ROMANTISMUL

Luceafărul
de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european,

reprezintă, prin opera sa, un moment de cotitură în evoluția
literaturii române, înscriind-o în paradigma universalității.
Poemul “Luceafărul” constituie sinteza gândirii
eminesciene și este o capodoperă a marelui poet, reușind să
impresioneze prin originalitate și prin îmbinarea celor trei genuri
literare. El este publicat inițial în Almanahul Socitetății
Academice Social-Literare “România Jună” din Viena, în
aprilie 1883, în august 1883 apare în revista “Convorbiri
literare”, iar ulterior, este inculs în singurul volum antum
eminescian.
Romantsimul este curentul literar, apărut în Europa, la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca reacție împotriva rigorilor
clasice și a principiilor iluministe.
O primă trăsătură care face posibilă încadrarea poemului în
romantism este sursa de inspirație folclorică. Punctul de
plecare al “Luceafărului” îl constituie, așa cum măruturisește
poetul însuși, două basme populare românești, culese de
germanul Richard Kunish:’’Fata în grădina de aur”, care prezintă
iubirea dintre o fată de împărat și un zmeu, personaje simbolice
aparținând unor lumi diferite, și “Fecioara fără corp”, din care
Eminescu preia motivul dorinței imposibil de îndeplinit. De
asemenea, mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou,
prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta
dragostei, își imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică
și demonică.
O altă trăsătură romantică regăsită la nivelul poemului
“Luceafărul” este amestecul de genuri literare. Epicul este
evidențiat prin prezența personajelor-măști și a unui fir narativ ce
poate fi structurat pe momentele subiectului. Lirismul poemului
este reliefat atât de elementele de pastel din primul și ultimul
tablou, cât și de meditația filosofică și limbajul expresiv, în vreme
ce caracterul dramatic al textului este susținut de secvențele
dialogate dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre Cătălin și
Cătălina sau dintre Hyperion și Demiurg.
Imaginarul poetic este specific poeziei romantice. O fată
de împărat se îndrăgostește de o stea, de Luceafăr. In vis, o
cheamă în lumea lui, dar dragostea nu e posibilă, lumile lor fiind
incompatibile.
Tema poemului este condiția omului de geniu și
problematica acestuia în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea.
Un prim episod sugestiv pentru tema iubirii imposibile îl
constituie tabloul întâi, pentru că se manifestă între două ființe
aparținând a două lumi diferite, cea terestră și cea cosmică.
Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, însă ea îl refuză,
simțindu-l “strain la vorbă și la port”, ca făcând parte dintr-o lume
necunoscută ei, de care se teme.Statutul de nemuritor al
Luceafărului, cât și cel de muritoare al fetei de împărat sunt
exprimate sugestiv în poem:”Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu
întelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești
muritoare?”. Fata nu poate accede la lumea lui și nu îl poate
înțelege(“Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”) și de
aceea îi cere să devină el muritor, să coboare în lumea ei.
De asemenea, călătoria lui Hyperion spre Demiurg, din al
treilea tablou, simbolizează un drum al cunoașterii și evidențiază
condiția omului de geniu în raport cu oamenii obișnuiți, dar și cu
idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaștere a omului de
geniu, “o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la
Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul împlinirii
iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem.
Scena scoate la iveală antiteza dintre lumea nemuririi și cea a
risipei, între durabilitate și efemeritate. Cererea de a renunța la
nemurire:”Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...”
este refuzată, tratată ca imposibilă, întrucât Luceafărul menține
echilibrul în lume, nu poate fi muritor. Din poziția sa absolută,
Demiurgul prezintă perisabilitatea și nimicnicia naturii umane:”Ei
doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici
tip, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”.
Titlul este format dintr-un substantiv articulat hotărât și
desemnează personajul central în jurul căruia gravitează întreaga
problematică a poemului. Cuvântul “luceafăr” provine din
latinescul “lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus,
cea mai strălucitoare stea văzută de pe Pământ. În sens conotativ,
el devine un simbol al omului de geniu, dotat cu o inteligență
superioară, capabil de sacrificiu în iubire.
Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate în 98 de
catrene, structurate în patru tablouri.
Incipitul enunță o formula specifică basmului: “A fost odată
ca-n povești/ A fost ca niciodată”, având rolul de a introduce
cititorul în universul imaginației eminesciene și de a fixa un timp
nedeterminat, mitic și primordial. În plus, primele două strofe
prezintă și unul dintre personajele principale ale textului: fata de
împărat, caracterizată printr-o serie de epitete și comparații ce îi
relevă unicitatea. Frumusețea fetei este subliniată prin
superlativul de factură populară:”prea frumoasă”, iar unicitatea ei
se relevă prin descendența sa nobilă :”din rude mari
împărătești”,precum și prin comparațiile ”Cum e fecioara între
sfinți/ Și luna între stele”. Poetul o așază astfel într-o poziție de
superioritate față de omul de rând, dându0i dreptul să aspire spre
ceea ce este nemuritor.
Tabloul întâi prezintă o poveste fantastică de dragoste,
întrucât se manifestă între două fiinţe care aparţin a două lumi
diferite. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se
întrepătrunde cu planul uman–terestru, fata de
împărat .Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul
ferestrei, iar întâlnirea celor doi se realizează în vis. Chemarea
Luceafărului rostită de către fată constituie o formula
incantatorie: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o
rază/ Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Prima
metamorfoză a Luceafărului este cea angelică. Acesta o cheamă pe
fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână, însă ea îl refuză.
După trei zile şi trei nopţi, ca în basme, fata îi adresează aceeaşi
chemare şi el se întrupează în demon. Din nou o cheamă pe fată,
iar aceasta îl refuză, deşi frumusețea lui o impresionează puternic.
Ea nu poate accede la lumea lui și ,de aceea, îi cere să devină el
muritor și să coboare în lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire.
 Tabloul al doilea este o idilă dintre două fiinţe care
aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de planul uman-
terestru. Fata e Cătălina, iar Luceafărul e Cătălin, cei doi fiind
exponenți ai aceleaşi spețe omeneşti. Jocul dragostei, care se
manifestă prin gesturi tandre, mângâietoare și ideea
compatibilităţii sunt redate printr-un limbaj comun.

