Lucian Blaga - Mesterul Manole (Personajele si

Structura dramei)

Lucian Blaga

Mesterul Manole
„Mesterul Manole', „drama in cinci acte', a fost tiparita la Sibiu in 1927 si
reprezentata prima data la Teatrul National din Bucuresti in 6 aprilie 1929. Piesa este o tragedie
in spiritul teatrului antic pe tema destinului. Capodopera a teatrului de idei (reprezentat in
literatura romana de creatia lui Lucian Blaga, Camil Petrescu, Horia Lovinescu, Marin
Sorescu s.a.), este inspirata din mitul jertfei creatoare (Jertfa datatoare de viata'). Personajele
sunt simboluri ale unor idei; conflictul este interior (un conflict de idei, care se declanseaza in
sufletul lui Manole, intre ideea de Creatie si cea de Jertfa). Manole este caracterizat prin
trairile launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul, instrainarea, pacatul, neputinta, patima
creatiei. Limbajul piesei este metaforic.

Discursul poetic este o impletire intre epic si liric. Este o capodopera a dramaturgiei
romanesti prin exploatarea latentelor dramatice ale baladei din care s-a inspirat (ca si scriitorii
N. lorga - „Zidirea Manastirii din Arges', 1925; Victor Eftimiu- „Mesterul Manole', 1925; Ion
Luca- „Icarii de pe Arges', 1930; Adrian Maniu - „Mesterul', 1294; Horia Lovinescu -
„Moartea unui artist'; Valeriu Anania -„Mesterul Manole', 1968 s.a.) dar si prin ceea ce
subiectivitatea blagiana are esential. Este o parabola despre Creatie, Jertfa si Destin.
Tema dramei este conditia creatoare a omului, raportul dintre creatie si absolut, rolul
omului in dialog cu absolutul (este o opera expresionista38).
Ideea este preluata din filozofia populara: opera de arta - ca sa se implineasca si sa
reziste -trebuie hranita cu iubirea cea mai scumpa; orice creatie artistica este alegere si har, dar
care cere cumplite eforturi. Jertfa e ceruta in numele unei nazuinti prometeice si ca un imperativ
al comunicarii cu teluricul si cosmicul, artistul atinge absolutul prin creatia sa zamislita din
suferinta si jertfa suprema, iar opera nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii insasi.

Subiectul dramei (brodat pe mitul jertfei zidirii) prezinta multe asemanari cu balada
populara „Manastirea Argesului'. Un mester zidar si-a iubit mai presus de orice sotia; patima lui
de a crea - demonul sau geniul sau - a prefacut-o in lacas de rugaciune daruit timpului etern,
mesterul moare pentru a se contopi cu creatia si pentru a reface, in vesnicie, cuplul ideal. Dar
exista importante deosebiri (elementele noi, originale dau piesei trasaturi ale dramei de idei).
Astfel, actiunea incepe incepe la sapte ani de la inceperea lucrului, timp in care nu se poate
construi nimic deoarece zidurile se surpau fara incetare. Aceasta va determina un puternic
conflict psihologic: Manole este chinuit, framantat de neputinta realizarii menirii sale in ciuda
calculelor refacute mereu, pentru a descoperi cauza prabusirii zidurilor.
 Conflictul dramei este interior. El are loc in sufletul lui Manole, sufocat, zdrobit intre
cele doua porunci: a geniului sau (care ii cere terminarea bisericii) si a pamantului (care ii
cere jertfa). S-ar putea spune ca este un conflict intre ideea de Creatie si ideea de Jertfa.

Aceste puteri nu reprezinta insa aici raul ca principiu, semnificatia lor e mai larga, ele
sunt instinctualul, teluricul, firea oarba. Omul e si el fire, dar e mult mai mult. Identificandu-se total cu
firea, facandu-se aliatul fortelor telurice, deschide porti pentru nelinistile din adanc si nu le mai poate stapani. Si
va purta intreaga raspundere pentru raul prilejuit, pricinuit sau de care se face vinovat. Aici isi are
radacina drama etica a lui Manole. Pretul ce i se cere pentru a impaca puterile ce-i stau impotriva e jertfa unei vieti
ce contravine legilor (scrise si nescrise): „A fost odata sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a
mai cazut sa stearga poruncile', incalcarea imperativului moral devine unul din termenii alternativei;
pornire launtrica sau lege e un dat al conditiei umane. Decizia lui Manole isi are o dubla infatisare: contrara firii
si dictata de fortele ei. „Pentru Manole, existenta e, deci, o rastignire intre lumina si intuneric, rationalitate si
instinctiv, constiinta si «puterile necunoscute». Printre fortele ascunse si anonime apare erosul, cu rolul sau
capital in destinele omenesti' (Mariana Sora „Cunoastere poetica si mit in opera lui Lucian Blaga').
Conflictul este cu atat mai tragic cu cat eroul impatimit de creatie trebuie sa lupte
impotriva puterilor pamantului - forte obscure greu de invins.
Din didascalii aflam ca „Locul actiunii' este „pe Arges in jos' (vers cunoscut din balada) dar timpul
nu mai este Evul mediu, cu domnia lui Negru Voda (ca in balada), ci „Timp mitic romanesc'. Aceasta
atemporalitate sugereaza ca destinul Creatorului este mereu acelasi.

