"Sunt poveşti auzite într-o toamnă aurie, de la drumeţi poposiţi cu carele de

vin, în drum spre munţi, poveşti când mai glumeţe, (..), când mai viforoase (..). Pe
nesimţite, o pveste trezeşte pe alta, şi drumeţi de la care nimeni nu bănuia vreo
taină - ciobanul sau orbul sărman, toţi spun câte o poveste."
( Perpessicius: Hanu
Ancuţei în "Cuvântul", 31 martie 1928 )

Hanu Ancuţei, capodoperă de un echilibru desăvârşit, l-a transformat pe

Sadoveanu într-un adevărat "poet al povestirii", caracterul ei impunându-se printr-un
lirism foarte rar întâlnit in literatura populară.
Accentul cade pe puterea de fabulaţie, pe inventarea, născocirea anumitor
aspecte ale povestirii, pentru a o face cât mai interesantă, aşa cum se întâmplă şi în
cea de-a treia povestire a cărţii, "Balaurul", ce continuă seria istorisirilor drumeţilor
ce poposesc la han.
Cronotopul povestirii “Balaurul”,cea de-a treia povestire din “Hanu Ancuţei”
este,ca şi în cazul celorlalte povestiri din carte,un cronotop vag determinat,mai ales
din punctul de vedere al timpului,care este unul mitic,generalizând cele povestite.
Acţiunea se desfăşoară în "illo tempore", în comuna natală a lui moş Leonte, iar
odată cu înaintarea în text, în diferite împrejurimi ale acesteia şi în diferite momente:
"Când am văzut întâi balaurul (..) Eram aşa, flăcău trecut de 20 de ani şi părintele
meu mă învăţa meşteşugul lui (..). Şi pe dupa Sântilie am văzut întâia oară
balaurul.";"Trăia la noi, la Tupilaţi, în vremea aceea (..)"; " peste Moldova, dincolo de
dealul Bolândarilor, cerul se mişcă şi se aplecă rotindu-se împotriva pământului (..) şi
toată lumea a văzut balaurul (..). " Trebuie precizat de asemenea că timpul povestirii
noastre a cărei temă este căutarea absolutului, dar şi imposibilitatea găsirii lui -
diferă de timpul "celei de-a zecea povestiri", care este, de fapt, povestirea principală,
deşi ambele timpuri ale celor două povestiri pot fi considerate "timpuri mitice",
arhetipale.
Toate povestirile din "Hanu Ancuţei" sunt povestite de către ţărani români
care se strâng la han pentru petrecere şi voie bună, fiecare dintre ei fiind martor sau
protagonist in faptele relatate. Unul dintre povestitori, moş Leonte, îşi începe
istorisirea despre o întâmplare ce i-a schimbat viaţa: întâlnirea cu balaurul. În
expoziţiune ne este prezentat boierul Năstasă Boromir, rămas văduv după moartea
celei de-a doua soţii, care o întâlneşte la Iaşi pe Irinuca, o tânără frumoasă pe care o
ia de nevastă. Intriga se declanşează la Tupilaţi, când boierul simte neîncredere faţă
de soţia sa şi îi cere sfatul zodierului satului, tatăl lui moş Leonte. Desfăşurarea
acţiunii ne prezintă reacţia boierului la întoarcerea Irinucăi de la Roman, însoţită de
fiul domnitorului Vuza, Alixăndrel Vuza. Soţul său, urmat de slujitorii săi năpustesc
asupra celor prezenţi. Slujitorii încep să descompună căruţa, să-l lege pe zodier şi să
rupă hainele de pe însoţitorul de drum al Irinucăi. În acelaşi timp, boierul se indreptă
cu mânie către soţia sa. Aceasta îl înfruntă şi la un moment dat îi "apar" coarne şi
gheare. Punctul culminant al acţiunii este marcat de începerea unei furtuni puternice
urmată de coborârea din văzduh a balaurului. Acesta l-a aruncat pe boier, lăsându-l
aproape mort într-o râpă apropiată. În încheiere, furtuna îşi pierde din intensitate si
se pierde în zare, impreună cu balaurul.
