Mesterul Manole (viziunea asupra mitului popular)

Lucian Blaga este cel mai important reprezentant al teatrului mitic si poetic in dramaturgia romaneasca. Scriitorii culti trateaza motivul Mesterului Manole in diverse forme. Lucian Blaga pune accentul pe mit. Mitul Mesterului Manole are la baza o credinta animista, conform careia o constructie trebuie sa primeasca un suflet pentru a rezista. Motivul jertfei necesare pentru zidire circula si in zona balcanica, insa numai in folclorul romanesc este implicata si o valoare artistica, data de faptul ca ceea ce se construia era o manastire. In folclorul romanesc, mitul circula predominant sub forma de balada, in unele zone inspirand si bocete. Drama Mesterul Manole de Lucian Blaga are la baza cunoscuta balada populara cu acelasi nume si ilustreaza tema jertfei necesare creatiei. Versiunea lui G. Dem Teodorescu a baladei populare Mesterul Manole debuteaza cu motivul cautarii locului pe care urmeaza sa se construiasca manastirea. Negru-Voda, un personaj legendar, cauta un loc deja consacrat favorabil ridicarii unei manastiri, un loc pe care se mai incercase construirea unei manastiri si unde se afla deja un zid parasit si neispravit. Urmatorul motiv este surparea zidurilor, apoi motivul visului prin care lui Manole i se comunica necesitatea zidirii primei sotii care va veni sa aduca mancare. Balada continua cu motivul juramantului: toti jura sa o zideasca pe prima sotie ce se va ivi. Urmeaza motivul incalcarii juramantului de catre mesteri, apoi motivul apelului lui Manole la fortele naturii ca sa o intoarca pe Caplea din drum si motivul sacrificiului. Cand Voda soseste, apare motivul admiratiei lui fata de manastire. Spre final sunt folosite motivele orgoliului lui Voda si al increderii in sine a mesterilor, motivul zborului (motivul lui Icar) si motivul fantanii. In drama Mesterul Manole, Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei, eliminand motivul cautarii locului, iar expozitiunea incepe cu motivul surparii zidurilor. Ideea jertfei nu i se mai arata lui Manole in vis, precum in balada, ci ii este oferita de catre staretul Bogumil. Acesta are un nume reprezentativ: bogumilismul reprezinta o erezie in care binele si raul, Dumnezeu si Satana, sunt concepute ca fiind complementare si colaborand. Sa te indoiesti, sa cumpanesti ratiunea si calculul- sunt pentru Bogumil semne ale diavolului, fiindca numai in imparatia virtutilor intoarse, toate sunt dupa masura. Credinta nu are nevoie de semne si dovezi, caci in imparatia lui Dumnezeu, a socoti e un pacat mai mic decat necinstirea sambetii, dar neaparat mult mai greu decat calcarea poruncii a sasea, sa nu ucizi. Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satan sunt frati? Si daca isi schimba obrazele inselatoare, ca nu stii cand e unul si cand e celalalt?. Gaman este un personaj de factura expresionista, ce reprezinta fortele primare, telurice. El doarme si se zvarcoleste in somn, scotand sunete nearticulate sau rosteste formule in limba slavona, care dau impresia de arhaic. Mesterii simbolizeaza cele patru elemente esentiale care contribuie la creatie. Asa cum apar in drama, ei par o ilustrare a teoriei lui Blaga despre vocatiile piezise. Vocatia lor de constructori era acoperita initial de ocupatiile lor anterioare.

Mira vine pe santierul manastirii ca sa-i impiedice pe mesteri sa jertfeasca o viata de om, indemnandu-i sa lucreze cu bucurie pentru ca zidurile sa nu se mai darame. Ea reprezinta conceptia despre creatie ca fericire si nu ca suferinta si jertfa, cum apare in cazul lui Manole. Acolo unde balada incerca evitarea zidirii lui Caplea prin invocarea fortelor naturii, Blaga isi pune eroul in confruntare directa cu colaboratorii sai pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate in trairea de catre marele mester a propriului destin. Spre deosebire de balada, unde mesterii incearca sa se elibereze de pe acoperis zburand, in drama Manole se sinucide. Odata ce Mira a fost sacrificata, iar idealul lui de creatie s-a obiectivat in cladirea bisericii ce nu-i mai apartine lui, ci tuturor, Manole nu mai are pentru ce sa traiasca, sufletul ii este pustiu. Apare aici inca o deosebire intre balada populara si drama lui Blaga: in balada, Manole este orgolios si considera ca poate ridica o manastire si mai frumoasa; in drama, el nu ar mai putea construi o alta manastire, deoarece acest unic proiect i-a absorbit toata puterea creatoare. De asemenea, el nu ar mai avea ce sa jertfeasca, odata ce isi jertfise cea mai draga fiinta. Patima de a crea are in cazul lui Manole atat valente divine, cat si demonice. El resimte aceasta vocatie creatoare ca pedeapsa si blestem, foc ce mistuie preajma si purtator. Creatia este resimtita asadar ca demonica, ca o forta care il depaseste pe creator si care se manifesta in el, determinandu-l sa se sacrifice atat pe el, cat si pe cei din jur.