Prof.

Popescu Mădălina Elena

Caracterizarea personajelor Ana și Lică

Ana, caracterizată de la început de către mama ei ca „prea tânără, prea

aşezată şi oarecum prea blândă la fire” este şi ea o fire slabă. Devotată
familiei şi căminului, nu se lasă uşor zdruncinată din convingerile ei că
Ghiţă este un om cinstit. Trăieşte cu disperare drama schimbării lui Ghiţă,
care îi ascunde îngrijorările şi afacerile, fără să reuşească a-i găsi adevărata
explicaţie. La jignirea pe care i-o aduce Ghiţă, ea răspunde cu o nouă
confirmare a dragostei ei, îşi reproşează că nu a făcut destul pentru a afla ce
se întâmplă cu soţul, pentru a-l împiedica de la o prea mare apropiere de
Lică Sămădăul. Încet-încet însă, în sufletul ei dispreţul înlocuieşte iubirea.
Trădarea nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu, şi declaraţia pe
care o face lui Lică dezvăluie la această fiinţă fragilă trupeşte un caracter
ferm şi o mare capacitate de concentrare a sensibilităţii pentru luarea unei
hotărâri dificile. Alegerea, deşi greşită, este o opţiune pentru viaţă, aşa cum
o arată şi strigătul ei disperat din final: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Ana apare
ca victimă, a confruntării dintre două voinţe aspre, bărbăteşti, care şi-o
dispută fără voia ei. Asupra ei se exercită o dublă presiune: pe de o parte
înstrăinarea lui Ghiţă, pe de altă parte abila şi insistenţa acţiune de
seducere, a lui Lică.

Talentul de mare portretist al lui Slavici se vădeşte în realizarea

lui Lică Sămădăul, un adevărat erou de western sălbatic. Deşi liniar ca viaţă
sufletească, adică plat, fără frământările şi zbuciumul care dau relief
sufletesc lui Ghiţă, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine
conturate prin intermediul faptelor şi al convingerilor sale.
În primul rând, aşa cum îl caracterizează direct naratorul, Lică nu este
un om (nici un hoţ, un bandit) de rând. Sămădăul, adică om cu stare, poate
plăti pagube din turmele domnilor de la oraş, cu care întreţine relaţii
apropiate şi de a căror protecţie se bucură. El este „mai ales om aspru şi
neîndurat”, care străbate toate drumurile şi coclaurile mergând călare de la
o turmă la alta, cunoaşte toate fundăturile şi pe toţi oamenii, buni sau răi,
mai ales pe cei răi, care ar putea să-i facă pagubă, de care însă tremură toţi,
pentru că ştie să găsească urechea purcelului şi în ulceaua cu varză. Este,
cu alte cuvinte, un adevărat stăpân al locurilor.
Dar nu unul oarecare, ci unul „dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi
albă”, pieptar cu bumbi de argint şi bici de „carmajin” cu codiriştea înflorită
şi ghintuită cu aur, semne nu numai ale bunăstării, ci şi, mai ales, ale
puterii sale.
Ca bărbat, este individualizat printr-un portret fizic sugestiv, care
trădează concentrare şi energii aprige: „un om ca de treizeci şi şase de ani,
înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă…” Aceste trăsături, mai ales
ochii mici şi verzi sub sprâncenele împreunate sugerează caracterul
flegmatic, răutatea şi viclenia. Portretul nu este lipsit de un farmec sălbatic
şi viguros, ceea ce o determină pe Ana să tresară la vederea lui, cu un
Prof. Popescu Mădălina Elena

amestec de spaimă şi atracţie. Intuind caracterul acestuia mai ales după

ochi, după rânjet, după căutătura (felul de a privi) când îşi roade mustaţa,
Ana îl caracterizează direct, de la început, ca fiind „un om rău şi un om
primejdios”. Tot ea este cea care îi spune în faţă, atunci când cade în mrejele
lui: „Tu nu eşti om Lică, ci deavol”. Astfel este numit un aspect important al
acestui personaj, caracterul lui romantic, demonic, luciferic, care nu
contrazice cu nimic realismul său. Inteligent, viclean, cu o voinţă de fier,
cinic care nu cunoaşte sentimentele, ci doar plăcerea. Sadic incurabil care
se bucură de crimele şi sângele vărsat, care nu respectă nimic sfânt, Lică
Sămădăul este un personaj pitoresc, viu, memorabil, din aceeaşi pastă cu
Alexandru Lăpuşneanul lui Costache Negruzzi.