O scrisoare pierdută

I. L. Caragiale
-tema și viziunea-

Scriitor reprezentativ pentru „epoca marilor clasici” – alături de Mihai

Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă și Titu Maiorescu – I. L. Caragiale înfățișează
moravurile secolului al XIX-lea, fiind interesat nu atât de mediul în care evoluează
personajele, cât mai ales de felul în care acestea interferează cu tabuuri, vicii și
idealuri sociale. A treia din seria celor patru comedii scrise de Caragiale, „O scrisoare
pierdută” a avut premiera pe scena Teatrului Național din București la 13 noiembrie
1884, opera dramatică fiind publicată ulterior în revista junimistă „Concorbirii
literare” (1885).
Comedia lui Caragiale „O scrisoare pierdută” vizează ironizarea vieții politice
și a moravurilor, atrăgând atenția astfel asupra adulterului, demagogiei, corupției și
imorațității. Titlul piesei dezvăluie elemente de intrigă și, prin forma articulată
nehotărât a substantivului „o scrisoare”, distingem caracterulde generalitate și de
exemplaritate a întmplărilor, astfel încât scrisoarea devine un simbol al corupției,
vehicul livresc ce sugerează faptul că funcțiile politice nu se obțin pe baza
meritocrației, ci apelând la diverse tertipuri.
Scena a IX-a din actul al II-lea este reprezentativă atât pentru evidențierea
temei, cât și pentru construcția personajului, deoarece prezintă confruntarea dintre doi
reprezentanți ai grupărilor politice, Tipătescu și Nae Cațavencu. Acesta din urmă este
adus direct din arest, iar Tipătescu îl întreabă ce dorește, în schimbul scrisorii
compromițătoare. Este evidențiat comicul de situație. Ambiția nemărginită, dorința de
a parveni, îl fac să nu accepte orice ofertă din partea lui Tipătescu, ci pe aceea cu
importanța cea mai mare: candidatura pentru postul de deputat, el respinge mai multe
propuneri ale prefectului: un post în comitetul permanent, cel de avocat al statului, cel
de primar, cel de epitrop-efor la Sf. Nicolae, moșia Zăvoiul). Cațavencu însuși se
autocaracterizează: „Vreau ce mi se cuvine în orașul ăsta de gogomani în care eu sunt
cel dintâi ... între fruntașii politici...”. În plus, Tipătescu îl caracterizează în mod
direct drept „Impertinent”, „Mizerabile! Canalie nerușinată!”, „Mișelule” și îi
evidențiază astfel lipsa de scrupule.
O altă scenă relevantă este scena V din actul al III-lea în care Nae Cațavencu
se urcă la tribună, în sala mare a primăriei și ține discursul în fața alegătorilor.
Limbajul acestuia ilustrează demagogia politică, personajul pare să dețină o adevărată
școală de fraze patriotarde. Deși se află într-o situație solemnă și ar trebui să dea
dovadă de stăpânire de sine, plânge în timp ce afirmă nonsensuri: „Industria română e
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Astfel, este ilustrat
comicul de limbaj. Incultura personajului reiese și din utilizarea unor cuvinte cu
etimologie populară, de exemplu, „faliți” nu înseamnă persoane care au dat faliment,
ci persoane cu care ar trebui să ne mândrim.
Comedia este specia genului dramatic, în care se ironizează aspecte sociale
sau defecte umane, folosindu-se diverse mijloace de realizare a comicului pentru a
stârni râsul. O altă trăsătură a comediei este prezența conflictului exclusiv exterior
care, adesea, se rezolvă în scena finală, personajele implicate îmăcându-se în fața
publicului.
Ca orice operă dramatică, și comedia caragialiană „O scrisoare pierdută”
urmărește o structură clasică, fiind împărțită în patru acte, alcătuite la rândul lor din
scene, delimitatea de intrarea sau ieșirea unui personaj. Ca o particularitate a oricărui
text dramatic, discursul este construit sub forma schimbului dinamic de replici între
personaje, care generează și accentuează conflictele dintre acestea.
Timpul și spațiul nu sunt precis conturate, mențiunea inițială „în capitala
unui județ de munte, în zilele noastre” având rolul de a conferi întâmplărilor un
caracter de generalitate. Astfel, cronotopul vag precizat susține caracterul actual al
acțiunii și al tipurilor umane prezentate.
Conflictul dramatic princial constă în confruntarea pentru puterea politică a
două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere – prefectul Ștefan Tipătescu,
Zaharia Trahanache, președintele grupării locale a partidului, și Zoe, soția acestuia, și
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu – avocat ambițios și
proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, susținut de Ionscu, Popescu, Petcu, Popa
Pripici și Zapisescu. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfurindi –
Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Ca o particularitate a operei dramatice a lui Caragiale, regăsim prezența
mai multor tipuri de comic, ce acționează simultan. Comicul de situație reiese din
întâmplările care provoacă râsul prin caracterul lor neașteptat – bătaia din ședință,
aparițiile cetățeanului turmentat, repetarea istoriei cu scrisoarea. Comicul de moravuri
surprinde aspectele sociale pe care dramaturgul le exhibă, cu scopul de a le îndrepta –
demagogia, adulterul. Comicul de caracter vizează contrastul dintre ceea ce vor să
pară personajele și ce sunt ele
Comicul de limbaj se manifestă atât prin greșelile de exprimare care arată
incultura personajelor, cât și prin pretențiile false ale acestora de a etala o educație
înaltă. Diversitatea exemplelor demonstrează potențialul comic al limbajului lui
Caragiale, fiind în egală măsură, o modalitate indirectă de caracterizare a personajelor.
În acest sens, regăsim numeroase deformări fonetice – „bampir”, „prințipuri”,
„soțietate”, etimologii populare – „renumerație”, confuzii paronimice – Ghiță se laudă
că e „scrofulos la datorie”.
În ceea ce mă privește, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale
înfățișează o diversitate de tipologii umane, care generează diverse conflicte de natură
externă, având rolul de a amplifica realismul secvențelor dramatice.
În concluzie, opera literară „O scrisoare pierdută” se încadrează în specia
dramatică a comediei prin prezența comicului și a ironiei, a finalului fericit, a qui-pro-
quo-urilor, având conflict exclusiv exterior, dar și prin apelul la personaje care
întruchipează tipuri umane, ale căror trăsături de caracter devin repere și surse ale
comicului.