Sunteți pe pagina 1din 5

Mitul creatiei Motto : "Creatia este unicul suras al tragediei noastre" - Lucian Blaga Mitul creatiei sau "mitul

estetic" a mentinut un interes constant in randul folcloristilor, datorita largii arii de raspandire a motivului sau central, adica a jertfei pentru creatie, cat si a obiceiurilor care l-au generat. Astfel, legenda apare in special la popoarele din sud-estul Europei, in diferite variante care difera prin numele artistului, prin jertfa infaptuita sau prin natura constructiei, iar ritul savarsit apare pe toate continentele, practica sa fiind atestata arheologic cu peste 2000 de ani i.e.n.. Mitul este deosebit de profund, fiindca, dupa cum arata Mircea Eliade, modelul sau este un act primordial. In felurite cosmogonii zeul suprem a creat cosmosul prin saacrificarea rituala a unei fiinte vii. Omul nu poate crea decat repetand si actualizand gestul primordial. Trecerea sufletului fiintei vii in corpul arhitectonic pune in lumina o inrudire cu stavechile mituri care vorbesc de comicizarea haosului primar prin sacrificarea unui gigant. In credinta babiloniana, lumea a fost creata de Marduk prim uciderea monstrului marin Tiamat. Relatari similare sunt intalnite in Rig-Veda, in mitologia persana sau in cea scandinava. Ritul ingroparii de viu se afla in legatura cu conceptia pe care o aveau tracii in prrivinta nemuririi : Zalmoxis este ingropat din timpul vietii intr-o pestera in muntele Kogainon si, odata le trei ani, rasare din munte. Prin urmare, doarr moartea rituala este creatoare, intrucat ea intrerupe firul unei vieti care nu si-ai indestulat destinul si care, in acest mod, isi va consuma posibilitatile intr-un alt trup. Desi tema legendei este raspandita pe un intins teritoriu, deci are o vasta galerie de variante, G. Calinescu este de parere ca ea a devenit mit doar la poporul roman. Aceasta versiune, care atinge asemenea proportii, este autohtonizata, fiind legata Dupa prezentare viziunilor lui Gaman si a calamitatilor abatute pe valea Argesului, alaturi de ciudatele practici magiuce menite sa alunge "strigoii" care surpa zidurile, se revine la firul epic al baladei. Dupa ce Bogumil ii dezleaga lui Manole enigma nerealizarii prin jertfa de om , tragedia sa incepe cu acceptarea ideii ca opare trebuie finalizata cu orice pret ( "Prin suferinta, pana la urma multe se pot savarsi."). Manole traieste obsesia de a construi ("In Campul Duminicii i-aud clopotele. Pe ses o vad intoarsa in apa mortilor. Inaltarea ei vesnic intarzie si pamnatul se scutura.") si este manat de un neastampar demonic ("Launtric un demin striga : "cladeste !". "). Nelinistea sa este sustinuta de iubirea pentru Mira, dragostea contopindu-se intr-un tot : "Tu inceput si sfarsit, ti totul... ". Femeia iubita si biserica se transforma intr-un intreg : "Intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una.". Deci artistul intuieste in dragoste o sursa a creativitatii. Mira este simbolul jertfei care intelege ca Manole poarta in sine demonul creatiei ("Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa creez fiindca n-am putut altfel."). Al doilea act este semnificativ pentru scena care cuprinde juramantul. Discutia dintre Manole, mesteri si solul venit de la Voda exprima certitudinea reusitei : "Ai venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi : biserica se va ridica !". Dar horoscopul comunicat de acesta anticipeaza deznodamantul tragic: "Umbra ta a cazut pe planeta Vinerii. Asta inseamna ca esti primejdie pentru neamul femeiesc." Nestavilidu-si dorinta de a realiza marea opera, Manole justifica jertfa si mesterii se invoiesc : "Daca numai unul din noi ar savarsi-o, ar fi pacat de moarte, cum insa prin noi toti se va face, va fi o jertfa datatoare de viata. Invoiala ni se va ierta; juramantul nu ne va arde.". Pactul este necesar deoarece su totii sunt vrajiti de chipul bisericii si

