Luceafărul

Luceafărul este cea mai cunoscută poezie a lui Mihai Eminescu, marele nostru scriitor
romantic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Autorul a făcut parte din societatea „Junimea”
coordonată de Titu Maiorescu alături de alți mari scriitori: Ion Creangă, I.L.Caragiale și Ioan
Slavici.
Romantismul eminescian îmbină valori universale cu trăsături specific naționale. Astfel,
poetul apelează la exprimarea intensă a sentimentelor, cultivarea imaginației, la antiteză și
personificare în plan stilistic. Temele preferate de poet sunt de asemenea romantice: iubirea
împletită cu natura, condiția geniului, călătoria cosmică.
Poemul „Luceafărul” este inspirat din numeroase izvoare: mitologice, precum motivul
zburătorului, îngerului și demonului, sau nașterea universului; filosofice, dintre care menționăm
antiteza dintre omul de geniu și omul comun, dar și personale, experiențele nefericite în dragoste
ale poetului.
În poezie se împletesc mai multe specii literare, alegoria prin care poetul construiește
povestea de dragoste nefericită, elegia care transmite sentimentul predominant de tristețe, meditația
romantică despre cosmos. În plus, regăsim în vasta creație elemente de odă închinată frumuseții, de
idilă și de satiră la adresa societății omenești.
Dispus în patru unități compoziționale, textul poetic se manifestă pe două planuri aflate în
antiteză: uman-terestru și universal-cosmic, planuri care tind să se apropie și să se delimiteze.
Partea întâi înfățișeazăîntr-un decor romantic, medieval, înfiriparea poveștii de iubire dintre
o preafrumoasă fată de împărat, simbol al idealului omenesc și Luceafăr, protectorul nocturn al
umanității, aici personificat de imaginația poetului.
Întâlnirea se realizează în cadrul visului, Luceafărul revărsându-se ca o rază de lumină prin
fereastra camerei. Poetul apelează la dialog pentru a sublinia comunicarea dintre cei doi. Astfel,
fata îl invocă: „Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază" iar ființa supranaturală
încearcă să-i fie aproape prin cele două întrupări: angelică și demonică. Fiecare întrupare revelează
incompatibilitatea dintre muritor și nemuritor, iar Luceafărul își asumă calea sacrificiului, a
renunțării la nemurire pentru iubire.
În partea a doua, planurile se schimbă, tabloul fiind exclusiv terestru și în antiteză cu prima
parte. Prin intermediul idilei cu dialog, poetul descrie pe un ton vesel, optimist, povestea de
dragoste din lumea reală dintre fata de împărat, acum numită Cătălina, și un îndrăzneț băiat de la
Curte. Acesta o convinge pe fată să se elibereze de „visul de luceferi” și să fugă împreună cu el în
lume.
Cea de-a treia parte revine la planul cosmic, universal, într-o fascinantă descriere a
călătoriei în spațiu și timp către Creatorul universului. Luceafărul îi cere demiurgului dezlegarea de
nemurire, dar este refuzat. În bunătatea sa, creatorul îi oferă alternative care să-l apropie de oameni:
rolul de conducător, de înțelept sau de artist genial. Dar legătura prin iubire îi este interzisă stelei
nemuritoare.
Luceafărul se întoarce în ultima parte a poemului, descoperind infidelitatea fetei care trăia
fericită alături de Cătălin. Hyperion se retrage, dezamăgit, lansând în final un blestem care
constituie ideea centrală a poemului: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece!”.
În concluzie, poemul "Luceafărul" este o meditație romantică despre incompatibilitatea
dintre ființa de geniu și omul comun, reliefând numeroase idei, aspirații și sentimente de o mare
diversitate.