Motivul jertfei zidirii în Balcani

„Motivul jertfei umane pentru o cladire dateaza din vremuri

geologice, când omul credea ca trebuie sa-si asigure pe aceasta cale
lacasul de puterile rele ale pamântului si de zeitatile întunericului. În
evul mediu se mai gasesc la multe popoare europene ramasite, când
lamurite, când vagi, ale acestui obicei sau alea acestei credinte.
Motivul sacrificiului uman pentru o cladire, nespus de primitive în
esenta, s-a pastrat poetic prelucrat aproape la toate popoarele din sud-
estul european.”1 Judecând motivul din „perspectiva sofianica” (prin sofianic Blaga întelegând „o
determinanta stilistica”, „ipostatica de mari posibilitati” creatoare a spiritului popular est si sud-
est european), el observa ca prin sublimarea acestuia balada româneasca primeste o nota specifica,
întrucât „numai poporul românesc a crezut ca jertfa tine cumpana unei fapte ceresti. Mesterul
Manole îsi jertfeste sotia pentru o biserica. Iata o sublimare «sofianica» a stravechiului motiv de
aproape incredibila cruzime. Adânc statornicita trebuie sa fi fost orientarea sofianica în sufletul
poporului românesc, daca el a stiut sa împrumute aceasta transfigurare unui motiv, cu care s-au
luptat fara putinta de sublimare, toti vecinii sai, naufragiati în practicitate sau în medievalism
eroic.”2
Un alt cunoscut exeget al baladei, D. Caracostea, în studiul Material sud-est european si
forma româneasca – Mesterul Manole (1942) analizând comparativ versiunile balcanice, observa
ca unele pun accentul pe trasaturile realiste ale sotiei mesterului (cele bulgaresti, maghiare), altele
evidentiaza iubirea femeii pentru copii si sentimentul de rusine al sotiei (cele sârbesti) sau contin
aspecte exterioare dramei (mesterul îsi pacaleste sotia cu inelul cazut la temelia constructiei, cum
se întâmpla în variantele grecesti). Spre deosebire de acestea, balada din spatiul autohton, care
releva drama launtrica a celui nevoit sa jertfeasca, o considera, ca realizare artistica, superioara:
„Comparata cu toate celelalte tipuri si variante sud-dunarene, balada plasmuita la noi si pentru noi
se asaza în chip firesc în fruntea tuturor. Faptul ca, potrivit tipului nostru românesc, ea pune pe
primul plan framântarea, vina si caderea tragica a mesterului, nu aduce nici scadere figurii atât de
duioase si umane a sotiei. Soarta amândurora este nedespartita. Iar faptul ca totul este privit din
perspectiva sfâsierii launtrice a mesterului, da baladei orizont si înteles adânc.”3

1
Lucian Blaga, Spatiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 250.
2
Ibidem.
3
D. Caracostea, Poezia traditionala româna, vol. II, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969, p. 220.
 Despre valoarea deosebita a versiunilor românesti scrie si Mircea Eliade, care considera
balada superioara nu numai „din punct de vedere al echilibrului si expresiei artistice, ci si datorita
continutului sau mitic si metafizic”4, opera aceasta fiind ea însasi „un produs folcloric de tip
cosmogonic, deoarece jertfa zidirii este o imitatie omeneasca a actului primordial al creatiei
Lumilor.”5 Ca atare, sacrificiul omenesc se afla la baza „oricarei activitati initiale”, deci „ori de
câte ori se repeta gestul Creatiei.”6
Mircea Eliade considera ca originea baladei se afla la greci, însa forma ei desavârsita este
cea româneasca. De asemenea, într-un substrat cultural stravechi, mostenit de popoarele balcanice,
vede elementul principal al unitatii spirituale a acestor popoare, caci, desi riturile de constructie
exista în spatii vaste, „totusi nicaieri în afara de balcani si tarile românesti, legendele derivate din
aceste rituale nu au dat nastere la produse literare autohtone.”7 Acest fapt îl determina pe istoricul
religiilor sa considere ca „popoarele din sud-estul Europei, si îndeosebi românii – pentru ca la
români gasim balada desfasurata, cuprinzând toate elementele teoretice într-o magnifica sinteza –
îsi au în legenda Mesterului Manole unul dintre miturile centrale ale spiritualitatii lor. Alegerea si
fructificarea acestui mit cu radacini „într-o metafizica straveche, ecumenica”, în aceasta zona a
lumii, nu sunt întâmplatoare, deoarece el (mitul) „satisfacea o anumita nevoie spirituala”, „întâlnea
o rezonanta pe care n-o întâmpina aiurea.” Mai mult, românii si popoarele sud-dunarene au regasit
în mitul acesta al „mortii creatoare” „propriul lor destin” puternic marcat de istoria dramatica.
Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeana cu o mare
pondere ca motiv in folclorul literar si in literatura culta romaneasca. Acesta a fost studiat de
numerosi cercetatori, care au relevat particularitatea sa la fiecare si cu deosebire originalitatea
modului romanesc. In timp ce, s-a aratat, in baladele straine care trateaza motivul, sacrificiul e
impus de o constructie utilitara (un pod, o cetate), in balada romaneasca este ceruta o creatie si cu
finalitate artistica. Cand constructia este gata, voievodul ii intreaba pe mesterii aflati inca pe
acoperis, daca pot construi un edificiu si mai frumos , la care ei raspunzand afirmativ, domnul da
ordin sa fie rasturnate schelele pentru ca cei „noua mesteri mari” si Manole sa nu mai poata cobori.
Ei incearca sa se salveze punandu-si aripi de sindrila, dar se prabusesc si mor, reeditand mitul lui
Icar, alt motiv al baladei care lipseste in variantele sud-dunarene. Reactia Anei, sotia lui Manole,
in timpul zidirii este deasemenea diferita: nu tipete, nu blesteme, la fel ca in amintitele balade
straine, ci o durere adanca si discreta, plina de o duioasa, delicata si reciproca iubire fata de sot, de
supunere in fata sacrificiului socotit inevitabil. Evident, motivele mitice constituie numai punctul

4
Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Mesterului Manole, în vol. Mesterul Manole, Editura
Junimea, Iasi, 1992, p. 74.
5
Ibidem, p. 84.
6
Ibidem, p. 90.
7
Ibidem, p. 129.
de plecare si ofera cadrul general al conflictului dramatic. Sotia mesterului venea numai sa isi vada
sotul, pe cand in drama lui L. Blaga, Mira soseste cu scopul de a-l ajuta cu dorinta de a impiedica
un eventual sacrificiu omenesc. Motivul “jocului” din scena zidirii Mirei este deasemenea o
inovatie a lui Lucia Blaga. In drama, zidarii raman in viata, martori ai efortului creator: marile
izbanzi ale omului, asupra lui si asupra materiei cer ca o necesitate viata creatorului.
Motivul mitic al „facerii”, al constructiei ridicate prin sacrificiu este întâlnit în Oceania,
Indonezia, Africa, la multe dintre popoarele europene, deci într-un spatiu geografic foarte extins.
Cosmosul a aparut ca urmare a jertfei unui zeu, a unui Urias primordial. La fel, prin sacrificiu, au
aparut rasele omenesti si plantele. Riturile de constructie din spatial european îsi au izvorul
spiritual în acest orizont mitic, întrucât, asa cum lumea a aparut prin sacrificiul primordial al unei
zeitati, orice constructie necesita jertfirea unei fiinte.
La început jertfa era o fiinta omeneasca, apoi treptat ea a fost înlocuita cu un animal, cu o
pasare sau chiar cu umbra captata prin practicarea anumitor ritualuri. Un „vânzator de umbre”
masura umbra oamenilor pe furis si o vindea zidarilor pentru a o îngropa la temelia viitoarei
constructii. Se credea ca umbra ar fi o parte a fiintei omului, o proiectie a sufletului sau, dupa cum
remarca James Frazer în Creanga de aur: „Daca umbra sa este calcata în picioare, lovita sau
strapunsa, omul va simti rana ca si când ar fi suferit-o propriul corp, si daca este despartita de el
în întregime (fapt pe care îl crede posibil), va muri.”8 Îngroparea umbrei echivala cu îngroparea
sufletului omului care în mai putin de 40 de zile murea si devenea spirit protector al constructiei.