Personajele sunt (spre deosebire de balada) existente legendare - nenominalizate (Manole,

Mira, Staretul Bogumil, Gaman), sunt prin excelenta forte, energii primare, cosmice, idei inzestrate cu vointa. De
exemplu, Mira „acceptand jocul cu moartea, e din ce in ce mai mult o idee si din ce in ce mai putin o fiinta' (D.
Micu), ea este „spic', „inger', „piatra', „caprioara neagra', „izvor de munte', „altar viu intre blestem si juramant', „o
stea', iar zidarii sunt diferentiati prin numerale ordinale: intaiul, al noualea; primilor patru zidari li se atribuie, ca
individualitate, categoria sociala: „a fost candva cioban', „ pescar', „ calugar', „ ocnas'. Ei sunt adunati din patru
stihii pentru a cladi biserica „din pamant, si din apa, din lumina si vant' si constituie o repetare a actului prim al
Genezei. Reeditand eterna intoarcere la vocatia primordiala (de Creator) Manole va realiza, cu ajutorul
mesterilor, biserica - faurita din elementele primare (pamant, apa, lumina, vant) ca o imagine micsorata a
Universului rascumparat prin jertfa, in secventa in care se anunta hotararea de a jertfi o fiinta, Manole le da
zidarilor nume de mucenici si de apostoli („Tu, de veste, tu, loan, nu clatina din cap! Tu, Simion, tu, Gheorghe, tu,
Petre si toti ceilalti fiti tari')

„Ochiul din triunghiul de sus ne vede deopotriva de buni, jertfa noastra nu va fi decat slavirea lui!'

Personajele noi sunt: staretul Bogumil, reprezentand credinta potrivit careia trupul este
al diavolului, iar sufletul, al lui Dumnezeu; El ii cere lui Manole sa jertfeasca o fiinta, aceasta fiind mijlocul de
eliberare si purificare: „Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra biruitor in trupul bisericii'.
Gaman (personaj expresionist) intrevede puterile obscure in aiurelile sale ca niste prorociri de Pitie ametita de
aburii datatori de viziuni: puterile tainice „fara noima n-au de lucru si macina din stanca faina pentru gura
mortilor. E o invartire, nu vartej. Si auie trist cu amenintare ca o noapte de inceput'. El cere sa fie zidit in
trupul bisericii, dar Manole il refuza, motivand ca la temelia bisericii trebuie zidit altceva decat viata
simpla, familiarizata cu neantul si cu puterile de dincolo, pentru ca traditia cere pentru durabilitatea infaptuirii un
transfer de viata cu disponibilitati neconsumate. Femeia (Mira) trebuie sa treaca in corpul bisericii pastrand
neatins ceea ce conditia ei are esential: darul, misterul rodirii.
Gaman este un monstru nevinovat, un batran ciudat care doarme pe podele. El pare sa fie
chiar Pamantul aflat in somnie, poate planeta anterioara nasterii vietii. El se scutura in somn (ca si cand
ar sugera un cutremur) cerand jertfe; Voda este un domn atemporal.

Structura dramei nu urmeaza firul epic al baladei si nici nu-si cauta alte surse narative. Din prima scena
este fixata dilema dureroasa a mesterului pus sa aleaga intre chemare si jertfa. Actele urmatoare nu fac decat sa
consemneze aceleasi date fundamentale in patru momente succesive: luarea deciziei (actul II), infaptuirea
jertfei (actul III), desfasurarea jertfei (actul IV). Exista gradare a desfasurarii conflictuale, simetrica in patru
acte din cinci, ultimul nemaifiind decat expresia lirica a disperarii. Conflictul dintre patima de a construi si
refuzul de a ucide, precizat si reluat in scenele l si 2 ale fiecaruia, atinge tensiunea maxima in scena a treia si a
patra.