Tabloul al treilea , ,,Drumul cunoașterii”, este

dominat de planul universal-cosmic. Luceafărul e
Hyperion, iar fata reprezintă motivaţia călătoriei.
Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg pentru a-i cere dezlegarea
la nemurire în scopul descifrării tainei fericirii, prin împlinirea
iubirii absolute. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui
Hyperion ,,moartea nu se poate”, exprimându-şi dispreţul pentru
această lume superficială şi meschină, care nu merită sacrificiul
omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-
ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te asteaptă”.

Tabloul al patrulea îmbină planul cosmic cu cel terestru,

dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar
fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, devenind o
muritoare oarecare. Este accentuată ideea că omul obişnuit e
supus sorţii întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa la
iubirea absolută. Hyperion se detaşează de lumea meschină a
oamenilor de rând, iar finalul accentuează atitudinea rece,
raţională, distantă a omului de geniu şi valoarea supremă a
idealului spre care poate aspira doar omul superior.

In Luceafărul se constată o limpezime clasică a limbajului

artistic, prin absența podoabelor stilistice inutile.La nivel
prozodic sesizăm muzicalitatea elegiacă, meditativă a versurilor,
dată de ritmul dominant iambic, măsura versurilor de 7-8 silabe
și rima incrucisată . Din punct de vedere lexical se remarcă
prezența unui vocabular reprezentat în mare parte de cuvinte si
expesii populare ( “alte dăți”, băiat din flori”, “îi cade dragă
fata”,”bata-i vina”,”acu-i acu”), dar și din zona cultă ( “haos”,
“demon”, “ideal”) în corespondență cu cele două planuri
antitetice. La nivel morofologic constatăm prezența verbelor la
imperativ( “cobori”, “pătrunde”, “luminează”), a verbelor la
imperfect, cu valoare durativă, folosite în tabloul călătoriei lui
Hyperion(“treceau”,”creșteau”,”părea”), cât și a verbelor la perfect
simplu (“se făcu”,”se ivi”) care dau oralitate textului. Observăm
următoarele figuri de stil la nivel stilistic: antiteza (evidențiată
prin prezența celor două planuri, metamorfozele Luceafărului,
opoziția geniu-om comun), alegoria(pe baza căreia este condtruit
poemul) epitete, in mare parte de factură populară, comparații
(“cu obrăjori ca doi bujori”), metafore (“ el zboara gand puratat de
dor”, “caci tu izvor esti de vieti”).
Prin particularitățile limbajului său, prin expresivitatea sa
artistică, putem spune că Eminescu este un inovator al limbajului
poetic la care s-au raportat toți artiștii ce au urmat.
Așadar, poemul “Luceafărul”, cea mai reprezentativă creație
a perioadei romantice, este și va rămâne sinteza liricii
eminesciene, în care cunoașterea lumii e posibilă și accesibilă
numai omului superior. 1430 cuv