Prin reiterarea actului ritualic se prelungeste cosmogonia. Mai mult, orice cladire (casa,
palat, templu sau cetate) era o imagine a universului, un „centru al lumii”. În spatiul sud-est
european aceasta viziune capata o dimensiune de natura sacra, pentru ca „pâna foarte de curând,
lumea era constienta în aria balcano-danubiana ca o biserica sau o manastire reprezentau la fel de
bine Cosmosul, ca si Ierusalimul ceresc sau Paradisul: avea loc, în acest caz, o constientizare a
simbolismului arhitectonic si iconografic prezent în constructiile sacre, si aceasta constientizare se
opera atât pe calea experientei religioase (liturghie), cât si pe calea culturii traditionale (teologie).”9
Spre deosebire de mitul mioritic, cel al jertfei pentru creaţie se găseşte în toate literaturile
din sud-estul Europei, precum şi în alte literaturi europene. G. Călinescu l-a numit "mitul estetic
naţional". Voi încerca să demonstrez de ce este numit aşa pe baza studiilor lui Mircea Eliade şi D.
Caracostea. Legenda despre Mănăstirea Argeşului exprimă una dintre cele mai răspândite credinţe
la popoarele lumii, cu deosebire la cele balcanice, conform căreia orice clădire, pentru a fi durabilă,
trebuie să fie însufleţită de sacrificiul unei fiinţe, om sau animal. Balada legendară "Meşterul

8
James Frazer, Creanga de aur, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, p. 118.
9
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 60.
Manole" este, după aprecierea multor folclorişti români şi străini, cea mai cuprinzătoare şi cea mai
bogată în semnificaţii spirituale. Românii au ales această temă mitică - jertfa pentru creaţie - şi i-
au dat o expresie artistică şi etică fără egal în alte literaturi, pentru că sufletul românesc se
recunoaşte în mitul sacrificiului suprem, care face să dureze o operă construită de mâna omului,
fie o catedrală, fie o colibă. Românii au cântat în versuri nemuritoare sacrificiul meşterului Manole,
întrucât au intuit că numai astfel îşi cântă propriul lor destin în istorie: sacrificiul permanent.
Balada (cu subiect legendar) "Monastirea Argeşului" are drept punct de plecare o temă mitică larg
răspândită în Balcani, "jertfa zidirii". Tema se găseşte în creaţii greceşti, bulgăreşti, sârbeşti,
albaneze, dar balada cu această temă din literatura română este singura care păstrează două
episoade esenţiale: rugămintea adresată de meşter lui Dumnezeu pentru a împiedica sosirea soţiei
sale la locul sacrificiului şi zborul de Icar al lui Manole, zborul de pe acoperişul bisericii. În
majoritatea variantelor sud-dunărene, soţia nu-şi acceptă rolul de jertfă cu resemnare, dimpotrivă,
se revoltă, îi blestemă pe meşteri. Originalitatea baladei româneşti, care îi conferă valoarea de mit
estetic naţional se conturează doar prin compararea cu alte versiuni sud-dunărene.
În spatiul european sunt numeroase legendele cu privire la jertfele umane necesare
construirii cetatilor, podurilor, castelelor si oraselor. În Germania si în Franta a circulat multa
vreme o legenda despre un pod facut de diavol într-o noapte, în schimbul primului suflet care avea
sa treaca în urmatoare zi peste el. Si la temelia Palatului Regal din Madrid fantezia populara a
asezat o victima omeneasca. Povestea mitului jertfei pentru creatie se tese la greci în jurul ridicarii
podului Arta din Epir, al turnului din Cettinge (Muntenegru) la sârbi, al cetatilor Deva si Rozafat
la maghiari si albanezi.
