G.

Călinescu – Enigma Otiliei

I. Perioada interbelică, ocupând mare parte din prima jumătate al secolului al XX-lea,
marchează înflorirea în literatura română a speciei romanului, cea mai amplă structură epică
în proză, dezvoltându-se în mai multe direcții. Romanul interbelic cunoaște astfel două mari
categorii, în funcție de tematică, de construcția subiectului sau viziunea narativă, romanul
obiectiv realist și cel subiectiv, de analiză. În prima categorie se dezvoltă modele aparte
precum romanul mitic și cel balzacian, în cea de-a doua întâlnim romanul experienței și cel
psihologic.
„Enigma Otiliei”, roman apărut în 1938 al marelui critic, estetician, istoric literar,
publicist și profesor universitar G. Călinescu este și cel mai cunoscut dintre cele patru
publicate, prin care autorul dobândește un loc important și în literatură. Opera este
considerată un model de construcție balzaciană modernizată și supusă jocului rafinat al
imaginației autorului, în care se îmbină armonios trăsături ale curentelor literare clasicism,
realism, naturalism, baroc. Balzacianismul său, la care nu poate fi redusă decât la o lectură
superficială, vine din selectarea mediului și a problematicii, din tehnica tipologiilor sau din
lungile pasaje descriptive, care, însă, devin originale prin înlocuirea naratorului neutru cu un
fin estetician. Romanul este, în privința tematicii, în egală măsură deconstrucția unei povești
de dragoste adolescentine și o frescă socială profund satirică bazată pe ideea degradării
instituției matrimoniale, ba chiar a reducerii umanității la mecanisme primare de putere și
posesiune.
Acțiunea cărții se concentrează asupra perioadei 1909-1910 și se desfășoară în
mediul citadin, prezentând o imagine mai degrabă caricaturală, dar detaliată, a lumii
bucureștene care trece printr-un proces haotic de modernizare. Autorul descrie viața de
familie, cea economică, mondenă, dar și spațiul universitar, cu accent pe lumea medicală.
Mediul social aflat în prim-plan este cel al burgheziei bogate, cu industriași, antreprenori,
moșieri, investitori imobiliari, dar scriitorul ne poartă și prin lumea săracă a mahalalei sau
ghetoului evreiesc.
Compozițional, textul de mare întindere, dispus în douăzeci de capitole dezvoltă un
plan principal, construit din observațiile tânărului Felix Sima, aspirant la o carieră în
cercetarea medicală, aflat sub tutela unui unchi foarte bogat, dar și avar patologic și
numeroase planuri secundare surprinzând firele existențiale în țesătura cărora plonjează
adolescentul orfan venit de la Iași în inima Capitalei. Temele care leagă și justifică substanța
narativă, preocupând numeroasele personaje care prind viață, deși eșuează în tipologii
previzibile, sunt căutarea paternității, necesitatea căsătoriei ca soluție economică sau sprijin
afectiv, moștenirea ca factor determinant al statutului social. Astfel, cititorul descoperă
micronarațiuni baroce, mici dramatizări care construiesc un puzzle balcanic, de esență
caragialiană: viața familiei Tulea, în care Aglae, mama protectoare neagă cu îndărătnicie
problemele patologice ale copiilor și soțului, mediul avocatului Stănică Rațiu, demagog și
neobosit vânător de chilipiruri, lumea prostituției de lux, cu Georgeta în căutarea
onorabilității, bogăția și rafinamentul în care Pascalopol își ascunde mizantropia.
 Baza narativă și cauza constrângerilor materiale este ilustrată de casa de pe strada
Antim, unde se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii, controlată de avarul moș Costache,
în jurul căruia gravitează toate interesele.
Titlul operei, Enigma Otiliei, generează tensiunea dramatică specifică unui
bildungsroman - carte a formării tânărului Felix implicând procesul de idealizare a verișoarei
vitrege care îl frustrează prin amestecul de familiaritate și inaccesibilitate. Otilia, femeia
diferită în atitudine și aspirații de lumea în care trăiește reprezintă o enigmă și face obiectul
adorației moșierului Pascalopol, cel care veghease la creșterea ei și îi împlinise permanent
nevoia unui stil de viață luxos și liber.
Astfel, dacă Felix este personajul observator, explorator al unei lumi meschine, dar
pitorești, Otilia devine personajul observat de toată lumea, intrigând prin puterea de a se
detașa de toate rigorile și cutumele societății, iar Costache rămâne un absurd gardian al
pragului.
Perspectiva narativă denotă rafinamentul scriitorului, pornind de la modelul
naratorului omniscient și discret, rezervat se dezvoltă mai multe voci narative ale personajelor
care preiau funcția de relatare. În plus, autorul are capacitatea de a concentra firul narativ sau
de a-l descompune prin tehnica dialogului paralel, precum în scena vegherii bolnavului când,
ascunși în nor de fum, eroii vorbesc ca pentru ei, plângându-se ca niște automate stricate.
Subiectul evoluează previzibil, tânărul Felix Sima ajunge în casa unchiului Costache
după ce rămâne orfan, ca viitor student la medicină, este ocrotit de Otilia, care îl inițiază în
sordida lume consumată în lupte surde pentru avere duse de clanul Tulea, condus de Aglae, ca
un comandant de garnizoană împotriva fratelui său și îl face aliat în protejarea unchiului de
atacurile repetate și meschine. Felix devine gelos pe prietenul unchiului, moșierul Pascalopol,
căruia Otilia îi arată o scandaloasă atenție. Adâncit în ceața geloziei, Felix descoperă lumea
mondenă bucureșteană cu ajutorul cumnatului Aglaei, Stănică Rațiu. Observă preocuparea
morbidă pentru căsătorie a Auricăi, încurcăturile provocate de tânărul cu mintea de copil Titi,
scapă de planurile de căsătorie cu Lili, ruda bogată a lui Stănică. Suferă când, ce unchiul
moare jefuit fiind de Stănică, Otilia decide să se căsătorească cu Pascalopol și să îl
abandoneze, dar își reface viața și ajunge o somitate în medicină.
Astfel, romanul pendulează scoțând în evidență ridicolul naturii umane între lumea ghidată
după principiul lui Costache „Să muncești, să strângi. Asta-i toată filosofia.” și misterioasa
viață a Otiliei, copilăroasă, liberă de orice constrângere, capabilă să sacrifice o mare iubire de
teama eșecului îmbătrânirii biologice.