de inaltarea bisericii de la Curtea de Arges. O remarcabila influenta a exercitat-o mitul in primul rand in literatura cultta a mai multor popoare. Insa osmoza artei culte cu arta populara este considerata drept o trasatura distinctiva a culturii noastre. precum sustine Lucian Blaga : "In apus traditia e semn de varsta, de multe ori o povara; despartirea de ea inseamna revolutie liberatoare. Traditia noastra a fara varsta ca frunza verde; ca matrice stilistica ea face parte din logosul inconstient. O despartire de ea ar insemna apostazie." Ulterior, aceeasi idee este exprimata si de Tudor Vianu. In literatura romana, primul scriitor care se inspira din balada este Cezar Bolliac care include in volumul "Poesii noue" (1847) o creatie purttand titlul "Mesterul Manole", unde spiritul epocii pasoptiste face ca accentul sa cada asupra jertfei pentru binele obstesc. Mai tarziu ecourile iau foast intrezarite si la Lucian Blaga ("Mesterul Manole"), Adrian Maniu ("Mesterul"), Nicolae Labis ("Mesterul"), Marin Sorescu ("Mesterul Manole"), Victor Eftimiu ("Legenda mesterului Manole") sau la Ana Blandiana ("Manole, Manole"). Acestea sunt doar cateva dintre operele care isi au izvorul in mitul creatiei alaturi de multe altele. Unele au ramas in stadiul de proiect, cum este incercarea de dramatizare apartinand lui Nicolae Davidescu. Legenda mesterului a imbracat diverse forme nu doar in literatura, ci si in artele plastice ( Sever Frentiu - Mesterul Manole, Marcel Voinea - Mesterul Manole ) si in muzica ( Alfonso Castaldi - Mesterul Manole, Alfred Mendelshon - Mesterul Manole ). George Enescu, dupa ce a compus "Oedip", s-a gandit sa mai prelucreze un mit, si anume "legenda cea mai frumoasa si mai simbolica a literaturii noastre populare". Din nefericire, intentia compozitorului nu s-a materializat. In folclorul romanesc, dintre variantele "Monastirii Argesului" se distinge inprimul rand cea publicata de V. Alecsandri in

dorinta infaptuirii este ca o boala fara leac : "Suntem bolnavi de ea (...) Porunceste sufletelor noastre sa uite.". Al treilea act infatiseaza momentele de groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei si ale jertfei sub forma de joc. Indicatiile scenice caracterizeaza atmosfrera apasatoare : "Zidarii sunt in asteptarea celei dintai care va veni. Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere. Numai cate un tusit s-aude. Fiecare pe cate o piatra." . Metaforele folosite in prezentarea Mirei, "caprioarra neagra" si "izvor de munte", sugereaza frumusetea si purittatea, arata ca ea este singura capabila de a deveni "alttar". Ea vine la locul zidirii stiind ca o jertfa este planuita si cautand sa o impiedice fiindca "omul nu-i o lumanare de stins cu doua degete muiate in apa spurcata a gurii"; ea aduce "barbatilor negri" vin sa-i "lumineze pe dinauntru" si "pane alba" sa-i abata "inspre ganduri mai bune". Mira accepta jocul de-a ziditul cu o inocenta sublima, parand descinsa dintr-o zona paradisiaca intr-un infern pe care nu il intelege, dar pe care il purifica prin prezenta sa. Actul al patrulea reda zbaterea lui Manole si febrilitatea zidirii. El zoreste mesterii cuprinsi de frenezie, care cladesc "cu mintile arse" si un duh luciferic pluteste : "Aprindeti padurile, sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc biserica lui Hristos." . Zidindu-si sotia, Manole uneste cele doua iubiri ( Mira si Biserica ) in acelasi obiect. Insa constructia, palida copie a celei visate, nu substituie intrarea in nefiinta iubitei. El se razvrateste; blestemul sau e dureors : " Gol si uitare sa se las ein jurul nostru. Povestea noastra sa se cufunde-n pamant, ca a fost cea mai grea, cea mai trista, mai fara de noima, tulburatoare, din toate povestile purtate vreodata de vant." . Actul al cincilea prezinta autosacrificarea care duce la o noua unire cu Mira. Revolta din sufletul sau nu poate fi stinsa de stralucirrea bisericii : "In zid ea s-a stins,

