Luceafărul

Mihai Eminescu
S-a spus despre Eminescu că este un romantic întârziat, dar numai cronologic vorbind este adevărat, el
reprezentând apogeul romantismului românesc.
Creație de sinteză și piatră de hotar în trecerea spre poezia modernă românească, opera lui Eminescu este
unică, irepetabilă, iar poemul ,,Luceafărul” este dovada geniului romantic eminescian, poem complex pe tema
condiției omului de geniu ilustrând condiția geniului în lume.
Publicat inițial la Viena, în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-Literare, România Jună,
poemul a fost reprodus în revista , „Convorbiri Literare", iar apoi în volumul ,,Poesii” sub îngrijirea lui Titu
Maiorescu.
Poezia aparține romantismului prin teme și motive , prin caracterul alegoric, antitezele romantice, condiția
omului de geniu și împletirea speciilor literare. Motive precum noaptea, visul, omul de geniu sau omul comun,
cosmogonia, călătoria interstelară sunt des întâlnite în poezia romantică eminesciană. Punctul de plecare al
poemului este basmul ,,Fata în grădina de aur” cules de Richard Kunish. Eminescu valorifică basmul adăugând
idei din filosofia lui Kant și Schopenhauer, dar și surse mitologice și folclorice (mitul ,,Zburătorului”, mituri
grecești).
,,Luceafărul” este o alegorie, iar confesiunile lui Eminescu susțin tematica profundă a poemului: ,,Aceasta
este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El nu are moarte, dar n-are nici noroc.”
Poezia poate fi înțeleasă și interpretată doar din această perspectivă: Luceafărul este o meditație asupra
destinului geniului în lume, iar povestea, personajele și relațiile dintre ele sunt niște simboluri. Pe de altă parte,
criticul Tudor Vianu numește ,,personajele” drept măști ale poetului, de aceea lirismul este obiectiv. Eul poetic s-a
proiectat sub chipul lui Hyperion (geniul) , Cătălin (omul comun) și chiar Cătălina (muritorul care tânjește după
absolut).
În text recunoaștem trăsături ale tuturor genurilor literare: poemul este liric, epic și dramatic în același
timp. Aceasta este o altă trăsătură romantică, ca și alternarea planurilor teluric și cosmic, al întâmplărilor și al
semnificațiilor, al omului de geniu și al celui comun (planuri antitetice).
Tema poeziei susține de asemenea romantismul. Iubirea imposibilă, condiția geniului, timpul, viața și
moartea, dar și motive precum visul, oglinda, demiurgul ori zborul interstelar, toate de sorginte (origine) romantică
sunt de fapt subsumate mitului cunoașterii.
Titlul desemnează denotativ steaua cea mai strălucitoare de pe cer care călăuzește cu lumina ei corăbierii în
noapte pe întinderile de ape. În sens alegoric, Luceafărul devine simbolul omului de geniu , de o inteligență
superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu în iubire. El rămâne un neînțeles pentru omul obișnuit, față de
care se situează în antiteză, fiind osândit la nefericire și singurătate. În plan cosmic, Luceafărul devine Hyperion,
întrupare a primei creații, având acces la cunoașterea absolută care nu le este dată oamenilor obișnuiți.
Compozițional se remarcă simetria celor 4 tablouri: în primul și ultimul se împletesc planul terestru și cel
cosmic, în al doilea predomină planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar în al treilea este ilustrat
planul cosmic (călătoria lui Hyperion spre Demiurg).
Incipitul fixează timpul nedeterminat, mitic, primordial și amintește de basmul popular. Portretul fetei de
împărat este realizat într-un limbaj popular prin epitete și comparații ce conturează unicitatea ei: „A fost odată
ca-n poveşti,/A fost ca niciodată./Din rude mari împărăteşti,/O prea frumoasă fată./Şi era una la părinţi/Şi
mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”
Imaginarul poetic este de factură romantică. Cadrul este nocturn, iar motivele romantice: Luceafărul,
marea, castelul, fereastra. Fata de împărat, unică (,,Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”) privește de la
ferastră spre Luceafăr și se îndrăgostește.La rândul lui, Luceafărul se lasă copleșit de dor. Semnificația
fragmentului este că fata pământeană aspiră spre absolut, astrul spre iubirea pământeană, iar iubirea dintre ei este
incompatibilă. Fragmentul amintește de mitul ,,Zburătorului”. La prima chemare a fetei, Luceafărul se întrupează
din cer și mare asemenea lui Neptun (,,tânăr voievod”, ,,mort frumos cu ochii vii”). Frumusețea angelică
corespunde tiparului romantic (,,păr de aur moale”, ,,umbra feței străvezii”), dar conturează lipsa vieții (,,lucești
fără de viață”), de aceea fata refuză să-l urmeze în palatele de mărgean.
A doua chemare este urmată de întruparea din soare și din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei
întrupări, aceasta este asociată demonicului (,,O, ești frumos cum numa-n vis/ un demon se arată”).