În povestirea noastră,pe lângă vocea auctorială,subiectivă a autorului, ce
descrie atmosfera de la « hanul – cetate »,apare ca personaj-narator,dar şi ca
personaj-principal moş Leonte,ce povesteşte întâmplarea la care a luat parte « în
vremuri de demult ».De asemenea,personaje principale ale povestirii sale sunt şi
tatăl său, Ifrim Zodierul,cel care « îi arăta ziua buruienile si rădăcinile pământului,iar
noaptea stelele cerului », precum şi boierul Năstasă Bolomir şi tânăra lui
soţie,Irinuca.Ca personaje secundare,apar menţionate în text soţiile anterioare ale lui
Bolomir,dar şi Alixăndrel Vuza,cel căruia Irina îi împărtăşea sentimentele de
dragoste,stârnind astfel gelozia şi furia boierului. În rândul personajelor,de-a lungul
acţiunii apare şi « Ancuţa cea de altădată »,mama « hangiţei cu ochi negri »,în rol
secundar,iar spre sfârşitul acţiunii,ca personaje episodice,apare şi Pârlea
ţiganul,împreună cu ceilalţi slujitori ai boierului.
Apărând mai în toate textele ce aparţin genului povestire,ca element
esenţial,ceremonialul povestirii presupune respectarea unei serii de paşi,sau
etape,toate având o conotaţie sacră.În cazul povestirii de faţă,şi moş Leonte,cel care
istoriseşte întâmplarea,respectă aceste etape,începându-şi povestirea cu laude şi
mulţumiri la adresa Ancuţei şi hanului ei, cu vin «din Ţara-de-Jos ».Începându-şi
discursul, moş Leonte se asigură că are oala de vin la-ndemână,aşa cum fac toţi
povestitorii ce trec pe la han,aşezându-şi apoi chimirul şi geanta cu cartea de
zodii.Astfel, el intârzie povestirea şi stârneşte interesul, utilizând în acest mod şi
tehnici ale suspansului.
Tot în cadrul povestirii,îşi face simtiţă prezenţa şi latura subiectivă a
naratorului - care este în acelaşi timp şi martor - latura ce înfluenţează,în funcţie de
viziunea şi sensibilitatea povestitorului,atitudinea sa faţă de întâmplarea narată şi
modul de povestire a acesteia. În planul celei de-a 3-a povestiri,ce aparţine categoriei
de « povestiri în ramă »,se formează de-asemenea şi o relaţie între narator şi celui
căruia i se povesteşte,adică naratar.Această legătură apărută este evidenţiată prin
numeroase mărci ale oralităţii,pornind de la interjecţii -« Cât am moara asta (…),nu
mă tem de cea cu dinţii lungi « , »Mişele ! », « Ştiu (…),dar eu n-am când aştepta.
»,verbe şi pronume de persoana I si a II-a –« Când am văzut întâi balaurul (…) »,
»părintele meu mă învăţa », « nu mă tem (…) »,« mă aflam la târlă (…) », »stăteam
în cumpănă » s.a.,până la substantive în cazul vocativ-« Bre Ifrime », «Măria ta »,
»Cucoane Năstasă », «Ifrime », « Slăvite Stăpâne » etc. şi enunţuri exclamative şi
interogative :« -Se poate,bre Ifrime,să fie cum spui tu? »,« -Şi înapoi încă nu s-a intors
? »,« -Dar ce este ? »,« -Cum se poate ! »,« -Nu te apropia de mine . » etc. Astfel,se
creează impresia unei povestiri ce are loc sub ochii cititorului,sintaxa şi topica
afectivă având şi ele un rol important.
Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu
liricul precum afirmă G. Călinescu: " Sadoveanu a creat o limbă armonioasă şi pură,
în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă
capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii,
păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi. În povestirea "Balaurul" se
găsesc numeroase elemente de limbaj, care introduc cititorul într-o atmosferă
arhaică, care induce trăirile şi sentimentele vremii. Arhaismele "comis", "nalt",
"cuvioşie" şi regionalismele "cuşmă", "taşca", "târlă", "dihanie", "pântece", "galbână",
"ceaun", "păpuşoi" sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirii, creând
o limbă literară uşor accesibilă. Astefl, scriitorul rămâne fidel declaraţiei sale din
discursul rostit la academie: "Ţăranul român a fost principalul meu erou." Trebuie
precizat şi că în cadrul textului se disting diferite arii semantice, precum cea a
supranaturalului ( zodier, demon, corniţe, drăcuşor, balaur, solomonar, ghiare etc.).