Necesitatea jertfei este afirmata de Bogumil in scena I, actul I (cu o detasare, seninatate cruda fata de
zbuciumul disperat al lui Manole). El considera ca zbuciumul mesterului incalca principiile sacre ale Bibliei: ca
omul trebuie sa se supuna fatalitatii unui scop care-i depaseste intelegerea: „Si daca intru vesnicie bunul
Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si
cand celalalt?'

Aceasta scena dezvaluie aproape toate datele conflictului, necesitatea creatiei, a jertfei, drama tripla
a lui Manole: de creatie, de cunoastere si morala.

Obiceiul arhaic al sacrificarii unei fiinte la temelia unei constructii a devenit, prin traditie, expresia unui
adevar verificat, dar care din punct de vedere moral este pentru Manole o dilema. Si in ciuda acestui fapt
mesterul se lasa in voia patimei de a construi, in ultima scena a actului III Manole isi dezvaluie fatalitatea
creatiei, forta este pustiitoare: „Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel'.
Din ambele perspective Manole este privit ca marcat de soarta fie prin nenoroc (popular e egal cu fatalitate), fie
prin conditia de bufon, de instrument al „puterilor'.

Din simetria constructiei dramatice transpar cei doi termeni ai conflictului (jertfa si creatia). Accentul cade
pe ideea jertfei in actul I si III, iar pe ideea creatiei in actele II si IV. in actul I este figurata cea mai densa Apocalipsa:
fierberea infernala a „puterilor nebotezate si fara nume' in viziunea somnorosului Gaman; firea iesita din rostul ei
multimilenar in fata careia oameni in stare de veghe stau „neajutorati ca niste pasari mari speriate de tunet';
peisajul de Infern in care „Raul a sfarait parca ar fi trecut prin matca de jar. Aburi s-au ridicat. Raul s-a facut
nouri deasupra'; vestile relatate de Bogumil referitoare la calamitati abatute pe valea Argesului (unde, pe apele
umflate, plutesc sicrie) sau la ciudate practici magice menite sa alunge „strigoii' care prabusesc noaptea zidurile
bisericii. Concluzia este terifianta: „Si cum n-a fost vedenie, trebuie sa cred ca a fost aevea' (Bogomil).
in aceasta atmosfera se produce schimbarea launtrica a personajului Manole si motiveaza optiunea lui
pentru jertfa respinsa de „gandul treaz'.
in ultimul act deznodamantul apare cu o aura lirica. Absolutul firii (al vietii), reprezentat simbolic de
Mira, si absolutul creatiei, impus de demonul interior, sunt doua realitati „deopotriva de legitime' atat din
perspectiva larg filozofica a textului, cat si din punct de vedere al personajului Manole. Optiunea pentru
una implica in mod necesar distrugerea celeilalte. Pentru constiinta pura (nefalsificata de conventii), Manole nu e
culpabil, ci este un martir: fapta lui trebuie sanctificata: „in locul Mariei Tale, spune copilul, as da afara din
calindar un sfant si-as pune in locu-i numele lui Manole'.
Personajul Manole poate fi caracterizat tinand cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al
jertfei si al destinului. Astfel, motivul dorului ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine
insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului condamnat sa se zbata in „neschimbarea aceluiasi
cerc'): „launtric, un demon imi striga. Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga! Jertfeste!'. Chemarea
creatiei devine porunca ancenstrala si, nu mai putin, o pedeapsa:„Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit
cu dorul de a zamisli frumusete?' De aici sensurile mitice ale personajului pentru care dorul de biserica este porunca
eternei reintoarceri spre acel arhetip al inceputurilor. Manole le insufla si celorlalti mesteri dorul de biserica
astfel incat acestia, asezati in jurul lui, vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire, in timpul zidirii
Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima de a-si vedea opera finalizata, Manole isi biciuieste zidarii
stapanit parca de demon. Revolta lui e generala: „Temeliile lumii sunt fara noima. Cand el a cladit, ce-a
jertfit?!' E indoiala care 1-a insotit mereu.

