Caracterizarea unui personaj dintr-o nuvelă psihologică

Scriitor prolific, Ioan Slavici a lăsat o operă întinsă ca dimensiuni, dar inegală ca valoare estetică.
Creator al „realismului poporal”, el reconstituie în manieră realistă lumea satului transilvănean, cu
moravurile, obiceiurile şi mentalităţile specifice. Întreaga lui operă e o pledoarie pentru adevăr, chibzuinţă,
înţelepciune, echilibru moral, iubire de semeni, valori în afara cărora nu se poate atinge fericirea.
Unul dintre păcatele pe care le-a sancţionat necruţător a fost ispita banului. Sub aspecte diferite,
această temă a fost reluată de mai multe ori în nuvele cu titluri sugestive: „O viață pierdută”, „Vatra
părăsită”, „Comoara”, „O jertfă vieţii” etc. În niciuna dintre ele însă Slavici nu a atins un nivel atât de înalt
al artei sale narative ca în „Moara cu noroc”.
Tema acestei nuvele o constituie surprinderea urmărilor nefaste pe care setea de înavuţire le are
asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra destinului omenesc. Destinul lui Ghiță, protagonistul nuvelei,
ilustrează convingerile etice ale scriitorului referitoare la consecinţele patimii pentru bani care sunt “ochiul
dracului”.
Titlul e un toponim, Moara cu noroc fiind scena desfăşurării majorităţii evenimentelor. Ghiţă ia în
arendă cârciuma înălţată în apropierea unei mori, acum părăsită, şi o vreme toate treburile îi merg bine.
Locul nu e însă “cu noroc”, întrucât e aflat sub stăpânirea malefică a lui Lică Sămădăul şi devine curând
arena unei dramatice confruntări ȋncheiate cu moartea mai multor personaje.
Compoziţia este clasică, având o construcţie riguroasă, în care fiecare episod aduce date esenţiale şi
absolut necesare pentru demersul epic. Ca în orice nuvelă acţiunea este liniară, iar conflictul are o evoluţie
ascendentă, respectându-se ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor. Unitatea întregului, a feliei de
viaţă autentică este dată şi de construcţia simetrică, incipitului corespunzându-i simetric finalul. Nuvela
începe şi se încheie cu vorbele bătrânei soacre a lui Ghiţă, care exprimă aforistic ideea că „omul trebuie să
fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”
Conflictele sunt puternice şi evoluează dinamic spre confruntarea finală. Există atât conflicte
exterioare, cât şi interioare. La baza hotărârii lui Ghiţă de a lua în arendă cârciuma de la Moara cu noroc
stă un conflict social. El resimte dureros sărăcia, căci, într-o lume dominată de puterea banului, demnitatea
de om şi respectul de care te bucuri sunt direct proporţionale cu averea posedată. Un alt conflict exterior
opune un protagonist –Ghiţă, unui antagonist –Lică. De fapt, această luptă e menită să pună în evidenţă un
conflict interior, de natură psihologică, între dorinţa cârciumarului de a se îmbogăţi şi aceea de a rămâne un
om cinstit.
Talentul de prozator al lui Ioan Slavici este dovedit mai ales de forţa cu care creează personaje
memorabile, fiind atent îndeosebi la mişcările lor sufleteşti. Spre deosebire de scriitorii de dinaintea lui,
Slavici nu le impune eroilor săi un comportament rigid, dictat de prejudecăţi morale, ci le dă libertatea de a
se manifesta după propriile îndemnuri, în funcţie de împrejurările în care le pune viaţa. Nu se relevă astfel
doar caractere gata formate, ci şi felul în care oamenii ajung să fie cum sunt, ca rezultat al circumstanţelor, al
condiţiilor sociale etc.
Spre deosebire de povestire, unde accentul cade asupra acţiunii, în nuvelă se insistă asupra
personajului. În „Moara cu noroc” există, ca în orice nuvelă, un personaj principal, prin a cărui evoluţie
sunt ilustrate consecinţele distrugătoare ale setei de înavuţire. Ghiţă, personaj realist memorabil,
concentrează în devenirea sa însăşi problematica operei, ce stă sub semnul unei idei morale şi pe care
talentul autorului o salvează de tezism.