Varianta sârbeasca a baladei populare despre zidirea cetatii Scutari, cunoscuta în aria sud-
est europeana, mai ales dupa publicarea ei de catre Vuk Karadžic, are la baza, asemenea baladei
românesti a mesterului Manole, împlinirea actului creator prin sacrificiu maxim. De trei ani, craii-
frati Vukašin, Goiko si Ugliesa lucrau cu trei sute de zidari la înaltarea cetatii Scutari, pe malul
Boianei. Însa o zâna surpa noaptea ceea ce ei ridicau ziua. În al patrulea an, Vila (zâna) le-a
poruncit sa zideasca în temelie doi frati gemeni, Stoian si Stoiana. Cel trimis sa colinde lumea se
întoarce dupa trei ani fara sa-i fi gasit. Atunci zâna le cere fratilor sa fie zidita în temelie sotia
aceluia care în urmatoarea zi va veni prima cu merinde pentru lucratori. Fratii jura sa pastreze
taina, dar numai Goiko îsi respecta cuvântul dat si sotia lui va fi imolata. În prim plan autorul
anonim situeaza disperarea zbuciumul femeii sacrificate.
Variantele greceşti sunt grupate în jurul unui pod - podul de la Arta (a se observa câtă
deosebire de valoare simbolică este între un pod şi o biserică). Apare aici un motiv care diminuează
valoarea estetică şi etică a baladei greceşti - motivul aruncării inelului. Când soţia meşterului se
apropie de pod, acesta aruncă inelul în râu, prefăcându-se că i-a scăpat şi o roagă pe soţie să
coboare sub pod pentru a-i aduce inelul. Meşterii se năpustesc asupra soţiei şi încep a o zidi la
picioarele podului. Cu o indiferenţă greu de imaginat, soţul îi spune: "Inelul eu mi-l port, dar tu nu
mai ieşi de acolo". În nicio variantă grecească nu există un moment în care să se contopească
suferinţa celor doi - soţie şi meşter. Emoţionează însă gestul soţiei care, blestemând podul să
tremure cum tremură carnea pe ea, îşi aminteşte că peste pod va trece şi fratele ei şi atunci îşi
retrage blestemul. În varianta din Trapezunt, meşterul aude un glas care-l întreabă: <<- Ce-mi dai
ca să nu se mai surpe podul? Meşterul îi răspunde că mamă şi fiică nu mai poate avea, dar soţie,
da. Poate găseşte una mai bună. Într-o variantă albaneză, meşterii dau cu zarul pentru a stabili care
soţie va fi jertfită, fapt ce coboară în banal întreaga legendă.
În versiunile bulgare, obiectul construcţiei este o cetate, iar axa acestor balade rămâne
destinul soţiei. Într-o variantă, soţia, în timp ce este zidită în cetate, îşi blestemă soţul astfel:
"Dumnezeu să-l trăsnească, să n-aibă parte de nimic". Impresionează însă dorinţa soţiei jertfite de
a-i lăsa nezidit sânul pentru a-şi putea alăpta copilul. Dar în nicio variantă nu se întâlneşte motivul
dragostei dintre cei doi soţi. În variantele sârbeşti, obiectul zidirii este cetatea Scutari, la care
lucrează trei fraţi, Goico fiind cel mai mic. Tânăra soţie a acestuia pleacă să ducă mâncare soţului,
dar nu din dragoste şi devotament pentru soţ, ci doar de ruşine şi de gura lumii, dacă s-ar duce cu
mâncare mama celor trei fraţi şi niciuna dintre nurori şi soţii.
Spre deosebire de toate aceste versiuni, balada românească, afirma de D. Caracostea, îşi
are axa în sentimentul jertfei pentru creaţie cu tot ce implică acest sublim sentiment. Sfinţirea
Mănăstirii Curtea de Argeş în anul 1517 a fost prilejul potrivit ca în jurul acestui sfânt locaş să se
cristalizeze expresia artistică a acestei teme mitice. În centrul acţiunii acestei frumoase balade
legendare se află Meşterul Manole (echivalentul românesc al ebr. Emanuel - Cu noi e Dumnezeu).
Toate frământările meşterului au rezonanţă adâncă în sufletul ales al lui Manole. Balada începe cu
motivul zidului părăsit, rămas de demult, fapt ce dă acţiunii o perspectivă de continuitate. Simţul
artistic al poetului popular a pus în lumină şi icoana fiinţei jertfite, Ana, făcând din aceasta şi
Manole - soţie şi meşter - un tot, când înduioşător, când tragic. În nicio versiune sud-dunăreană,
soţia meşterului nu dovedeşte atâta iubire şi devotament pentru soţ încât să învingă toate
obstacolele care-i stau în cale pentru a ajunge la locul zidirii: "O ploaie cu spume"...; "Şi sufla un
vânt,/ Un vânt pre pământ,/ Paltini că-ndoia,/ Brazi că despica,/ Munţii-i răsturna,/ Iar pe Ana,/
Nici c-o înturna/ Ea mereu venea"...