culegerea sa de poezii populare, prin faptul ca include toate cele opt motive : cel al zidului parasit, cel al su parii zidurilor, cel al visului, cel al femeii destinate zidirii, cel al zidirii treptate, cel al conflictului feudal, cel al lui Icar si cel al fantanii. Mesterul incepe ridicarea consrtuctiei din porunca domnitorului , insa ce lucreaza ziua, se surpa noaptea. Un vis ii arata lui Manole ca spre a inchega monumentul este nevoie de a jertfi "Cee-ntai sotioara,/Cea-ntai surioara" care va sosi cu bucate. Insa intaia femeie ivita este chiar sotia lui Manole. Mesterul implora divinitatea sa dezlantuie natura spre a o opri, dar in zadar. El o urca pe schele si o zideste neintarziat , astfel incat sa nu fie induiosat de plansetele ei. Constructia fiind sfarsita, voievodul se teme ca zidarii votr face o lata, altcuiva, si ridica schelele. Manole sare cu aripi de sindrila si moare, preschimbandu-se in fantana. Cel care a redimensionat mitul in asa fel incat sa apara inundat de o lumina noua, srtalucitoare, este Lucian Blaga. Drama "Mesterul Manole" poate fi considerata o autobiogrrafie intelectuala, artistul identificandu-se cu eroul sau, dupa cum ii scrie poetului Emil Isac : "... imi pare bine ca ti-a placut. Acum pot sa-ti spun si eu : mi-am pus tot sufletul in ea si m-a costat grozav de mult zbucium." Asemenea zidarului, el se pregatea sa ridice un sistem filosofic. Intr-adevar, este vorba de o conceptie care isi intide bratele sa cuprinda intreaga opera blagiana, devenita covarsitoare prin profunzimea si limpezimea ei. Blaga intelege tragismul creatorului, tragism izvorat din constientizarea limitelor sale biologice si a imposibilitatii de realizare absoluta a nazuinttei demiurgice, dupa cum a fost inteles si de un apreciat filosof roman : "Toate framantarile tale la ce se reduc, daca nu la regretul de a nu fi Dumnezeu." Opera de arta incheiata nu ofera cretorului satisfactia muncii implinite. Dimpotriva, apare senzatia de gol launtric, determinata

dar in mine ea tot mai striga. Ridicat din carnea mea srigatul copleseste vuietul lumii. ". Ultima sa dorinta este sa traga cel dintai clopotul. Sentimentul mortii se intrezareste din felul in care i se adreseaza lui Voda :"O sa vorbim uitandune muti unul la altul. Eu nu voi zice nimic, iar tu, stapane, vei asculta si vei intelege ca altfel - ca altfel - nu se poate. ". Un boier cere rostirea osandei, multimea se opune. Manole se arunca in vazduh. Deci, jertfa creatiei nu implica doar actiuni tranzitive (a sacrifica ceva), ci si actiuni reflexive (jertfa de sine). Opera se incheie cu replica aforistica a unuia dintre zidari care, punand in cumpana "stralucirea" monumentului si "pustietatea" resimtita in suflet, arata ca toti cei care au contribuit la infaptuirea bisericii sunt acum devastati : "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi.". Seminificatiile acestei capodopere au fost si vor fi mereu supuse analizei. Drama lui Manole reprezinta drama artistului apasat de umbra timpului. Omului de rand ii sta in putinta sa-si prelngeasca existenta doar prin mijlocirea procreitiei. In cazul artistului exista o cale superioara celei de natura biologica : creatia. Zbuciumul sau este cu atat mai mare cu cat va trebui sa aleaga, fara a se putea imparti. Sacrificarea femeii simbolizeaza renuntarea la perpetuarea biologica prin urmasi, in favoarea unei existnte perene situate dincolo de zoologie. Insa, indiferent de alegerea facuta, omul va fi cuprins de un nespus regret, deaorece nici una dintre aceste posibilitati nu ii ofera sansa de a se desavarsi. Cu alte cuvinte, este siluit sa se scindeze in trup si suflet, pe care sa le puna apoi intr-un raport de inegalitate. Dar este o solutie imposibila, intrucat, simultan, este necesara si oscindare intre iubire si pasiunea creatoare, ori creatia este posibila numai prin iubire. De aceea dorinta de a crea esteca un blestem care conteneste abia in clipa in care creatorul isi transpune intreaga iubire in opera sa, trecand la o

