Test la limba română – capitolul Joc și joacă

Clasa a IX-a – 11 noiembrie 2011

I. Citiți textele:
a) Moartea pe cîmpul de luptă este, așadar, în întreaga tradiție indo-europeană, o „cale
regală” spre lumea de dincolo a celor viteji, un rit de trecere care asigură războinicilor
nemurirea integrală la masa zeilor. Constatarea lui Herodot cu privire la modul anume în care
geții athanatizousi, practică rituri de nemurire, îi înscrie pe războinicii lui Salmoxis în
categoria foarte largã și bine atestată a
eroilor căzuți în bătălie și transferați undeva în proximitatea zeului lor, unde își continuă
veșnic existența, ceea ce nu presupune, ci, dimpotrivă, exclude tema, foarte diferită, a
sufletului etern separat de trupul pieritor și dăinuind în afara acestuia, temă pe care o dezvoltă
predicația orfică.
Ceea ce îi deosebește, se pare, pe geți, cel puțin în opinia lui Herodot, este faptul că,
pornind de la această nemurire rezervată războinicilor, ei practică un ritual special, prin care
trimit în nemurire, tot în al cincilea an, câte un războinic tras la sorți, pe care îl aruncă în
sulițele îndreptate spre cer. Acest sacrificiu ritual de nemurire nu are analogii directe, dar, în
tradițiile consemnate ulterior de saga
nordicã, există totuși unele elemente care, fără a putea fi puse ca atare în relație cu solia la
Salmoxis, pot sugera un context oarecum isomorf și care, indirect, oferă unele analogii. (Zoe
Petre, Practica nemuririi – o lectură critică a izvoarelor grecești privitoare la geți, Iași,
Editura Polirom, 2004)
*rit – ritual, credință religioasă, cult, confesiune
*proximitate – apropiere imediată, vecinătate
*predicație - Faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul
dintre un obiect și o însușire a sa; propăvăduire.
*analogie – asemănare, similitudine
*saga - Povestire aparținând vechii literaturi scandinave, în care faptele istorice se împletesc
cu elementele mitologice.
*isomorf (izomorf) – asemănător ca formă

b) Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într’al cincilea ciclu, socotind ciclul cât
numărul zilelor anului, adică trei sute şaizeci şi cinci de ani. Iar dintr’al cincilea ciclu,
credincioşii vechi dela Carpaţi numărau ani o sută douăzeci. În văile depărtate, unde izvoarele
şi puhoaiele înălţimilor se prefac în pâraie şi lacuri, iar oamenii îşi clădesc case din bârne în
aşezări statornice, lumea îşi întorsese faţa cătră o lege nouă şi număra anul 780 dela
izbăvitorul Hristos.
În muntele cel ascuns, care va rămâne necunoscut până la sfârşitul timpurilor, bătrânul
legii vechi privea din gura peşterii lui lucirea nouă de primăvară. În unghiul crestat, unde
băteau răsăriturile dimineţilor, lumina trecuse de semnul cumpenei zilelor şi nopţilor. Acuma
soarele suia pe scara cerului în zodia întâia şi se auzea, din prăpăstiile de jos, tunetul
zăporului. Pe plaiuri, era încă iarnă dulce, cu ostroave de omăt subt brazi. Cucoşii cei mari
sălbatici începeau să-şi cheme găinile în marginea poienelor. Dela peşteră se auzea mugetul
bourilor, în hăţaşurile văii. Cintezii şi stigleţii care ceruseră sălaş în peşteră cât ţinuse puterea
iernii se mutaseră pe crenguţele mestecenilor de deasupra celor trei izvoare şi se închinau
primăverii cântând subţirel şi sticlindu-şi în lumină àcele ochişorilor. După ce se arătă pe
cerul nopţilor luna plină a luminii lui Martie, cei doi ucenici aşezaseră la altar făcliile de ceară
poruncite, căci la sfârşitul acelei săptămâni postul lor se sfârşea, şi, după trei zile de mâhnire,
tăcere şi taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor.
Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr’o alvie îngustă în hrubă, într’un găvan
de stâncă. Ca să-l pregătească pentru rugăciune, ucenicii ajutară bătrânului să se coboare pe
trepte şi să se scufunde de trei ori. Îl înfăşurară apoi în poclăzi şi sarici. Îi pieptănară barba şi
îi împletiră coama. Îi puseră straiu alb şi comanac. Îngenuncheară ca să primească
binecuvântare şi se retraseră fără de niciun cuvânt, după datină. Ieşind în lumina după-
amiezii, adunară vreascuri şi cetini în mijlocul poienii, le clădiră cu meşteşug şi aduseră jar
dela vatra din lăuntru, unde se păstra foc fără moarte, dela începutul ciclurilor.
Cătră acel stâlp de fum care se ridica drept spre cer în aerul neclintit, urcară din văi, pe
poteci, cei câţiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece
subt ochii severi ai bătrânului din peşteră. Subt măntălile de lână sură purtau şi ei straie albe,
semn al iniţierii. În picioare opinci de piele. Capetele le erau goale şi pletoase. Obrazurile cu
bărbi castanii. Aveau ochi în colorarea cerului şi a apelor, fiind neamuri de vechi pământeni.
După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest colţ de lume sunt copii ai pământului
lor şi ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la
îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui. (…) Hulubii
sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau miraţi de arătări străine în domnia
acelei linişti. Ca nişte făpturi cu zbor şi minte uşoară, uitaseră şi prăpastia de vifor a lui
Ianuarie şi stânca de ger vânăt a lui Faur. Se bucurau de lumină şi o socoteau întoarsă din
veşnicie.
- Şi noi suntem ca şi aceşti hulubi sălbatici, cugeta în sine Kesarion, monahul cel
sprinten şi nalt, care ţinea fruntea şiragului. Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată
moartea de care ne întristăm şi învierea de care ne vom bucura în curând; totuşi suntem ca
sălbăticiunile şi ca pădurea. (Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Editura Agora, 2005)
*dela – de la, din
*cătră – către
*straiu – strai
*măntăile – mantalele (manta – haina lungă și groasă care apără de frig)
*obrazuri – obraji
(arhaisme fonetice, conferă solemnitate operei)

Demonstrați caracterul ficțional sau nonficțional al celor două fragmente. (6 puncte)

II. Răspundeți pe scurt la următoarele întrebări (3 puncte):

1. Ce este arta poetică?
2. Care este tema poeziei „Prefață” de Tudor Arghezi?
3. Ce joc este descris în textul „Erasmo” de Mircea Horia Simionescu?