Comentariu – Tudor Arghezi – Tablouri biblice (Versuri de abecedar)

I. Rolul lui Arghezi în literatura română:

SINTEZĂ – TUDOR ARGHEZI – 1880-1967, poet interbelic, modernist în expresie și

explorarea marginalului, universalist și tradiționalist în tematică și viziune

ANALIZĂ: Tudor Arghezi este cel mai important poet român al secolului al
douăzecilea, cu o activitate literară manifestată aproape neîntrerupt de-a lungul a șapte
decenii, cuprinzând poezie, proză, traduceri, publicistică sau dramaturgie. Debutând sub
semnul simbolismului, Arghezi s-a nutrit din modelele naționale: eminescianismul (adevărat
curent literar la sfârșit de secol al XIX-lea potrivit lui G. Ibrăileanu), instrumentalismul
macedonskian, idilismului rural al poeziei lui Coșbuc, dar și din marea literatură europeană:
Baudelaire, Maeterlink, Rollinat sau Rilke. O atât de vastă cultură literară a dat naștere
proteismului creației argheziene și a hrănit talentul uriaș al scriitorului.

Creația lui Tudor Arghezi a îmbogățit literatura interbelică atât prin noutatea și
expresivitatea limbajului, cât și prin tematică sau viziune, scriitorul dezvoltând problematică
filosofico-religioasă, socială, erotică sau chiar minimalistă, a „lumii boabei și a fărâmei”.
Lectura poeziei argheziene oferă cititorului revelația metaforelor „gingaș cumpănite”, criza
conștiinței sfâșiată între credință și tăgadă sau duritatea răului transfigurat prin estetica
urâtului.

VOLUME: versuri: Cuvinte potrivite, 1927, Flori de mucigai, 1931, Cartea cu jucării,
Cărticica de seară, Hore, Mărțișoare, Alte cuvinte potrivite, Una sută una poeme, Prisaca,
1948, poeme pentru copii, 1907-Peizaje, 1955 (perioada de interdicție), Cântare omului,
Frunze, Poeme noi, Cadențe, etc.; tablete în proză: Icoana de lemn, Poarta neagră, Tablete
din Țara de Kuty, Bilete de papagal, Ce-ai cu mine, vântule?; romane: Ochii Maicii
Domnului, Cimitirul Buna-Vestire, Lina. Excepțional publicist și pamfletar (Baroane) Ediție
critică – 2017, Academia Română

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a
doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este
distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von
Herder. A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”. În 1965 a
fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo
Monteverdi.

Dicționar literar: *modernism *tradiționalism *simbolism

Dicționar cultural interbelic, marginal, tematică, viziune, publicistică, instrumentalism,

idilism, minimalism, estetică, proteism
 II. Tematica și viziunea din grupajul de versuri Tablouri biblice

Cele cinci poezii din ciclul Tablouri biblice (Versuri de abecedar), publicate în 1944 în
„Revista Fundațiilor Regale” și în volum abia în 1963, au o tematică unitară, fiind o
interpretare ludică a apariției omului, a păcatului originar și a izgonirii din paradis, prin
extensie o meditație rafinată despre condiția umană. Poetul se adresează aparent unui lector
neavizat (copilului, din ipostaza de părinte), reușind, astfel, să dea căldură, naturalețe
discursului. Codificat, autorul transmite idei profunde, cu ajutorul metaforei, simbolului,
imaginii atent construite, figurilor retorice. Astfel, mesajul complex al poeziilor se dezvoltă pe
mai multe niveluri: 1. Epic - urmărește naratiunea biblică, diminuându-i proporțiile ; 2. Etic /
moral/ didactic – învățături elementare – spre anagogic; 3. Psihologic – natura umană,
maturizarea, perechea, relațiile de familie, nevoile și idealurile; 4. Filosofic – condiția umană
– limitele, creația imperfectă, ARTA – condiția artistului, copilăria ca univers paradiziac –
lipsa responsabilității, abundența.

III. Elemente de analiză literară – concepte operaționale

- Titlul este clar, deși cuvântul tablou este întrebuințat cu sens figurat, „tablourile biblice”
fiind descrieri sau evocări literare ale unor scene religioase. Subtitlul „Versuri de abecedar”
sugerează intenția mărturisită a scriitorului de a adapta mesajul la nivelul înțelegerii și al
interesului unor copii care abia deprind tainele învățăturii, de fapt o convenție care dezvoltă
caracterul ludic al operei.

- (Structura): Grupajul urmărește cronologia Cărții Facerii, din Vechiul Testament, în cinci
poezii cu titluri simple, rezumative, dar care au o rezonanță gravă datorită aliterației, obținută
prin repetarea consoanei „p”: „Adam și Eva”, „Paradisul”, „Porunca”, „Păcatul”, „Pedeapsa”.