O scenă ilustrativă pentru surprinderea primelor semne ale transformării psihologice a
protagonistului este scena apariției lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc. Dialogul purtat de cei doi are
inițial aparența unui interogatoriu condus de Lică, aflat într-o poziție de autoritate. Profitând de slăbiciunea
cârciumarului pentru bani, antagonistul, Lică, îl va convinge să îi devină complice. Plecarea sămădăului este
urmată de primul moment de lipsă de sinceritate a lui Ghiță față de familie. Sub influența nefastă a
Sămădăului, Ghiță se înstrăinează de soția sa, Ana, închizându-se în sine. Este copleșit de lăcomie, însă
caută „să ascundă înaintea nevestei gândurile rele ce-l cuprinseseră”. Pierzând respectul celor din jur, Ghiță
se disprețuiește pe sine, dar și pe Lică, vrând cu orice preț să se răzbune.
Scena numărării banilor din capitolul al XIII-lea reliefează momentul în care Ghiță are mustrări
de conștiință în urma realizării că banii săi sunt câștigați prin mijloace necinstite (precum tâlhărirea
arendașului). Această scenă ilustrează atitudinea protagonistului față de bani, în opoziție cu momentul
mutării la moară; la început, mulțumirea trăită de Ghiță și familia sa se datorează câștigului cinstit, sugerând
 2
că averea câștigată onest produce satisfacții și întreține liniștea sufletească. Deși își pune problema
moralității păstrării banilor, acesta nu are puterea să renunțe la ei, fiind convins că prin muncă cinstită i-ar fi
greu să câștige o sumă atât de mare: „Ghiță privi câtva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea, îi părea
bine, căci, la urma urmelor, el avea drept la o parte din acești bani”, „i-ar fi părut rău dac-ar fi trebuit să-i
dea judecătorului”.
Pentru caracterizarea lui naratorul foloseşte atât mijloace directe, cât, mai ales indirecte. El nu insistă
asupra trăsăturilor fizice ale protagonistului, reţinând doar că era „înalt şi spătos”, purtând-o pe Ana ca „pe
o pană subţirică” şi sugerând forţa fizică, de nestăpânit la mânie, căci, hârjonindu-se cu ea şi pierzându-şi
lesne cumpătul, îi lăsa urme vinete pe braţe. Tot naratorul reţine că era „om harnic şi sârguitor”, „mereu
aşezat şi pus pe gânduri” (caracterizare directă)
Cizmar sărac într-un sat unde oamenii umblă toată săptămâna desculţi ori în opinci, iar duminica,
dacă e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, Ghiţă hotărăşte să renunţe la liniştea colibei sale şi să
ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Aspiraţia lui spre bunăstare e firească şi explicabilă, numai că
lipsa de măsură îi va fi fatidică.
Pe parcursul acţiunii el e caracterizat indirect, prin fapte, gesturi, comportament, limbaj.
Ritmul iniţial lent al naraţiunii susţine starea de mulţumire a cârciumarului, căruia toate treburile îi
merg bine, căci de marţi seara până sâmbătă hanul e plin, iar la sfârşitul săptămânii numără banii câştigaţi
împreună cu întreaga familie. Soţ tandru, tată iubitor, el vrea să asigure alor săi o viaţă mai bună. După
apariţia lui Lică, personaj malefic ce îl subjugă şi îl înspăimântă, se schimbă însă radical. La început, el vrea
să impună raporturi de egalitate cu temutul stăpân al locurilor. Povestitorul creează o scenă memorabilă a
înfruntării dintre cei doi rivali. Dialogul subliniază conflictul exterior dintre protagonist (Ghiţă) şi antagonist
(Lică), iar monologul interior evidenţiază conflictul psihologic. Cârciumarul, crezând că va căpăta un
ascendent asupra Sămădăului, încearcă să braveze, să arate că nu îi este frică. Tactica lui se dovedeşte
ineficientă, pentru că Lică îi intuieşte punctele slabe şi le speculează: patima banului şi familia, iar măsurile
de precauție, zadarnice (merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, ȋşi ia doi cȃini, ȋşi mai tocmeşte o
slugă).
Conştiinţa eroului devine un adevărat câmp de luptă aprigă între dorinţa de a rămâne cinstit şi ispita
banului uşor câştigat. El înţelege că, pentru a sta la Moara cu noroc, trebuie să se facă om al lui Lică.
