LUCEAFARUL

DE MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu este poetul national și universal, care ilustrează în ”Epoca

marilor clasici” estetica romantismului.
“Luceafărul” reprezintă expresia desăvarşită, absolută pe care o atinge în
ascensiunea ei necurmată gândirea poetică şi filosofică a lui Eminescu . Romanismul
acestei creații este evidențiat la nivelul genezei, fiind inspirit din mitul ”Zburătorului”,
din basmul muntenesc ” Fata în grădina de aur”, dar și din filozofia lui Schopenhauer
”Viața ca voință și reprezentare”, din filozofia lui Immanuel Kant ”Critica rațiunii pure”,
precum și din epopeea indiană ”Rig-Veda”. Elementele romantice sunt evidențiate și la
nivel tematic, prin oglindirea condiției omului de geniu, care aspire să cunoască în
absolut, dar și la nivel compozițional prin ample antiteze terestru-cosmic, sus-jos.

Geneza
Publicat în “Almanahul Societăţii academice social – literare <<Romania Jună >> “
din Viena, în aprilie 1883, şi reprodus în “Convorbiri Literare “ şi în volumul de“Poesii “
din acelaşi an (cu modificări făcute de Titu Maiorescu), poemul îşi are originea în basmul
muntenesc “Fata în grădina de aur“, versificat de poet după traducerea lui germană făcută
de Richard Kunisch .
Textul are la bază o poveste de dragoste dintre o fată de împărat de o frumuseţe
unică, ascunsă de privirile muritorilor într-un “palat din pietre luminoase“, şi un fiu de
împărat, Florin, care, plecat în căutarea ei, trebuie să treacă probele predestinate: Valea
Aducerii- Aminte şi Valea Disperarii în care popasul figurează ca interdicţie.(încălcată,
fireşte), balaurul paznic, zmeul –zburător. Uneltele magice primite de la Sfintele
Miercuri, Vineri, Dumincă îi înlesnesc întreprinderea. Zmeul îndrăgostit îi cere fetei să-l
urmeze, dar acesta nu-l poate urma nici în cer, nici în adancul mării şi –I propune să
coboare la condiţia de muritor. Divinitatea nu-I poate oferi finitudinea pentru că el nu
este creaţia Demiurgului. Indemnat să privească înspre pămant, zmeul se îndurerează şi
rosteşte cu semnificaţie de blestem –oracol: “un chin s –aveţi : de-a nu muri deodată“

Elemente romantice, semnificaţii

Astfel “Luceafărul “ este transfigurarea într-un poem alegoric, filosofic a unui basm în a
cărui versiune originală zmeul prăvăleşte asupra celor doi o stancă uriaşă. Alegorie pe
tema condiţiei omului de geniu în lum, poemul relevă faptul că acesta atinge eternitatea
prin puterea cunoaşterii, dar plăteşte, în sens omenesc, prin izoalare între semeni şi prin
nefericire individuală.Tot romantismului I se circumscriu şi antiteza spaţiilor terestru /
cosmic, real /ireal, dar şi imaginea cosmogoniei din tabloul al III –lea, amestecul
genurilor şi speciilor (liric prin înălţimea meditaţiei filosofice, dramatic prin structura
dialogată , epic prin subiect ,prin geneză ). La nivelul speciilor lirice se regăsesc
elemente de pastel cosmic, idilă, elegie şi meditaţie. Geneza poemului care îşi află izvorul
în folclor prin basmul “Fata în grădina de aur “ şi mitul Zburătorului se constituie ca alte
elemente romantice.