de solicitarea fizica si intelectuala, care diminueaza imaginatia; sentimentul este trait cu anxietate : "Dupa ce scriu o poezie, incerc pe langa bucurie si o anume stare depresiva. De fiecare data lupt cu impresia ce este ultima poezie pe care o scriu." Arderea apare pe treapta de lege a zamislirii frumosului : "Huma s-a facut in zi ca din arse ciocarlii, ce s-au ostenit cantand, inaltimile-nganand." ("Ceas de vara") Sfarseala patrude organismul : " Vine oboseala-aceasta din faptul c-am indurat pustiirea fara de seaman a unui poem, in care suferintele omului gem, si care nici unul din zbuciume nu mi-ampacat ?" ("Oboseala anului") Opera de arta rezulta dintr-o daruire care il epuizeaza pe artist : "Unde un cantec este, e si pierdere, zeiasca, dulce pierdere de sine." ("Unde un cantec este"). Insa , "pierderea" artistului este "dobandita" de receptor. Succesiunea este menita unei ordini firesti. Conceptia lui Heraclit despre eterna devenire a lucrurilor il determinba pe omul de talent chinuit de setea de absolut sa intelega viata ca pe o permanenta revarsare in moarte. De aceea, gasete salvarea din ghearele mortii in creatie, cu toate ca se dovedeste a fi epuizanza pana la dezintegrage. Insa considerabilei teme Blaga i-a dedicat o opera care pleca de la insasi balada populara : drama "Mesterul Manole" pe care poetul o mentiona intre lucrarile sale de importanata majoara. In opera expresionista prin cufundarea in mit si in lumea misterelor, prin rrespingerea stilului descriptiv si prin cuvintele purtatoare de energii, caracteristicile definitorii sunt imens potentate, iar misterul launtric al mitului nu este descifrat, ci, conform esteticii exprimate nu o data, este adancit.

altta forma de viata. Asadar, arta este mai presus de conditia umana. Artistul, inaltat prin actul sau, spulbera ingustele hoatare ale fiintei sale pamantesti. Receptand numeroasele intrupari ale mitului estetic, intotdeauna ne oprim cu incantare asupra versiunii pe care a dat-o Blaga, spre a ne imbogati simtirea. Din intreaga sa opera se ridica un glas murmurand ca poetul din Lancram ar fi inchegat el insusi mitul daca nu l-ar fi intalnit in folclor.

BIBLIOGRAFIE 1. Balu, Ion, "Lucian Blaga", Bucuresti, Editura Albatros, 1988. 2. Ciompec, Gh., "Motivul creatiei in literatura romana", Bucuresti, Editura Minerva, 1979. 3. Eliade, Mircea, "Mesterul Manole, Studii de etnologie si mitologie", Iasi, Editura Junimea, 1992. 4. Pop, Ion, "Lucian Blaga - Universul liric", Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 11981. 5. "Blaga", Antologie comentata alcatuiata de Florea Florin si Constantin M. Popa, Craiova, Editura Macedonski, 1992. 6. "Mesterul Manole, Studiu, antologie si note" de Maria Cordoneanu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1980. Multumim lui Bogdan Zbagan (Liceul de Informatica Timisoara) pentru acest material.

Mircea Eliade chiar afirma ca "tot ce poate face un artist modern fata de temele folclorice, este sa le adanceasca." Detaliile istorico-geografice sunt foarte vag schitate. Evenimentele sunt situate in plan mitic, personajele nu sunt incorsetate de atribute temporale si nu au o onomastica particularizantta (zidarii). Actul intai se deschide cu un strigat de deznadejde catre staretul Bogumil (intruchipare a bogomilismului - erezie dualista din Asia Mica) : "Ajuta-ma