Jertfa rituala devine tulburatoare drama umana pentru ca numai ea asigura trainicia si durata operei.
Manole o accepta si sufera cand destinul a harazit-o pentru jertfa pe Mira (mesterul va contopi astfel cele
doua iubiri: Mira si Biserica, adica dragostea pentru sotie si dorul pentru biserica), in virtutea destinului sau
Creator, Manole alege sacrificiul si drama lui existentiala (tulburatoare) devine un cantec de iubire impletit cu
un cantec de moarte. Sacrificarea Mirei semnifica transferul de viata asupra cladirii -dar mai ales transferul de
iubire de esenta umana. Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat
prin jertfa de sine. in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, si-si asuma astfel libertatea unei optiuni:
el reconstituie destinul din veac al Zamislitorului - de a pieri ucis de propria opera (ca printul insetat de absolut
din „Mistretul cu colti de argint' al lui St. Augustin Doinas) dar si de a continua sa traiasca prin aceasta.
Eroul Manole are ambiguitatea tragica rezultata din faptul ca eul sau este locul de infruntare a doua
forte absolute - viata si creatia - la fel de legitime; el este un actor in mainile sortii („ prin itele vrerilor
noastre, o alta vrere, cu mult mai mare, se tese, singura, trudnica, puternica si neinteleasa') si se defineste prin
„bine si rau', doua valori care coexista simultan sub „obrazare inselatoare'. Manole supune totul examenului
riguros al ratiunii pentru a intelege cine-i darama zidurile de vreme ce calculele au fost verificate „a suta oara',
si se intreaba chinuitor cine poate sa ceara o jertfa in contradictie cu imperativele morale, in contradictie si cu
puterile cerului si cu cele ale iadului: ,jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina, Dumnezeu nu
poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e
impotriva lor'. Mintea mesterului se invarte iscoditoare in jurul misterelor si interogatiilor („Cum e? Cine? Ce e?')
prin care demisioneaza o personalitate titaniana, un om al veghii, „al gandului treaz' (cum il caracterizeaza Mira:
„tu inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas') si cum se defineste el insusi in opozitie cu Bogumil
(refractar mintii iscoditoare) sau cu Gaman (personificare a instinctului pur, fiinta vegetativa, somnoroasa, care
percepe intuitiv tainele naturii, ale firii). Aceste personaje - care pot fi privite si ca „personificarea
ipostazelor interioare ale eului lui Manole' (Vicu Mandru „Incursiuni in istoria dramaturgiei romanesti') au rolul
de a potenta zbaterea fara odihna a mesterului care vrea sa inteleaga logic insesi temeliile existentiale.

Tragedia eroului incepe odata cu acceptarea ideii ca fapta (opera) trebuie savarsita cu orice pret („Prin
suferinta, pana la urma, multe se pot savarsi'); damnatiunea lui Manole nu este cunoasterea, ci plasmuirea,
blestemul de a construi, obsesia operei („in campul Duminicii i-aud clopotele. Pe ses o vad intoarsa in apa
mortilor, inaltarea ei vesnic intarzie si pamantul se cutremura'). Personajul este o personalitate demonica.
Demonul creatiei se manifesta in Manole ca o fatalitate de neinlaturat' si devine pivotul fecund al dramei. Nu
superstitia imolarii („imolatie' = jertfa, sacrificare) unei fiinte vii retine atentia, ci „puterea' interioara,
misterioasa care-i impune lui Manole infaptuirea. Omul veghii dispus de a se certa cu cerul pentru a intelege
este si purtatorul unei revelatiei chinuitoare: „Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa cladesc fiindca
n-am putut altfel'.
Eroul depaseste o vina tragica - „vina destinului creator' resimtita ca o povara si traita constient intr-un
precipitat calvar. El nu mai actioneaza pentru faima, pentru dobandirea ori pastrarea bunului renume si nici macar
pentru obtinerea nemuririi prin opera imperisabila. Necesitatea interioara a devenit unic si tragic imperativ,
izvorul existentei si al caderii personajului. Daca Manole se poate razvrati impotriva puterilor din afara, el nu poate
impaca decat prin fapta demonul ce s-a instalat tiranic in eul lui: „duhul intruchiparilor s-a intarit in mine
poruncitor' si toate actiunile lui stau sub semn: „Toate - fiindca nu am putut altfel'.
Si ca un ecou, dupa moartea lui, se vor auzi cuvintele lui: „infaptuirea bisericii cere tot, si te duce de-a
dreptul in moarte sau saracie, in cer sau nebunie.'
Spre deosebire de Manole, Mira isi intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in
metafora femeii-biserica: „ eu sunt biserica, jucaria puterilor'. Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna
si mai pura („Tu ai venit sa scapi un om de la moarte astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat'), Mirei i se
definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara.

in momentul in care Manole este acuzat (de catre ceilalti zidari) de viclenie si tradarea juramantului, in
scena intra Mira care le arunca zidarilor cuvintele „Buna dimineata, noua ucigasi. Si cu Manole zece'. Mira
ironizeaza intr-o lume care se pregateste sa ucida. Ea pune in dragostea de viata si bucuria de a trai printre
oameni aceeasi profunzime pe care Manole o pune in patima creatiei. Cu deosebire ca in dragostea ei nu mai are
nevoie de acest temei. Motivele lirice, cum ar fi acela al jocului de-a viata, al jocului de-a moartea, al vaierului
din zid, puncteaza antiteza dintre puritatea Mirei, increderea ei in dragoste, in viata ca valoare suprema si
duritatea, salbaticia barbatilor chinuiti de patima creatiei.