Tema
 Tematic, poezia a fost încadrată între textele despre destinul omului de geniu, conform
unei indicaţii făcute de însuşi Eminescu în manuscris: “ Aceasta e povestea. Iar înţelesul
alegoric ce I-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cinev , nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc . “

Compoziţia
Dar povestea Luceafărului, a geniului însingurat, e doar pretextul. In esenţa lui
poemul rămâne liric şi atitudinea comunicată îşi gaseşte suport în alegorie şi simbol, cele
două valori poetice ale metaforei. Compoziţia e clasică. Cele patru tablouri se
construiesc pe ideea cuplului şi pe alternanţa spaţiilor ale căror atribute susţin antiteza
romantică: Real /ireal , limitat / nelimitat ,sus / jos , terestru / cosmic.
Primul tablou debutează ca un basm cu formula “A fost odata …”. Prin aceasta
formulă poetul reuşeşte să şteargă ideea unui timp istoric şi să creeze iluzia unui timp
fabulous, prielnic înfloririi miturilor şi desfăsurării alegorice. Fata de împărat, fără nume
(nu are nevoie de nume întrucat ea nu trebuie individualizată, ea este deja unică,
asemenea icoanei sau lunii , ea e “preafrumoasă şi una la părinţi“ ) trăieşte în castelul de
la marginea mării –spaţiu închis, limitat, dar deschis totodată, prin fereastră spre
nelimitat, spre cer şi mare. Ea intuieşte natura astrului şi tinde spre înalt. Descântecul ei e
vrajă şi chemarea aceasta îl “cere“ pe el ca lumină asupra vieţii.
“Cobori în jos , Luceafăr blând / Alunecând pe-o rază /
Pătrunde în casă şi în gand / Si viaţa îmi luminează. “
Întrupările Luceafărului sunt în fapt o unitate a contrariilor, a manifestărilor distructive.
Îngerul şi demonul sunt fiii luminii şi întunericului (cerul şi marea, soarele şi noaptea) şi
atributele lor, compun laolaltă portretul geniului nemuritor (” un mort frumos cu ochii
vii” ) , trist şi gânditor .
Întâlnirile lor, anticipare a incompatibilităţii şi imposibilităţii alcătuirii cuplului, se
petrec în spaţii instabile, de trecere: oglinda şi visul. Comunicarea lor are loc doar în
somn. Iubirea, înfiripată spontan aproape, în sufletul ei ( “Il vede azi , îl vede mâini“) şi
“cumpănit “ în ne-fiinţa lui (“El iar privind de săptămâni“) umplu sufletul fetei. Absenţa
lui trezeşte fetei dorul, sentimentul metafizic, adânc şi cosmic.
Partea întai se sfârşeşte cu hotărârea Luceafărului de a merge la Demiurg să ceară
dezlegarea de nemurire .
“ Tu-mi ceri chiar nemurire mea / În schimb pe-o sărutare /
Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare . “
Eminescu tălmăceşte aici teoria filosofică a lui Schopenhauer referitoare la geniu,
singurul capabil să ajungă la cunoaşterea lumii, singurul capabil să-şi depăşească acea
condiţie subiectivă. Dar poetul îl înzestrează cu o mare putere afectivă ce devine simbol.
Fata de împărat, deşi îl doreşte şi-l invocă de doua ori, tot de atâtea ori îl respinge pentru
că nu-l înţelege. “Străin la vorbă şi la port / Luceşti fără de viaţă /
Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Si ochiul tău m-ngheaţă.“ Ea reclamă cu o dulce
inconştienţă abandonarea condiţiei lui particulare de nemuritor pentru dobândirea calităţii
de muritor care să-l apropie de ea şi de limitele ei de înţelegere şi simţire.
Tabloul al II –lea menţine limitele spaţiale şi temporale basmice, dar se
îmbogăţeşte şi cu aspecte reale. Fata şi-a pierdut unicitatea, a intrat în categoria umană, e
Cătălina. Ea e acum o pământeană oarecare, seamănă lui Cătălin şi îl înţelege pentru că îi
uneşte instinctul.”Guraliv şi de nimic“, Cătălin pare opusul Luceafărului sub toate