Fata refuză din nou să îl urmeze (,,Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată”) motivând ,,Deși
vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”. Dragostea lor semnifică atracția contrariilor,,Eu sunt nemuritor și tu ești
muritoare”, dar dacă fata nu se poate înălța, Luceafărul este capabil și dispus să devină muritor (,,Cu vecinicia sunt
legat/ Ci voi să mă dezlege”).
Al doliea tablou se subordonează planului uman-terestru printr-o altă ipostază a iubirii, cea dintre Cătălin și
Cătălina. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie a omului comun (,,te-ai potrivi cu
mine”). Ei sunt jumătățile ce se regăsesc în același chip, ca în mitul androginului, sunt suflete pereche. Portretul lui
Cătălin, în antiteză cu Luceafărul este simbolul atracției pământene (,,Băiat din flori și de pripas/Dar îndrăzneț cu
ochii/ Cu obrăjori ca doi bujori/De rumeni, bată-i vina”). Idila dintre cei doi amintește de un joc sau de vânătoarea
păsărilor arătând că cei doi formează un cuplu norocos și fericit. Jocul erotic inițiat de Cătălin pentru a o seduce pe
Cătălina presupune un scenariu ca o compensație pentru tensiunile din primul tablou.
Al treilea tablou ilustrează planul cosmic și este cheia de boltă a poemului. Drumul Luceafărului către
Demiurg este drumul cunoașterii. Spațiul parcurs corespunde în sens invers creației universului. Cosmogonia
(nașterea universului) este motiv romantic, zborul cosmic potențează (amplifică) setea de iubire. Tonul este
solemn, sobru. Zborul spre Demiurg culminează cu momentul haosului de dinaintea nașterii lumii („timpul mort
și-ntinde trupul și devine veșnicie”). Dialogul cu Demiurgul dezvăluie setea de viață finită a lui Hyperion (,,mi-e
sete de repaos”). În numele iubirii cere dezlegarea de nemurire, sacrificiul suprem : ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Și
focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Aspirația lui Hyperion este imposibilă pentru
că el face parte din ordinea firească a lumii, iar dispariția lui ar produce haosul.
Cuvintele Demiurgului subliniază antiteza dintre muritori și nemuritori. Dacă omul comun nu-și poate
determina propriul destin, nu se poate sustrage și este supus voinței oarbe de a trăi , omul de geniu (consideră
Eminescu, Kant și Schopnehauer) este capabil să depășească ordinea firească a lumii, timpul și spațiul: „Ei doar au
stele cu noroc/Și prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”. Argumentul final
este infidelitatea fetei prin care Demiurgul îi demonstrează astrului superioritatea.
Ultimul tablou revine la planul terestru, fiind simetric cu primul. De data aceasta într-un cadru umanizat,
dar romantic este surpinsă idila dintre Cătălin și Cătălina. Teiul înflorit, liniștea codrului și lumina blândă a lumii
creează un decor romantic. Cătălin este proiectat într-o altă lumină, depășește ipostaza terestră și se exprimă
metaforic. Totuși Cătălina are încă nostalgia iubirii pentru Luceafăr și adresează o a treia chemare Luceafărului,
invocându-l să-i lumineze norocul.
Finalul poeziei exprimă dramatismul condiției omului de geniu. Omul comun nu își poate depăși limitele
iar Luceafărul devine indiferent (,,Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dacă-oi fi eu sau altul”). Ultima strofă conturează
ideea iubirii incompatibile (,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece”. Criticul Constantin Dobrogeanu Gherea îl compară pe Cătălin cu Luceafărul observând că
,,Luceafărul desigur ar fi vrut să fie în locul lui Cătălin, în răspunsul lui e ceva de-al vulpei care neputând să
ajungă la struguri spune că sunt acri, necopți”.
Nivelurile expresivității demonstrează genialitatea romantismului eminescian. La nivel fonetic se observă
alternarea tonului sobru cu cel jovial prin folosirea consoanelor și vocalelor. La nivel morfologic se observă că în
al doilea tablou, în dialogul intim dintre Cătălin și Cătălina sunt folosite pronume la dativul etic și posesiv,
interjecția, verbe la imperativ, locuțiuni și expresii populare. În al treilea tablou, verbele la imperfectdenotă
eternizare. La nivel stilistic predomină antiteza și metaforele, subliniind ideea iubirii absolute și superioritatea
omului de geniu.
În concluzie, ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu este un poem alegoric ce împletește motive și teme
romantice, o operă lirică, epică și dramtică ce ilustrează puterea vieții și a morții eterne, un poem despre iubire și
geniu, viață și neputință. ,,Luceafărul” este sinteza tuturor creațiilor poetice eminesciene și dacă prin absurd s-ar
pierde întreaga operă și doar ,,Luceafărul” s-ar păstra, ar fi dovada incontestabilă a genialității.