www.referat.

ro

Caracterizarea lui Harap-Alb

Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi
crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste aduse
de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul
cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea,
curajul, vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei,
balauri sau in cazul nostrum, spâni.

Personajul principal al basmului cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este Harap-Alb. Acesta
ilustrează tipul tânărului neinițiat și naiv, care trebuie să parcugă drumul spre maturizare. Deși este personajul
principal al unui basm,Harap-Alb nu are puteri supranaturale. El este un personaj pozitiv și individual, prezentat
in maniera realista, ce ilustreaza binele din basmul cult al lui Creangă. La început, acesta este doar cel de-al
treilea fiul al craiului; neavand nume pentru că nu are identitate si urmand sa se individualizeze mai târziu.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

Harap-Alb este caracterizat direct atat de către autor, cat și de catre alte personaje. Totusi, cele mai multe
trăsături ale sale reies din atitudinea sa, din numele pe care îl poartă, din limbajul său sau din frământările
sufletești pe care le are.
Lipsa de maturitate inițială este subliniată prin caracterizarea directă a autorului „Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de astea, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce se poate
întâmpla...” .
Numele său reprezintă un oximoron: Harap (=om cu pielea neagră, sclav) și Alb(=nobil,pur). Această alăturare
poate reprezenta atat destinul său de a ajunge din sclav al Spânului, împărat, cat si o ironie privind decăderea sa
socială, ajuns din fiu de crai în „pielea” sclavului la un moment dat.

La începutul basmului, statutul eroului este de neinițiat. Prin prisma vârstei și a statutului social (mezinul
craiului), el trăiește într-un univers al inocenței și naivitatatii, trăsături ale tânărului neexperimentat. El își
dovedește sensibilitatea, deoarece se simte rănit atunci când tatăl său îl consideră la același nivel cu frații săi
nevrednici. Intâlnirea cu baba cerșetoare, care se dovedește în curând a fi Sfânta Duminecă, este extrem de
importantă ,deoarece aceasta îi deschide ochii asupra viitorului său măreț, adresându-i-se cu apelativul
„luminate crăișorule”, și oferindu-i încredere. După ce mezinul își arata milostenia, mulțumind astfel
divinitatea, Sfânta Duminecă îl povățuiește să ceară de la tatăl său „calul, armele și hainele în care a fost el
mire”. Erou are astfel rolul de a reactualiza virtutile obiectelor ce i-au fost odata trebuincioase tatalui sau. Cu
toate acestea, craisorul se dovedește impulsiv atunci când lovește calul cel slăbănog deoarece nu corespunde
asteptarilor sale, el necunoscând de fapt caracterul fantastic al animalului.
Dupa alegerea tovarasului de drum, fiul de crai pleacă în călătoria sa spre maturizare, necunoscând patima și
păcatul deoarece nu întâlnise răul.

Mezinul reușeste să treacă proba tatălui său , dovedindu-se curajos în luptă și vrednic de împărăție. La pod el se
desparte de familie pentru a se aventura în necunoscut. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea
necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul
spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir
nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă,
"boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului şi îşi asumă numele de Harap-Alb,
dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său. Intrucât jurase pe paloş, acesta îşi respectă
cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume
vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Numindu-l Harap-Alb, Spanul ii ofera fiului de crai o identitate, il individualizeaza, fapt ce constituie un prim
pas spre maturizare.
Desi Harap-Alb se situează în antiteză cu Spânul, simbol al răului, viclean, dictatorial nu poate fi ignorat rolul
determinat al Spânului, ce se dovedeste a fi un rau necesar, în inițierea lui Harap-Alb.

La curtea împăratului Verde, cei doi fac schimb de roluri: Spânul se dovedește un nepot infatuat,malițios, iar
Harap-Alb slugă obedientă. Cele trei probe la care este supus tânărul nu au finalitatea scantată de Spân, ci pun
în evidență calitățile deosebite ale lui Harap-Alb, specifice mai degrabă unui crai decânt unei slugi. Faptele
eroului rămân totusi în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte
personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l trădează niciodată pe spân. De
pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul
cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie
fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să
clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul tousi, atunci când, îndrăgostindu-
se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.

O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de
care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un
necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că
orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în
cunoaşterea speciei umane atunci cand ii intalneste pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lați-Lungilă.
Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a
vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul
are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". De asemenea, altruismul si
sufletul lui bun îl fac să ocrotească furnicile si albinele şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său,
chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că
binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a
albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar,
din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale.

Pentru a se putea dezlega de jurământul facut Spanului, de a-l sluji pana ce va muri si invie din nou, Harap-Alb
trebuie să moara fizic. Spânul îi taie capul pentru divulgarea secretului, umand apoi sa fie omorat de cal. Fata
lui Roș-împărat il invie pe tanar cu ajutorul obiectelor magice „apa vie”, „apa moarta” si „trei smicele de mar”.
Harap-Alb nu este un personaj fantastic ci întruchiparea „omului de soi”. Eroul este rotund-evoluează, se
maturizează, devine apt pentru condiția de împărat și soț.