Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia a fost

publicată în volumul cu același titlu, apărut în anul 1916, și îl

definește.
Poezia „Plumb” este reprezentativă pentru lirica
simbolistă prin modul în care concentrează elementele
specifice acestui curent literar. Acestea sunt: folosirea
simbolurilor, tehnica repetițiilor, laitmotivul,
corespondențele dintre cadrul exterior și stările sufletești
din cadrul interior pe care autorul le sugerează.
În poezia “Plumb” se utilizează laitmotivul prin repetarea
simbolului din titlu de șase ori în cadrul unor structuri
metaforice, “sicriele de plumb“, “flori de plumb“, “aripile de
plumb“. Întreaga atmosferă este dominată de monotonie și
de tristețe, stările eului fiind redate prin intermediul
sinesteziei, figura de stil preferată a simboliștilor ce constă
în realizarea unor corespondențe sau legături invizibile între
starea interioară și simbol sau între diferite imagini vizuale,
auditive, olfactive și tactile.
De asemenea, o serie de simboluri conturează atmosfera
sumbră, marcată de obsesia morții: cimitirul este imaginea
societății lipsite de idealuri și incapabile să-l înțeleagă pe
poet. Sicriele și cavoul definesc spații închise, apăsătoare,
ce limitează ființa, iar “aripile de plumb“ simbolizează zborul
frânt, inevitabila prăbușire.
Titlul poeziei este un simbol care se reia în șase din cele
opt versuri ale poeziei, devenind motiv central. Plumbul este
un metal greu, de culoare cenușie. Greutatea metalului
sugerează o stare sufletească de sufocare, grea, astfel
destinul se pare că este de plumb, adică greu, apăsător.
 Tema o constituie condiția omului de geniu într-o lume
artificială, mediocră, lipsită de aspirație și incapabil să-l
înțeleagă.
O primă imagine poetică este cea a cimitirului, simbolul
morții, al încarcerării eului în lume. Toate verbele (“dormeau,
stam, era vânt, scârțâiau”) sunt la imperfect și sugerează o
stare asemănătoare unui somn profund sau morții din care
eul nu poate ieși, idee exprimată prin verbul “dormeau” și
prin epitetul “adânc”. Structura “stam singur” conține verbul
la persoana I, marcă a eului liric. Eul își exprimă direct
stările de solitudine și de izolare prin epitetul “singur”.
Substantivele fac parte din câmpul semantic al morții,
conturează imagini vizuale, în corespondență cu cele auditive
si denumesc spatii inchise.
O a doua idee poetică reliefează tema iubirii văzute ca
un refugiu, o cale de salvare a eului din infernul existențial.
Către amor se îndreaptă strigătul disperat al eului: “am
început să-l strig”. Strigătul rămâne “fără ecou”, căci amorul
i se refuză (“adormea întors amorul meu de plumb”), eul fiind
incapabil de iubire. Percepția auditivă a vântului se
transformă într-o senzație de frig interior, iar ființa se
prăbușește definitiv, idee sugerată prin metafora “aripile de
plumb”.
Textul este structurat în două strofe de câte patru
versuri, fiecare dintre ele exprimând simbolic două
universuri diferite: universul exterior în prima strofă și
universul interior în a doua strofă. Prima strofă poartă
sugestia spațiului morții, simbolizat prin cimitir, prin cavou,
indicând ideea lumii reci. A doua strofă accentuează
dramatismul sentimentelor, prăbușirea interioară în absența
iubirii. Corespondențele care se întâlnesc între mediul
exterior și mediul interior sunt puse în evidență printr-o
serie de simboluri, imagini auditive și vizuale, paralelisme
sintactice și alte procedee simboliste.
Prima strofă a poeziei conturează o imagine a unei lumi
exterioare în care eul liric se simte claustrat ca într-un
cavou. Termenii din câmpul semantic al morții: „sicrie”,
„funerar”, „cavou”, creează sugestia unei atmosfere
apăsătoare. Însingurarea eului liric este sugerată prin verbul
la imperfect „stam”, însoțit de determinantul „singur”.
Subiectivitatea reiese din marcile lexico-gramaticale ale
eului liric: verbul la persoana I „stau”, reluat în strofa a
doua, verbele „am încercat”, „să strig”. Starea de sufocare
nu este numită ci este descoperită treptat.
A doua strofă pune în evidență tragismul existenței în
condițiile morții afecțiunii . Moartea sentimentelor, moartea
iubirii este pusă în evidență prin metafora somnului „întors”
care reprezintă moartea. Remarcăm mărcile subiectivității
(adjectivul pronominal posesiv „meu”), sugestiile împietririi
sentimentelor „flori de plumb” și încercarea eului liric de
salvare a iubirii, sugerată prin verbele „am început”, „să-l
strig”. Încercarea este sortită eșecului, pentru că în
versurile finale este imaginată prezența solitară a eului liric
lângă „mort” („amorul mort”).
Paralelismul celor două strofe accentuează senzația de
izolare a eului liric, într-o lume în care narura s-a
mineralizat, într-o lume în care se simte claustrat.
Putem spune cu certitudine că poezia „Plumb” de George
Bacovia aparține liricii simboliste prin folosirea unor tehnici
specifice acestei estetici literare: sugestia, simbolul,
laitmotivul și este una din cele mai frumoase poezii
simboliste ale literaturii noastre.