De remarcat în mod deosebit în volumul "Hanu Ancuţei" este muzicalitatea frazelor
prin care Sadoveanu crează trăiri tulburătoare în sufletele cititorilor.
Miturile şi fiinţele sau obiectele cu o anumită simbolistică sunt prezente în
aproape toate povestirile din "Hanu Ancuţei", iar povestirea noastră nu face excepţie
din rândul celor în care fantasticul intervine, tocmai pentru a fascina şi a surprinde.
Alături de acestea, apar şi personaje neobişnuite, precum este boierul şi soţia
acestuia, Irinuca, în părul căreia se "văd (..) corniţele cu care voise odată să-l
împungă" pe boier, fiind considerată un demon întruchipat sub formă copilei de 17
ani. De asemenea, şi moş Leonte, naratorul "înfricoşătoarei povestiri" poate fi
considerat un personaj neobişnuit, datorită "meşteşugului" său de a cunoaşte
"buruienile şi rădăcinile pământului (..) şi stelele cerului" şi mai ales datorită
cunoştinţelor sale de zodier, ce-l fac un personaj cu un alt tip de gândire şi cu o altă
înţelegere asupra lumii. Nu trebuie uitată nici "Ancuţa cea de altădată", ce părea a fi
omniprezentă, fiind cunoscută de toate personajele cărţii ca "hangiţa cu ochii
negri".Pe lângă aceste personaje, apar în text, cum este menţionat şi la început, şi
lucruri, fenomene sau caracteristici cu o anumită simbolistică şi semnificaţii multiple.
Călătoria Irinucăi de exemplu, simbolizează căutarea, iniţierea, perfecţionarea şi
cunoaşterea. Călătoria este întotdeauna desprinderea de un centru sau căutarea unui
centru şi deci, o devenire spirituală. Ea este expresia dorinţei profundede schimbare
şi de căutare a unui centru ( material sau spiritual). Balaurul este un simbol arhetipal
de mare persistenţă şi cu multe semnificaţii, cu o latură benefică, dar şi cu o faţă
întunecată, fiind întruchiparea răului universal, a diavolului, a forţelor obscure şi
pulsaţţilor inconştientului. Părul bălai al acesteia simbolizează regalitatea, forţa
psihică de la divinitate şi de la astrul zilei. Norii negri, elemente generale,
reprezintă ameninţare, stare de apăsare psihică ce apar în text cu o anumită
simbolistică. Vântul, forţă elementară care marchează direcţiile spaţiale in mediul
lumesc: forţa lui destabilizează gândurile fiinţei şi are puterea de a deochea. Un ultim
simbol şi poate cel mai important ar fi cel al balaurului, simbol arhetipal de mare
persistenţă şi cu largă răspândire în miturile lumii. Este încărcat cu multiple
semnificaţii şi are variate forme ( dragon, zmeu, şarpe). Cel mai adesea e întruchipat
într-o fiinţă fantastică, având forma unui şarpe uriaş, cu aripi şi gheare ascuţite,
vărsând foc pe gură " (..) Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i
se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Şi mugind, venea
cumpănindu-şi coada (..)". Balaurul întruchipează forţele haotice ale universului şi
instinctele primare, neîmblânzite ale omului. Are o latură benefică, dar şi o faţă
întunecată, fiind întruchiparea răului universal, a diavolului sau a pulsaţiilor obscure
ale inconştientului.
Toţi naratorii povestirilor din "Hanu Ancuţei", inclusiv moş Leonte zodierul,cel
care istoriseşte povestirea noastră,cea de-a treia din carte,reuşesc,cu ajutorul
modalităţilor de cunoaştere a universului ficţional – descriere, povestire, dialog - să-şi
surprindă ascultătorii,să-i încânte şi să-i ajute să evadeze,măcar pentru puţin
timp,din lumea reală.Însă revenind la una din caracteristicile povestirii,aceea de a
infăţişa o experienţă iniţiatică,găsim încă o funcţie a acestei specii, prin care cititorul
este îndemnat să vadă esenţa lucrurilor, şi nu aparenţa lor,pornind de la scopul
principal al unei experienţe iniţiatice - acela de a duce la o cunoaştere de tip superior
a ceea ce înseamnă lumea,sinele şi divinitatea, chiar dacă doar o parte din oameni
pot atinge această culme a cunoaşterii spirituale, în timp ce restul acceptă doar
existenţa unei explicaţii logice.