aspectele. El îşi încearcă norocul şi iubirea lui e joc ce se deprinde uşor, e un joc al iubirii
pure, inocent, al adolescenţei. Acum dorul de Luceafăr e “Dor de moarte “ şi această
sintagma deschide aproape toate sensurile poemului. Setea de absolut, dorul reprezintă
posibila transcendere, depăşire a limitei. Aici Cătălina declară “In veci îl voi iubi şi-n veci
/ Va rămânea departe …“ , or acest dor o scoate din nou din spaţiul uman comun.
Tabloul al III –lea
Coordonatele se schimbă în tabloul următor. Este o zonă prespaţială şi pretemporală,
deci mai mult decat originară, a neantului, a haosului stăpânit de groaza propriului vid.
Drumul Luceafărului, drum al cunoaşterii, călătorie regresivă sub imperiul luminii
prefigurează cosmogonia.Întunericul, adâncul, mările (spaţii primordiale), luminile
izvorânde, absenţa punctelor de reper, infinitatea spaţiilor măsurabile în mii de ani
lumină, viziunea mişcării ( “Fulger neîntrerupt “) ţine de alcătuirea precosmică.
Aici Luceafărul a devenit Hyperion (pe deasupra mergătorul), (hyper –eon), divinitate
subolimpică, fiu al Cerului şi tatăl Soarelui şi Lunii. Hyperion însuşi este creaţia sa, de
aceea repaosul, vremelnicia, deci moartea nu-I poate fi dată, căci aceasta ar însemna
autoanihilare din partea Demiurgului. Lecţia de înţelepciune a Demiurgului vorbeşte în
termenii filosofiei vedice a timpului repetitive: mecanismul trecerii funcţionează atât în
lumea fiinţelor, cât şi în cea a aştrilor: ” Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi
oameni“ , “Un soare de s-ar stinge –n cer / S-aprinde iaraşi soare “ .
“Inţelepciunea“ aceasta e conştiinţa universală a celui care a creat lumea şi a păstrat
pentru sine nemurirea: “Noi nu avem nici timp , nici loc, / Si nu cunoaştem moarte “
Hyperion îi este asemenea :”Iar tu Hyperion rămâ i /Oriunde ai apune …”Moartea îi
este interzisă şi într-o clipă de rătăcire el a uitat asta. Moartea şi iubirea îi sunt interzise.
Tabloul al IV- lea
Ultimul tablou reformulează dimensiunile. Spaţiul este acum cel terestru în
articulaţiile lui paradisiace, ca în poemele erotice în care cadrul e estetizarea naturii prin
simbolizare. Îndemnat de Demiurg să privească spre pământ, Hyperion descoperă sub
ochii lui idila Cătălin / Cătălina în plină desfăşurare. Îmbătată de amor, fata de împărat
vede strălucind pe cer Luceafărul şi nu se sfieşte să-I împărtăşească fericirea ei efemeră
şi-l roagă s-o înţeleagă şi să-I lumineze norocul. Asumându-si condiţia superioară,
Luceafărul nu mai răspunde chemării, nu mai tremură ca-n alte dăţi şi nu mai cade “ în
mări din tot înaltul“. Cunoaşterea sa în planul iubirii culminează cu această revelaţie a
deosebirilor fundamentale dintre două lumi antinomice. Una trăind în sfera contemplaţiei
pure, iar cealaltă în sfera instinctualităţii sub zodia norocului şi a întămplării, chemarea
speciei. Luceafărul dobândeşte în finalul poemului o seninatate tragică, o melancolie
impersonală rămânând izolat în solitudinea nemuririi sale.
“Luceafărul“ este capodopera poeziei eminesciene nu numai prin adâncirea
semnificaţiilor, cât şi prin desăvârşirea formei artistice. Eminescu a obţinut prin
simplificare şi concentrare o limpezime de factură clasică. Acest proces de simplificare,
“scuturare a podoabelor “, cum îl numeşte Tudor Vianu, este vizibil, chiar şi la nivelul
diferitelor variante ale poemului.
Muzicalitatea este dată de schema prozodică a catrenelor în ritm iambic, cu măsură
de 7 –8 silabe ce generează o continuă înălţare şi cădere în consonanţă cu conţinutul de
idei al poeziei.