Gândindu-se la câştigul pe care l-ar putea avea în tovărășia acestuia, „vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau ochii; de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună, pe un an, doi, capul în primejdie”…
Declinul moral al eroului, cu momentele când cade sub stăpânirea demoniei interioare alternând cu cele de
omenie, este magistral surprins. Pentru prima oară în viaţă, Ghiţă ar fi vrut să nu aibă familie, pentru a putea
zice: „Prea puţin îmi pasă!”.
Legat însă de acel loc prin dorinţa de a se înavuţi, conştient de riscurile pe care şi le asumă, de
pierderea onestităţii prin cârdăşia cu Lică, Ghiţă devine irascibil şi nestăpânit: îşi bate sluga fără pricină,
răspunde răstit Anei. Treptat, se înstrăinează de familie, se închide în sine, un sentiment de nesiguranţă îl
ţine într-o nelinişte permanentă. Îl macină mustrări de conştiinţă, simte că a decăzut iremediabil, e conştient
că nu va putea sili pe nimeni să nu le spună copiilor lui: „tatăl vostru e un ticălos”. Se autocaracterizează,
surprinzându-și slăbiciunea: „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?” Sub pretextul că
o forță superioară ȋi dictează gȃndurile şi acțiunile, devine laş, fricos şi i se subordonează total Samădăului.
Mai mult, Ghiţă e vinovat chiar de prăbuşirea Anei, pe care o împinge în braţele lui Lică. Atunci
când aceasta refuză să joace cu Sămădăul, o îndeamnă: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din
frumuseţe…” Patima banului desființează şi sentimentul iubirii, care până atunci înflorise pur în inima lui.
Crezând că minciuna face mai puţin rău decât adevărul, Ghiţă se ascunde faţă de Ana, din dorinţa de a o
proteja şi a-şi păstra demnitatea de soţ. De fapt, nu face altceva decât să-şi atragă dispreţul femeii, care va
găsi în purtarea bărbatului ei justificarea trădării. Ea nu mai vede în Ghiţă decât o ”muiere îmbrăcată în
haine bărbăteşti”.
Complice la furt, apoi la crimă, prin mărturia mincinoasă depusă, Ghiţă se dezumanizează total,
devenind, în final, un ucigaş. Scena e de un dramatism sfâşietor, plânsul eroului exprimând târzia și inutila
căință.
Aşadar, Slavici creează un personaj realist verosimil, produs, deopotrivă, al mediului în care trăieşte,
dar şi victimă a propriei slăbiciuni. Căci dacă până la un punct dorinţa lui Ghiţă de a se îmbogăţi este
firească şi explicabilă prin mentalitatea epocii, neputinţa lui de a se autodomina, dramele provocate (el şi
Ana mor, copiii rămân pe drumuri) sunt de neiertat.
 3
În realizarea personajului naratorul este obiectiv şi detaşat, în sensul că nu intervine, lăsându-l să
evolueze independent. Acest personaj are un aer de autenticitate şi o adâncime psihologică ce-l salvează de
linearitate. Jocul lui duplicitar între Lică şi Pintea, sfâşierea lăuntrică între datorie şi soţie, între obligaţia de
a-l anunţa pe jandarm şi salvarea Anei tensionează nucleul conflictual al nuvelei şi-l face verosimil până la
capăt.
În ceea ce priveşte stilul, Slavici este un scriitor obiectiv, realist, care acordă o mare atenţie felului în
care se exprimă personajele. Cum contribuţia directă a eroilor la desfăşurarea acţiunii este masivă, valoarea
limbajului ca document al vieţii sufleteşti creşte. Dialogurile, fiind reflexe ale intimităţii omului, au o mare
putere de caracterizare a psihicului personajelor. De asemenea, apare monologul interior care subliniază
zbuciumul personajelor. El alternează uneori cu comentariul auctorial menit să furnizeze informaţii necesare
pentru înţelegerea corectă a situaţiei.
Ȋn concluzie, prin acest personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trăiri
contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea dintre atracţia irezistibilă spre îmbogăţire şi dorinţa de a
rămâne un om cinstit, prozatorul ardelean ilustrează o dramă etern umană.