Mesterul Manole

Lucian Blaga
-tema și viziunea-

Drama interbelică "Mesterul Manole" configurată de geniul creator blagian este o capodoperă
expresionistă tragică ce se axează în spiritul valorilor ancestrale pe mitul estetic al jertfei
dătătoare e viața. Piesa a fost tiparită la Sibiu , debutând scenic ințial la Teatrul Național din
București pe 6 aprilie 1929.
Din punct de vedere al orientării tematice , creația dramaturgică a lui Lucian Blaga se
circumscrie unei drame moderne de idei ce valorifică mitul creației ce rezidă în suferință,
proiectându-l într-un fond expresionist de facutră tragică.
În acest sens , un argument pertient ce motivează încadrarea creației în specia literară drama
modernă , este reprezentat de fructificarea grandioasă a mitului estetic al jertfei dătătoare de
viață . Prelucrând într-o viziune genuină acest mit de intensă circulație, autorul reușește să
potenteze finalitatea funestă a creatorului de absolut , damnat să făurească o creație durabilă pe
un fond al suferințelor incomensurabile ce derivă de la efectuarea sacrificiului suprem. Astfel,
Lucian Blaga opteaza în maniera expresionstă pe crearea unor personaje ce sunt expresii ale unor
idei-forță , conferindu-i protagonistul creației o condiție simbolică , aceea de creator arhetipal .
Întruchipând principiul reîncarnării unei idei abstracte , a geniului artistic ce-l domină ca un
blestem , Manole este nevoit din dragostea pentru creație să se conformeze fatalității sale
existențiale ce constă în zamisilirea unei capodopere de sine stătătoare prin jertifirea ființei
iubite, Mira , ce simbolizează "jertfa sacra".
O alta particularitate a dramei moderne identificată în opera dramaturgică "Mesterul
Manole" este constituită de conflictul dramatic principal de factură psihologică ce suprinde
dilema cu care se confruntă protagonistul piesei, aceea de a alege între două porunci copleșitoare
creația și iubirea, dragostea de viață; fiind formulat chiar de erou :"(Manole) : Lăuntric un demon
îmi strigă <<Clădește>>! . Pământul se-mpotrivește și strigă <Jertfește>!"
Manole este prevalat de doua forțe antitetice ce coexistă simultan în eul său , absolutul firii ,
al vieții , constituit de iubirea sa nemărginită atribuită Mirei , considerată "lumina vieții" sale ,
respectiv absolutul creației , impus de personalitatea sa demonică ce-l îndeamnă nestăvilit să
construiască. Aceste două entități ce implică imperativ aneantizarea uneia în vederea
concretizării celeilate, vor devoala drama lăuntrică a personajului , constând în tribulațiile
acestuia , determinate de imposibilitatea subordanării chemării geniului, în detrimentul erosului -
patima existential umană sau viceversa .
Tema operei dramatice "Mesterul Manole" conturată de Lucian Blaga , este prelucrarea
unuia dintre miturile fundamentale ale poporului român , sacrificiul pentru creație într-o viziune
proprie sensibilității de tip expresioniste , concretizându-se prin contopirea celor două mari
patimi ale eroului creația și erosul ,într-o capodoperă arhitectonică perenă .
Un episod relevant pentru ilustrarea temei creației se regăsește în scena a 3-a din actul secund
. Aceasta profilează făgăduința oferită de Manole solului domnesc, prin care el și ceilalți meșteri
se obligau să clădească locașul de cult în 3 zile , în caz contrar aveau să moară. Consternați de
decizia nesăbuită a meșterului , lucrătorii voiau să-l părăsească , fiind timorați de eventuala
sucombare , însa "icoana bisericii" al cărei chip nu o puteau uita i-a determinat. Conștientizând
că , există o singură soluție viabilă de finalizare a Sfântului locaș , Manole , și-a acceptat soarta
de creator arhetipal , iar dintr-un imbold al patimei artistice le-a propus zidarilor efectuarea unui
jurământ ce avea să stopeze surparea temeliei. Legământul presupunea imolarea unei ființe
desăvârșite "soție care n-a născut" , "sora curată" sau "fiica luminată" , având să se jertfească
conform învoielii prima persoană ce avea să vină să-și vadă tatăl , fratele sau soțul. Aceste
aspecte sunt reliefate de urmatoarele secvențe :"De ce-ai făgăduit meștere?...Dezleagă-ne să
plecăm!... Ne-ai ispitit cu sțiinta ascunsă, ne-ai viruit cu chipul mic al bisericii și acum n-o mai
putem uita... Suntem bolnavi de ea [...] (Manole) Nu sunt și eu pătruns de această boală până la
oase? ... ca un dor de casă? biserica se va înălța
În aceeași manieră, scena a treia din actul 3 este edificatoare pentru tema operei. Aceasta
evidențiază tribulațiile mesterului Manole , pe fondul apariției Mirei la ruinele bisericii , loc în
care , conform jurământului avea să se jertfească prima reprezentantă feminină ingenuă care
venea să-și vadă tatăl , fratele sau soțul. Constrâns de legământul făcut din voluptatea pentru
creație , cât și de ceilalți zidari care îi impuneau respectarea învoielii , Manole a trebuit să-și
reprime orice dorință de salvare a ființei iubite , iar sub pretextul inițierii unui "joc de-a moartea"
ce avea să stopeze surparea zidurilor bisericii ,acesta și-a persuadat soția să fie zidită. Tragismul
scenei este accentuat de supoziția Mirei , care , deși era veridică a fost ulterior infirmată de soțul
ei , aceasta enunțând că meșterii aveau de gând să efectueze un demers sadic , anume imolarea
unei persoane între ziduri , pentru a putea înălța turelele bisericii implacabil supusă surpării.
