Baltagul – Mihail Sadoveanu – problematică + caracterizare

Reprezentativ pentru romanul tradițional interbelic, ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu

este un roman al transhumanței cu intrigă social-psihologică, inspirat din balada ,,Mioriţa”.
Opera concentrată, de întindere destul de redusă pentru specia căreia îi aparține, manifestă
însă toate caracteristicile acesteia, acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri
narative, personaje numeroase, atent construite, un univers fictiv , dar verosimil.
Sadoveanu, despre care G. Călinescu afirma că „are realismul unui Balzac si melancolia unui
romantic” s-a impus în literatura română prin bogăția operei epice, de peste o sută de volume,
alcătuită din romane, nuvele și povestiri. Tematic, creația scriitorului construiește o mitologie
națională în literatură, cuprinzând istoria, tradițiile, viața de provincie, obiceiurile și profunzimea
vieții colectivității sau individului. Scriitorul portretizează luptătorul, țăranul liber, negustorul, femeia
ca păstrătoare a echilibrului, dar și înțeleptul, inițiatul, blândul dascăl. Mesajul general al operei sale
este umanist, presupune o lume frumoasă, armonioasă, care își asumă conștient răspunderile și se
autoreglează, deși autorul nu evită umbrele și dizarmoniile existenței.

Realist ca formulă estetică, obiectiv, ,,doric”, conform clasificării propuse de criticul

Nicolae Manolescu, textul este, în privința temelor abordate, pe de o parte social și
monografic, pe de altă parte „un roman ,,inițiatic”, mitic și filosofic, în care iubirea și familia
capătă noi valențe. Intriga, conducând la reconstituirea detectivistică a traseului bărbatului
dispărut de către soția sa, imprimă textului caracter polițist și de roman de aventuri.
Perspectiva narativă este obiectivă, relatarea sobră, concisă, dar extrem de precisă.
Atât titlul, cât și reperele spațio-temporale plasează opera în lumea tradițională și
anticipează cursul și deznodământul său violent, astfel, baltagul este o armă cu două tăișuri
folosită de oamenii de la munte, dar, așa cum arată Al. Paleologu despre numeroase elemente
din carte, simbolizează și labirintul pe care îl dezleagă eroina cărții Vitoria Lipan, călătorind
prin ținutul Dornelor pe urmele lui Nechifor. Cronologic, acțiunea urmează etapele
calendarului religios, dar și ritmurile naturale ale vieții ciobanilor.
Subiectul romanului se dezvoltă pe două planuri, realist – social și simbolic –
psihologic, punând în contrast două lumi cu două mentalități opuse, cea tradițională și cea
modernă, mitul și istoria. Structura operei este armonioasă, din 16 capitole construind cele trei
etape importante: pregătirea, căutarea și răzbunarea.
Astfel, soția unui cioban din Măgura Tarcăului, după o serie de semne rău
prevestitoare și încercări de a descoperi adevărul decide să pornească, împreună cu fiul ei
Gheorghiță, în căutarea bărbatului dispărut. Reconstituie, cu prea puțin ajutor străin, traseul
lui Nechifor de după ce vânduse un număr important de oi, anticipează motivul crimei, jaful,
și identifică locul unde i se pierduse urma bărbatului, întrebând la hanuri și localnici.
Restrângând aria de cercetare, îi află câinele lup într-o gospodărie, iar animalul o conduce
într-o râpă greu accesibilă unde găsește rămășitele lui Nechifor Lipan.
După ce anunță autoritățile și își jelește o vreme soțul iubit, Vitoria îi organizează un
parastas, unde invită și foștii săi tovarăși de drum, Bogza și Cuțui, pe care îi demască
spectaculos, povestindu-le întocmai cum avusese loc crima. Odată răzbunarea împlinită,
femeia se întoarce la rânduielile sale.
 Vitoria Lipan este un caracter impresionant în literatura română, cu statut moral,
psihologic și social convergând spre valențe simbolice, înalte. Femeia este un mit, un
model și o mărturie a unei lumi cu legi străvechi, o victorie, așa cum sugerează și numele,
a dreptății și a binelui.
Femeie aspră de la munte, păstrându-și, în ciuda maturității depline, farmecul și
vitalitatea Vitoria își dezvăluie, silită de împrejurările vitrege, forța și caracterul.
În lumea familiară ei, a satului din vârf de munte și a vecinătăților, Vitoria, care se
teme de tainele magice ale vrăjitoarei și se supune rânduielilor religioase stabilite de preot și
călugări, decide să își urmeze propria cale spre adevăr, ghidată de visuri, semne și chibzuire
profundă.
O scenă semnificativă atât pentru caracterizarea protagonistei, cât și pentru acțiunea
romanului este întâlnirea cu baba Maranda, vrăjitoarea satului, în capitolul IV. Bătrâna locuia
singură, dincolo de cimitir, la margine de sat, în compania unei cățelușe care o sperie pe
Vitoria prin urletele sinistre cu care o întâmpină. Munteanca se întreabă, cu teamă, dar și
neastâmpărată curiozitate, unde ar putea ține baba pe cel al cărui nume i-e frică să-l rostească,
ajungând la concluzia că în cățelușă s-ar putea ascunde. Baba se vaietă de tot felul de
necazuri, dar femeia o pune la punct, amintindu-i că mereu a omenit-o. Înainte de a ghici în
tarot, vrăjitoarea îi mărturisește, pornind de la bârfele satului, că ea crede că Nichifor și-a
găsit o amantă cu ochi verzi și că se va întoarce până la urmă acasă, cărțile îi confirmă
speculația.
Dar Vitoria își cunoaște soțul foarte bine, știe că nu ar fi întârziat atât, în ciuda
înclinației lui spre distracție și interpretează sumbru visul în care bărbatul i se arăta trecând
călare o apă neagră. Apoi refuză propunerea vrăjitoarei de a-i ucide prin magie dușmanca,
mărturisind că se va ruga și va ține post negru douăsprezece vineri în șir. Întorcându-se prin
noapte, femeia nu se teme de fâlfâitul aripilor unei păsări, simțindu-se cu sufletul curat.
Întreaga secvență, dezvoltată scenic prin dialog și detaliile pitorești, îmbracă textul
într-o aură fantastică și comică, punctând, totuși, realist, informațiile: încrederea femeii în soț,
luciditatea acesteia, determinarea de a face orice pentru a-l găsi, curajul și fermitatea sa.
O altă scenă, de această dată tragică și violentă, este cea a răzbunării pe criminalul
Calistrat Bogza, de la parastas, prezentată în capitolul final. Îndemnându-i pe meseni să
mănânce și să bea, Vitoria face observația că Bogza are un baltag întocmai ca al fiului ei,
numai că „e mai vechi și știe mai multe”, apoi povestește scena crimei pe care i-ar fi
destăinuit-o Lipan cât l-a jelit în râpă. Mesenii sunt îngroziți, iar Bogza cedează în fața
acuzațiilor din ce în ce mai directe rostite pe un ton calm, răsturnând masa și urlând la femeie.
Vitoria își îndeamnă fiul să îl lovească pe criminal, „pe baltag e scris sânge și acesta e omul
care a lovit pe tatu-tău”, iar câinele Lupu îl sfâșie. Cu ultimele puteri, bărbatul recunoaște
crima și cere femeii iertare.
Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justițiar,
inteligență, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi
datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin
caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de
asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa vie ca trăsături definitorii.
 Astfel, Sadoveanu îmbină capacitatea de analiză psihologică și forța de a reda
concentrat și realist un univers mitic, îmbinând perfect elementele tradiționale cu cele
moderne.