- (Compoziția): Compozițional, farmecul, originalitatea creației se nasc din alternarea,

îmbinarea registrelor stilistice. Pe de o parte, cel grav, solemn, prezent în gesturile sacre ale
creației, în relatarea poruncii, încălcării acesteia și pedepsei, accentuate de poet prin verbe la
prezent (gnomic) sau enunțuri lapidare. Pe de altă parte, în opoziție, poetul apelează la
registrul familiar, comic, chiar infantil, atât în descrierea materialelor creației, care parcă
devine un joc de copii, în tabloul paradisului, golit de spiritualitate și redus la abundență
culinară, cât și în relatarea alegorică a vieții lipsite de grija școlii, de asprimea părinților sau a
profesorilor.

Strofele inegale, în care se amestecă narațiunea, monologul liric, dialogul, descrierea

dau un aspect modern versurilor, încărcate de oralitate și de anecdotic. Poetul apelează la
anticipare, evocare, înlănțuire pentru a da unitate grupajului.

- (Conținut + realizare artistică); În „Adam și Eva”, Dumnezeu, „urându-i-se singur în

stihii”, hotărăște să-l creeze pe om nu din materiale pure („Din borangic, argint sau
promoroacă”), ci din „praf și nițeluș scuipat”, „ Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să
prindă pe noroi”. Apatia lui Adam, care ieșise „greșit, trândav, nărăvaș, zbanghiu”, Dumnezeu
o repară dând viață Evei, cu care Adam a început să se joace prin Grădina Raiului.
 Dincolo de anecdota comică, în poezie predominând monologul narativ, poetul
meditează asupra imperfecțiunii umane, în care se îmbină „praful, noroiul”, simboluri ale
corpului trecător, cu „altoiul de stea”, metaforă a perfecțiunii, spiritualității, aspirației spre
infinit. Misterul ființei umane primordiale rămâne nepătruns „Nici unda lacului nu l-a păstrat,/
În care se-oglindea la scăpătat.”

Al doilea tablou biblic, intitulat „Paradisul”, continuă pe același ton ludic, familiar,
susținut de versul scurt, rima împerecheată, ca în poezia populară și de expresii și locuțiuni.
De această dată, modul de expunere predominant este descrierea, susținută de vaste
enumerații. Paradisul este prezentat comic ca un ținut al dulciurilor și al mâncărurilor de tot
felul, cu vreme bună („acolo totdeauna-i mai”, anul ține „de la caise până la cireși”), al
veseliei și al împlinirii tuturor dorințelor. E un paradis copilăresc, simbolizând, poate,
amintirea copilăriei fericite petrecute la bunici. În contrapunct, una din secvențe o
portretizează pe Eva maturizată, oftând împovărată de griji după paradisul pierdut. Astfel,
poetul anticipează deznodământul seriei, printr-un rafinat procedeu compozițional.

„Porunca” are o structură mai complexă, deși este cea mai scurtă dintre poezii. Începe
cu un catren descriptiv care prezintă viața fără griji a copiilor, continuă cu două strofe mai
ample în care Raiul este comparat în antiteză cu școala caricaturizată și se încheie cu porunca
lui Dumnezeu, amenințătoare, pe care, însă, Eva o nesocotește. Trecerea de la un registru la
altul, opus, este sprijinită stilistic de comparații și metafore: „profesoara, rea ca o răgace”,
„Dumnezeu … încins în curcubeu”

Penultimul tablou, intitulat „Păcatul”, construiește imaginea exotică, hiperbolică, de o

rară bogăție a pomului în care creștea fructul oprit: „Pomul pe care Domnul îl oprise/ Făcea
de toate, şi caise,/ Smochine, chitre, pere moi şi prune,/ Cari de cari mai grase şi mai bune,/
Castan cu fel de fel de crăci,/ Cu flori, miresme şi murmure.”. Tentați și de privirea „de mâță”,
de „ochii aurii” ai șarpelui, cei doi copii nesocotesc porunca și strică rânduiala „raiului din
pădure”, învață să fure și, apoi, să mintă.

Seria se încheie cu „Pedeapsa”, poezie construită mult mai riguros, din șase catrene și
un distih final. Poetul renunță în final la descrierile rafinate, preferându-le enunțurile scurte, în
registru grav. Naivii copii „Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot” nu se așteptau să fie prinși,
judecând cu măsura lor omenească forțele universale. Certați de părinte, ei încep să dea vina
unul pe altul și sunt pedepsiți. Poetul accentuează pe un ton sentențios concluzia implacabilă:
„Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna.” Dacă până aici poetul
avea un ton condescendent, în final reduce totul la constatarea implacabilă: „Din Raiul dulce
şi din tihna bună/ Domnul i-a dat afară, în furtună.” Izgonirea poate fi înteleasă atât ca o
treaptă necesară spre maturitate, caz în care Paradisul ar fi universul fără griji al copilăriei, cât
și ca asumare a cunoașterii, cu toată suferința implicată.

- (Concluzii + aprecieri critice.) Complexitatea, rafinamentul, viziunea

surprinzătoare reflectate de ciclul de versuri argheziene Tablouri biblice le recomandă drept o
meditație profundă asupra condiției umane, camuflată din rațiuni ludice în vers simplu,
copilăros, familiar.