Mira - nume cu multiple rezonante: Afirin slavona inseamna pace sacra, in mitologia
greaca destin; „Moire' erau trei zeite: Clatho, Lachesis si Atropos care personificau destinul - una torcea,
alta depana, a treia curma firul vietii muritorilor. Sunt identificate la romani cu Parcele.

Figura (portretul moral) Mirei este conturata cu rafinament poetic: femeia „cu picioarele
desculte', jocurile care ispitesc moartea, candoarea numelui. Atitudinea ei exprima ideea ca inocenta este forta
care opune raului seninatate si blandete: „Seninatate vreau, nestapanitilor, ca toti sunteti innorati si
prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca
odata povestea aceasta de spaima si trista nebunie!'

Credinta Mirei (foarte apropiata de cea a lui Gaman) presupune o comunicare directa si totala
cu existenta, starea primitiva in care omul se confunda cu natura. Mira, femeia „adusa de peste apa',
este simbolul puritatii, al jertfei, care intelege tragismul lui Manole, neputinta lui de a renunta la creatie si de
aceea accepta „jocul cu moartea' si in mod paradoxal creatia devine cale de mantuire, de sustragere
din imperiul mortii, destinul cuplului Manole - Mira este tragic intrucat amandoi pier fizic prin moarte
napraznica. Tragedia se naste odata cu confruntarea dintre energia demonica anarhica si constiinta care
incearca s-o capteze intr-un sens: plasmuirea umana creste din nevoia de sens, de adevar care devin nevoia de
frumusete. Tragedia lui Manole isi are sursa in imposibilitatea de a renunta la una din coordonatele esentiale ale
omului: creatie si iubire. De aceea il putem considera pe Manole un martir al frumosului etern, iar piesa lui
Lucian Blaga, o tragedie care, spre deosebire de balada, se deschide cu un vacarm amenintator, o confuzie de
voci si se inchide cu o tacere totala ca o pustiire: „Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi!'
Situand evenimentele in illo tempore, in vremea fabuloasa a genezei, biserica edificata nu mai e
o constructie oarecare, ci creatia menita sa constientizeze un haos (ziduri „parasite si neispravite', „pustia multa'), sa
instaureze o noua ordine (umana) prin actiunea temerara a eroilor fondatori; acestia ofera modelul etern al faptei
creatoare si, in consecinta, orice moment de intemeiere a unei noi varste istorice, spirituale peste vechile temelii
actualizeaza pe fondatorii mitici exemplari' (Gh. Ciompec „Motivul creatiei in literatura romana').
Subiectul: la sapte ani de la alegerea locului, in camara sa de lucru, printre lumanari, Manole reface
calculele pentru a afla cauza daramarii zidurilor. Staretul Bogumil recomanda jertfa ca mijloc de imbunare a
„puterilor' si Manole - omul care socoate ca pentru „o isprava atat de intunecata' trebuie sa fi cladit mai putine
altare sau sa fi fost „cel putin un an calau la curtea domneasca'.

Zbuciumat de cele doua „porunci' (a creatiei si a jertfirii), Manole isi vede visul tot mai indepartat.

O noua naruire a zidurilor starneste revolta zidarilor care cer schimbarea locului, dar solul lui Voda
impune urgentarea lucrarilor. Hotararea lui Manole este luata: „Biserica se va ridica'. Acceptand sfatul
staretului, mesterul le spune zidarilor ca vor jertfi „o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica si care va veni cea
dintai in zorii zilei urmatoare'.

Acum Bogumil devine instrument al destinului: el raspandeste, in vale, vestea ca Manole va jertfi
o fiinta si Mira se grabeste sa impiedice aceasta fapta.

Zidirea Mirei (momentul culminant al dramei) decurge ca „un joc de alba vraja si
intunecata magie', in timp ce Manole, cu o liniste neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima creatiei, el
isi biciuieste zidarii pentru a-si potoli nelinistile si setea de a zamisli.
Cand lacasul de rugaciune este gata, mesterul vrea sa-1 darame pentru a-si scoate sotia. Acum Voda si
boierii se opun, iar multimea nu-1 intelege pe Creator a carui suferinta s-a incorporat in fiecare piatra zidita.
Singur in fata Nefiintei, Manole se arunca din clopotnita pentru a indeplini destinul din veac al
Creatorului de frumos si poate, pentru a reconstitui, in vesnicie, cuplul ideal.