Balaurul, povestire ştiinţifico-fantastică
Mihail Sadoveanu se naşte în Moldova, la Paşcani, şi îşi face studiile gimnaziale
la Fălticeni, unde este coleg cu E. Lovinescu. Urmează apoi liceul la Iaşi şi încearcă să se
specializeze în Drept, dar renunţă destul de repede. Se stabileşte la Iaşi şi se dedică de
timpuriu scrisului, trăind de pe urma acestei îndeletniciri. Colaborează la numeroase
reviste, dar cea care se potriveşte cel mai bine structurii sale spirituale este Viaţa
românească, revista poporanistilor. În 1921 are deja o reputaţie de scriitor şi este primit
în Academia Romana, iar in 1930, pe când avea 50 de ani, Sadoveanu este sărbătorit pe
plan naţional, ca un clasic în viaţă.
În perioada comunistă devine unul dintre cei mai iubiţi scriitori. Ocupă funcţii
importante şi în plan cultural, şi în plan politic.
Povestitor, romancier, Sadoveanu este un scriitor tradiţionalist şi romantic.
A scris opere numeroase şi variate: romane istorice şi de aventuri (Neamul Şoimareştilor,
Fraţii Jderi), scrieri de factură mitică (romanele Ochi de urs, Nopţi de Sânziene, Creanga
de aur, Baltagul), opere în care abordează teme sociale (povestirile Judeţ al sărmanilor,
Bordeienii,), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vânătorului sau ai pescarului
(Ţara de dincolo de negură, Nada florilor).
A treia povestire din "Hanu Ancuţei", Balaurul, îl are ca narator pe mos Leonte
zodierul, care, in urma cu mult timp, cand era flacau de douazeci de ani, a văzut balaurul.
Zodierul este un vrăjitor arhaic, cu puteri asupra elementelor naturii, putând ghici
intâmplările în mersul stelelor de pe cer şi în semnele vremii. Din acest punct povestirea
poate fi încadrată în rândul povestirilor ştiinţifico fantastice. Acţiunea se încadrează într-
un spaţiu ireal, cu personaje fantastice. Povestea lui înfăţişează istoria unui boier,
Nastasa Bolomir, căsătorit de mai multe ori, murindu-i însă toate soţiile, "de i se dusese
numele că-i mor nevestele." Ultima fată cu care se căsătoreşte are însă o altă soartă ea se
arată, pe zi ce trece, din ce în ce mai tânără şi frumoasă, tovărăşia cu boierul priindu-i în
mod neaşteptat. Mai mult decât atât, boierul pare stors de vlagă, dominat de o fiinţă
feminină care îşi dezvăluie uneori trăsături demonice.
Zodierul îl invită pe Ioniţă, comisul, să spuna o altă întâmplare, la fel ca prima
dată, însă hangiţa îl intreabă pe solomonar cum a fost atunci când a văzut balaurul..
Deplasarea povestirii se face către un orizont magic, fantastic, apariţia balaurului se face
simţită printr-un vârtej şi prin întunecarea parţială a cerului. Timpul povestirii se fixează
în vremea tinereţii personajului-narator, când zodierul avea numai douăzeci de ani. Mos
Leonte descrie mai întâi spaţiul misterios în care se plasează acţiunea, o zonă neumblată,
învaluită de negura, cu păduri şi munţi încărcaţi de mister, amănunte ce ne plasează din
nou în zona fantasticului. ". Zodierul vede o altă faţă a lumii: destinele împăraţilor, ca şi
ale oamenilor de rând, stau, toate, sub semnul unui ciclu astronomic. Dincolo de acţiunile
terestre ale oamenilor, intervin semnele naturii, ale cerului. Mai întâi, când apar în spaţiul
narativ, cei doi îndrăgostiţi, elementele naturii stau sub semnul tulburării: "Soarele se-
nvăluise în amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe munte se suiau împotriva lui
nouri alburii. ". Dezlanţuirea urgiilor naturii se face parcă la cuvintele magice ale
zodierului Ifrim, care aruncă asupra boierului blestemul şi mânia lui Dumnezeu.
Pe boierul Bolomir balaurul "l-a cuprins, 1-a sucit si 1-a izbit amestecându-i barba
cu vârtejul, - pân ce 1-a lepadat aproape mort intr-o râpa mai incolo", izbitura din care i
se trage si moartea. În faţa întâmplării fără putinţă de stăvilit, slujitorii boierului se aruncă
la pământ, în timp ce drosca cu cai, cu jupâniţă cu tot, o ia din loc pe unde venise.
Retragerea puterilor fantastice se produce cu aceeaşi mare desfaşurare de forţe ca
la început: mugetul fiarei se stinge şi el, o dată cu dispariţia balaurului, imaginat ca în
folclor, "ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile."
Balaurul pare aici o fantasmă materializată brusc în lumea comuna, dintr-un spaţiu
suprareal, fantasticul manifestându-se tocmai prin aceasta coborâre în real, prin
capacitatea de a materializa o fiinţa din epocile arhaice.
Fabulosul povestirii este menţinut chiar de stilul de a povesti a lui moş Leonte
Zodierul, finalul fiind deschis: lumea a susţinut multă vreme că "dihania furtunilor" a fost
adusă de tatăl său, care, "solomonar cuminte", a păstrat tot timpul tăcerea asupra
misterului întâmplărilor. Singurul care cunoaşte adevărul este însa moş Leonte, dar şi el îl
orientează către mister, comunicând în final că "de drăcuşorul cel bălan nu s-a mai auzit
nimic, şi nimenea nu 1-a mai văzut niciodată".
