Moara cu noroc

Ioan Slavici
-tema și viziunea-

Ioan Slavici este unul dintre scriitorii care a introdus în literatura română filonul
popular al povestirii și universul satului românesc transilvănean.Scriitorul este un
creator de personaje memorabile, un observator lucid și moralist cu vocație de
pedagog.Astfel,în nuvela Moara cu noroc, Ioan Slavici ilustrează virtuți morale,
precum:sinceritatea,cinstea,cumpătarea.
Viziunea scriitorului are drept fundament covingerea că banul are un efect
dezumanizant asupra ființei umane.Esențială rămâne,în Moara cu noroc, confruntarea
dintre două caractere puternice,Ghiță și Lică.Se constată,în nuvelă,un transfer al
categoriei tragicului,din genul dramatic, în genul epic:Ghiță este un personaj tragic,el
încercă să-și depășească limitele de om neînsemnat și, pe măsură ce-și sporește
câștigul,el crede că n-ar mai fi om dacă ar renunța.
„Moara cu noroc”,alcătuită din șaptesprezece capitole,are o compoziție de tip
clasic, unitară, cu acțiune gradată, punct culminant în capitolul al șaisprezecelea,cu
deznodământ dramatic, succesiunea momentelor subiectului evidențiind psihologii
complexe.Prin procedeul analizei psihologice este ilustrat conflictul interior al
protagonistului,care trăiește o dramă generată de contradicția dintre dorința de
înavuțire și aceea de a-și păstra integritatea.
Nuvela „Moara cu noroc” este de factură realistă,fapt pus în evidență de tehnica
înlănțuirii cauzale și temporale.Caracterul realist este evidențiat și de surprinderea
relațiilor capitaliste,incipiente în satul transilvănean.
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste ale setei de înavuțire, de unde și
caracterul moralizator al nuvelei.Prin această nuvelă, Ioan Slavici a introdus formula
realismului obiectiv, într-un moment în care cel mai frecvent model era proza
romantică sau aceea tezistă, de tipul romanului „Ciocoii vechi si noi”, de Nicolae
Filimon.
Acțiunea se deșfășoară într-un spațiu și un timp bine precizate: în ținuturile din
zona Aradului, lângă Șiria și Ineu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În expozițiune se ilustrează detaliat reperele spațiale: Moara cu noroc se află la
valea dintre dealuri, la o răscruce, pe unde treceau turme de porci spre și dinspre târg:
„Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului
pleșuv,căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos,iară
mergând spre ele, la Moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți,ca să nu plece
singur mai departe”.
Intriga se declanșează odata cu apariția la Moara cu noroc a lui Lică Sămădăul,
„om cu stare,care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați”.Desfășurarea
acțiunii urmărește procesul alienării lui Ghiță.Acesta înțelege că trebuie să accepte
implicarea în afacerile necinstite ale lui Lică, astfel că devine „mai de tot ursuz” față
de Ana și copii; el „nu mai zâmbea ca mai înainte”.
Punctul culminant îl constituie momentul în care Ghiță acceptă (pentru că „așa
mi-a fost rânduit”) să plece de la han, lăsând-o pe Ana cu Lică.Deznodământul aduce
moartea Anei, a lui Ghiță și a lui Lică, în mod violent, dar ilustrează și felul în care se
mistuie Moara cu noroc, sub acțiunea focului purificator.
Conflictul este puternic, ceea ce conferă un caracter psihologic acestei opere
literare.Apariția lui Lică la moară declanșează acest conflict, ale cărui surse sunt
multiple: avariția dezumanizantă a personajului, indecizia sa, faptul că acesta de află
la o încrucișare de tentații (conflict de motivații).
Un prim conflict este dintre Ghiță și opinia lumii.Sămădăul, dând ordine prin
supușii săi, se comportă ca un stăpân.Scriitorul ciocnește cele doua forțe care și-l
dispută pe Ghiță:este evidentă atracția acestuia pentru Lică, dar mai puternică este
opinia lumii, pe care Ghiță o simte ca pe o constrângere.
Exsistă și un conflict între Ghiță și familie:soția, bătrâna, copii încep să-i apară
lui Ghiță ca niște dușmani, cu atât mai mult cu cât sunt ființe inocente, fragile și cer
ocrotirea.Pornirea împotriva lor e tulbure,necontrolată. El ceartă slugile, e mohorât și
violent,îi plac jocurile crude și primejdioase, are gesturi de o brutalitate neînțeleasă
față de Ana.
Conflictul dintre Ghiță și Lică ar putea fi rezolvat pozitiv, prin asociere și acord,
din moment ce toate celelalte relații sunt resimțite ca obstacole.Colaborarea dintre cei
doi, lipsită o vreme de accidente sociale și morale , ar fi intrat în ordinea lucrurilor,
dar ceea ce schimbă sensul relației este marea vanitate a cârciumarului, care se opune
voinței de putere a Sămădăului.Principalul conflict al nuvelei nu este cel între iubire și
arghirofilie, dintre virtute și păcat, ci dintre vanitate și negarea ei, prin constrângere
autoritară.
Scena dispoziției și a judecății are rostul de a demonta mecanismul de pârghii al
fatalității, al faptelor dirijate de mintea diabolică a unui om, mecanism în stare să-l
cuprindă în desfășurarea lui: Lică a jefuit și și-a creat un alibi, dar atât de puternic,
încât sub pavăza lui mai poate înfăptui, nepedepsit, o crimă. Reușește, în același timp,
să-și inculpe dușmanii direcți, pe Săilă și Buză-Ruptă, și să-l treacă sub bănuială pe
Ghiță.Totul se petrece în răstimpul unei zile și nopți, când Sămădăul pradă, ucide, îi
lichidează pe dușmani, îl aservește pe Ghiță, îl dezarmează pe urmăritorul Pintea,
făcându-l ridicol.Orientarea morală a faptelor se menține în umbră și admirabilă
rămâne explozia de putere: Sămădaul ia forma umană a destinului, el este unealta prin
care soarta își împlinește cursul. Personajele lui Slavici au convingerea că soarta lor
este dinainte stabilită: „Cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă?” se întreabă
Ghiță care, de altfel, menționează adeseori convingeri ca: „Așa mi-a fost rânduit”,
„dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel”.
Lică îi cere lui Ghiță să i-o lase pentru o noapte pe Ana.Ca să-l prindă și să
zădărnicească planurile omului care îi aldusese în starea de cumplit impas, bărbatul își
aruncă drept momeală nevasta, cu speranța că ea va rezista tentației.Această scenă
dezvăluie ultima fază a degradării morale a lui Ghiță.Relevantă este afirmația lui
Pintea, care-l descalifică pe Ghiță:„Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri.Și eu
îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa
cu care vreau să-l prind”.
În opinia mea, prozatorul realist Ioan Slavici este autorul unei opere compexe, în
care sufletul omenesc este înfățișat din perspectiva unei concepții morale bine
conturate.Prin opera acestui scriitor pătrunde în literatura română analiza psihologică,
element definitoriu al prozei moderne.
În concluzie, rămâne remarcabilă arta scriitorului de a construi dialogul și
monologul interior, dar și de a analiza gândurile și trăirile interioare ale
personajelor.Toate acestea sunt redate în mod clar, cu o concizie clasică.