La sosirea Anei, suferinţa lui Manole este prezentată gradat: glumea, ofta, tăcea şi zidea,
turba. Toate verbele sunt la timpul imperfect, eternizând astfel ideea suferinţei umane. Jertfa l-a
doborât pe creator, dar a rămas opera cu care va intra în eternitate. În timpul zidirii se dezvăluie
profilurile morale ale celor doi soţi: delicateţea sufletească şi puritatea Anei, o uşoară naivitate a
acesteia izvorâtă din iubirea pentru soţ şi din încrederea în destinul lui creator; tăria de caracter al
lui Manole, voinţa lui inflexibilă de a-şi realiza idealul artistic, învingând orice patimă şi
confirmând prin aceasta cugetarea filozofului Lucian Blaga: "Destinul omului este creaţia".
Versurile care redau zidirea Anei şi suferinţa acesteia ating sentimentul sublimului: "Manoli,
Manoli,/ Zidul rău mă strânge,/ Viaţa mi se stinge". Este vorba de acea trăire constituită dintr-un
moment al neliniştii şi tensiunii, urmat de un altul al liniştii superioare şi al plenitudinii.
Balada se încheie cu motivul lui Icar. Prin moartea celor nouă meşteri se măreşte gradul de
sacrificiu suprem cerut de orice capodoperă. Prin moartea lui Manole şi a Anei se dă o rezolvare
mitică dragostei dintre ei. Prin moarte, cei doi soţi rămân uniţi în eternitate. Se atinge astfel
sublimul şi prin frumuseţea morală, exprimată cu măreţie de marele filozof german Kant: "Două
lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie - cerul înstelat
deasupra mea şi legea morală în mine."

Concluzii

Sub forma de ritual atenuat, de legenda sau de vagi credinte, sacrificiile de constructie se
regasesc aproape pretutindeni in lume. S-a cules un numar destul de mare de fapte in India
moderna, in care credinta a avut desigur o realitate rituala in timpurile vechi. Se intalnesc sacrificii
in culturile mesoamericane, si de asemenea in Oceania si Polinezia, in Indochina, in China si in
Japonia. Toate aceste aspecte depind in ultima instanta de o ideologie comuna pe care o putem
rezuma in felul urmator: pentru a dura, o constructie (casa, lucrare tehnica, dar si opera spirituala)
trebuie sa fie animata, adica trebuie sa primeasca in acelasi timp viata si suflet. “Transferul”
sufletului nu este posibil decat pe calea unui sacrificiu; in alti termeni, printr-o moarte violenta. Se
poate spune ca victima isi urmeaza existenta dupa moarte, nu in corpul sau fizic, ci in corpul cel
nou – constructia – pe care a animat-o prin jertfa ei; se poate chiar vorbi de un “corp arhitectonic”
substituit corpului carnal. Transferul ritual al vietii prin intermediul sacrificiului nu se limiteaza
numai la constructii (temple, cetati, poduri, case) si la obiectele utilitare: se imoleaza de asemenea
victime umane pentru a asigura succesul unei operatii sau chiar durata istorica a unei intreprinderi
spirituale.
Bibliografie:

1. Blaga, Lucian − Spatiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, Editura Minerva,
Bucuresti, 1985.
2. Caraman, Petru − Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1987.
3. Caracostea, D. − Poezia traditionala româna, vol. II, Editura pentru Literatura, Bucuresti,
1969.
4. Eliade, Mircea, Comentarii la Legenda Mesterului Manole, în vol. Mesterul Manole,
Editura
Junimea, Iasi, 1992 .
5. Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995.
6. Frazer, James, Creanga de aur, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1980.
7. Talos, Ion − Mesterul Manole. Contributie la studiul unei teme de folclor european, Editura
Minerva, Bucuresti, 1973.