Luceafărul, de Mihai Eminescu

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce

noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia,
meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente
puternice, personajele excepţionale aflate în situații excepționale, cultivarea specificului
naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică
specifică fiind antiteza.
Poezia ultimului deceniu al secolului al XIX-lea este profund marcată de creaţia
lui Mihai Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, fiind o
sinteză a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei
existenţe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie
poetic în poezia mitului românesc, pentru a-i da astfel prestigiul unui destin.
Poemul ”Luceafărul” a apărut în anul 1883, in Almanahul Societății Academice
Social literare ”Romania Jună” din Viena și a fost apoi reprodus în revista ”Convorbiri
literare.”
Viziunea romantică despre lume e dată de temă, de relația geniu-societate, de
alternarea planurilor terestru cu cel cosmic, opoziția a două ipostaze ale cunoașterii – geniul
și omul comun, de motivele romantice (luceafărul, marea, castelul, oglinda, noaptea, visul),
de amestecul genurilor (epic, liric și dramatic), al speciilor (meditatie, idila, pastel).
Viziunea clasica despre lume este dată de echilibru compozițional, armonie și
simetrie. În esență, poemul este un monolog liric.
Tema este romantică – problema geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Iubirea se prezinta în diferite ipostaze  – terestră ( Cătălin și Catalina),  cosmică (fata de
imparat și Hyperion).
Sursele de inspirație sunt atât folclorice (ale stelei căzătoare, al Zburătorului sau
basmul Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch), cât și filosofice.
Gândirea eminesciană a fost insfluențată de scrierile lui Kant și Schopenhauer, preluând
ipostaza omului de geniu în antiteză cu omul comun.
Motivele romantice de la începutul poemului (luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda) susțin atmosfera de visare în care se naște iubirea dintre Luceafar și fata de împărat.
Alte motive, al îngerului și al demonului, sunt chipuri sub care se arată Luceafărul ” O, esti
frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de
iubire ca act al cunoașterii absolute, se intersecteaza cu motivele timpului, zburând spre
Demiurg, Hyperion ajunge într-un spațiu atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea
nasterii lumilor ”Căci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaște, /Și vremea-ncearcă
în zadar/Din goluri a se naște.”
Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafărul” văzut ca o ființă
singuratică și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește doua mituri, unul românesc, al
stelei căzătoare și altul grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”. Incipitul
poemului se află sub semnul basmului, timpul este mitic ”A fost odată ca-n povești/A fost ca
niciodată”. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, portretul acesteia ”O preafrumoasa
fata” scoate în evidență unicitatea terestră, comparațiile ”Cum e fecioara între sfinti/Și luna
între stele” reflecta puritatea si predispoziția către înaltimile astrale. Simetria compozitională
se realizează în cele patru parti ale poemului astfel – cele două planuri, cosmic și terestru, se
regăsesc în prima și în ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre
Cătălin și Cătălina), iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (călătoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga si răspunsul).
Opozitia romantica dintre geniu și omul comun, își găseste în poem o reprezentare în
opoziția planurilor terestru și cosmic. In finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul
dându-și seama că relația om-geniu este imposibila. Omul comun este incapabil să-și
depășească limitele, iar geniul manifestă dispreț față de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasă ție
chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. 
Partea I a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factură
romantică. Iubirea se naște lent dintr-o stare de visare, în cadru nocturn, realizat din motive
romantice. Fata aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia materialității. La
chemarea fetei ”Cobori în jos luceafar blând/alunecand pe-o rază” Luceafarul se smulge din
sfera sa pentru a se întrupa, din cer și mare, într-un tânăr ”un mort frumos cu ochii vii” .În
această ipostază, Luceafărul are o frumusețe angelică, ”par de aur moale”. Cea de a doua
metamorfoză, din soare și noapte, redă ipostaza demonica. Luceafarul vrea să eternizeze
iubirea lor, oferindu-i mai întâi împărătia oceanului, apoi a cerului, însă paloarea feței și
strălucirea ochilor, semn ale dorintei de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții
”Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor, iar Luceafărul acceptă sacrificiul ”Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sarutare”.
În partea a doua, idila dintre fata de împărat devenită Catalina și pajul (Cătălin),
înfățișează ușurința cu care se stabileste legatura sentimentala între doi oameni din planul
terestru. Asemănarea numelor sugerează faptul că ambii tineri fac parte din aceeași categorie
– omul comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteza cu cel al Luceafărului, Cătălin
reprezinta mediocritatea pământeană ”Baiat din flori și de pripas”.
Partea a treia este divizată în trei secvențe poetice – zborul cosmic, convorbirea cu
Demiurgul și eliberarea.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viața finită, de stingere, este numit
Hyperion (divinitate simbolică). El cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire fiind gata de
sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire/Si pentru Toate dă-mi în schimb/O
oră de iubire”. Demiurgul refuză cererea Luceafărului, deoarece acesta face parte din ordinea
primordială a cosmosului , iar desprinderea sa ar duce la haos. 
In partea a patra  peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe
de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurătate și liniște, sub lumina blândă a lunii.
In finalul poemului, geniul se izoleaza îndurerat de lumea comună, asumandu-și
destinul de esență nepieritoare. Ironia și dispretul acestuia se îndreapta către omul comun,
care este incapabil să-și depășească limitele.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei și a antitezei dintre geniu și
omul comun, antiteza ce apare și în discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu
avem nici timp, nici loc/Sin u cunoastem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentuează
ideea iubirii absolute ”palate de mărgean”, ”cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului
sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in foc de soare”. 
In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe și ritm
iambic ,rima incrucisata și interioară.
La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera
de basm,– ”au fost cazut”,  verbe la imperfect ce denotă miscarea eternă și continuă
”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce sustin vorbirea populara  ”se facu” .
Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizează teme si
motive romantice, atitudini romantice, simboluri ale eternității și ale vieții.