Esenta funestă a scenei reiese din următoarea secvență :"(Mira) Așadar , totul e adevărat ? ...
Meștere , rău ai fost sfătuit ! Vrei să schimbi prăvili scrise cu fulger - ca să izbutești în
meșteșug ? [...] ( Manole) : linistește-te Mira...te-ai rătăcit între noi , oameni de glumă rea ...
Blestemul e biruit [...] Povestea cu jertfa omenesacă - e numai așa -un joc... pe care îl vom face
cu tine [...] ne vom juca de-a moartea ... Te voi culca în zid ... Căci, blestemul de care vorbirăm ,
îl învingem c-un joc"
Un prim element structural pertinent în reliefarea temei capodoperei literare cât și a viziuni
autorului asupra lumii este finalul tragic al dramei. Acesta se centrează pe amplificarea fatalității
cuplului Mira- Manole , în această manieră reflectă tribulațiile cât și supliciul mesterului , care ,
fiind mort lăuntric , pe fondul jerfei soției sale ,se încumetă la inițierea unui gest ce reflectă
genuin destinul din veac al Creatorului de frumos, și poate chiar o încercare de reconstituire în
veșnicie a relației amoroase . Sortit unei finalității funeste , Manole nu se poate mântui de destin
decât prin jertfa de sine , astfel drama sa existențială este un inedit cântec de iubire împletit cu
cântec de moarte.
Un alt element compozițional al creației "Mesterul Manole" este reprezentat de relațiile
spațio-temporale . Cronotropul dramei este precizat încă din expozițiune , "pe Argeș în jos" ,
"timp mitic românesc" , trimitere directă la balada populară "Monăstirea Argeșului" .Ulterior
spațiul se rezumă la "cămara de lucru a mesterului Manole , iar din actul secund devine simbolic
dimensiunea spațială a "ruinelor bisericii veșnic reîncepute , în fund munți și păduri" .
Neprecizarea coordonatei temporale ar putea fi explicată prin opțiunea dramaturgului spre
cunoașterea luciferica pentru a potenta misterul nu cu scopul descifrării eventuale a acestuia prin
detaliul rațional, ci în vederea creării unei dimensiuni mitice.
Timpul exterior este marcat doar de opoziția noapte-zi , care subliniază efortul lui Manole
de a descoperi misterul surpării bisericii , cele mai multe scene desfășurându-se la lumina
lumânării. În drama se mai face referire la durata de șapte ani , în care Manole a tot încercat să
elaboreze un plan arhitectural prin măsurători raționale : (Bogumil) : Pe măsurări? De șapte ani
tot măsori cu acel unchi de aramă și nicio izbândă" Dominant este timpul interior al trăirii
obsesiei de a crea biserica , al neliniștii resimțite de eroul dramatic : *Manole* : Cine - mi
dărama zidurile?".
În concluzie , capodopera dramatică blagiană este o dramă modernă de idei , fiind
fundamentă mitului estetic al jertfei dătătoare de viață , iar semnificația generală a piesei este
văzută de criticul literar George Călinescu drept :"un răspuns la problema estetică. Creația are ca
punct de plecare tehnica , dar nu devine o piesă vie fără factorul rațional, fără har. Acest har
pretinde ,însă artistului suferința [...] opera artistică ieșită din jertfa omului are o existență
independentă".