MINISTERUL EDUCAŢIEI

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Litere
Catedra de Literatură Română şi Teorie Literară

BURCOS Angela,

Arta dialogului în discursul poetic vierean

(teză de licenţă)

Conducător ştiinţific:
Prof.M.Dolgan

Chişinău - 2010

1
 CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Lirismul dialogal – indiciu al modernităţii

poeziei lui Grigore Vieru p. 3

Capitolul II. Polifonismul dialogismului în poezia lui Gr. Vieru

2.1. Specificitatea dialogului liric întreţinut cu mama p. 18
2.2. Particularităţi ale dialogului liric întreţinut cu iubita p. 24
2.3. Trăsăturile dialogului liric întreţinut cu copilul p. 27
2.4. Caracteristicile dialogului liric întreţinut cu Viaţa şi Moartea p. 33

Capitolul III. Diversitatea formelor dialogale cultivate de Gr. Vieru

3.1. Virtuţile estetice ale dialogului total vs dialogul parţial p. 36

3.2. Dialectica dialogului-adresare p. 41

Concluzii
Bibliografie

2
 Introducere

Marele poet al contemporaneităţii Grigore Vieru (1935-2009), apreciat de

critica literară drept cel mai tipic reprezentant al orientării tradiţional-clasice în
poezia postbelică şi exponentul de frunte al generaţiei şaizeciste, supranumită
„întoarcerea la izvoare”, este şi cel mai popular şi îndrăgit poet din Republica
Moldova, cel mai cunoscut de cititorii de toate vârstele. Poet al maturităţii şi
dragostei, al copilăriei şi plaiului natal, Grigore Vieru se impune printr-o viziune
specifică, printr-un stil particular şi o tonalitate lirică aparte, graţie cărui fapt
„chiar la nivelul primului contact cu poezia simţim imediat suflul arzător al
vieţii”1.
Deşi scrie despre lucruri, la prima vedere, arhicunoscute, el le prezintă dintr-
o perspectivă nouă, opunându-se polemic transcrierii liniare, caracteristice
perioadei în care se afirmă. Spaţiul liric ce intră în raza creaţiei sale este supus
unor valorificări artistice ce stau sub semnul unui sentiment de cultură aleasă. De
altfel, s-a semnalat, pe bună dreptate, că poezia lui se distinge nu prin cultura
versului, oricât de importantă ar fi, ci cultura sentimentului, căreia i se adaugă un
mare rafinament artistic. În aceeaşi ordine de idei, criticul M. Dolgan
consemnează trăsăturile definitorii ale scrisului lui G. Vieru: „năzuinţa de a
cunoaşte şi de a exprima în mod dialectic tendinţele polare ale vieţii, împletirea
organică a tradiţiilor naţionale cu cele general-umane, înaltul umanism şi
dramatismul copleşitor al mesajului de idei, inovaţia îndrăzneaţă de tip modern şi
măiestria rafinată, magia cuvintelor simple”2. Se mai semnalează şi faptul că eului
liric plăsmuit de poet îi este propriu „caracterul abisal al mişcărilor sufleteşti”3.
Remarcabilă e de asemenea intensitatea acestor trăiri obţinută după
principiul numit de M. Cimpoi „nuclear”: „în două-trei strofe, dacă nu chiar în
câteva rânduri, el urcă întreaga scară a intensităţii. Procesul de acumulare a
1
Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. – Chişinău: „Literatura artistică”, 1985, p. 15.
2
Dolgan, Mihail. Grigore Vieru: Lucrare în cuvânt // Literatura română postbelică. Integrări, valorificări,
reconsiderări. Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară. Concepţie şi întocmire, coordonator şi
coautor de bază, redactor responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie, profesor
universitar Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 406.
3
Ibidem.

3
 energiei emoţionale e de scurtă durată şi deosebit de intensiv, începând direct de la
o frază aproape explozibilă, avansând prin câteva puncte reactive şi culminând în
erupţia finală: poanta”1.
Gr. Vierul scrie simplu, s-a menţionat în nenumărate rânduri, dar totodată
versul lui este de o densitate şi o sensibilitate aparte. Însuşi poetul spune că a scrie
simplu e foarte greu; e tot atât de greu ca şi a construi o frumoasă casă de ţăran
(Gând subtil, ascuns? La naiba./ Scri-voi de azi taman/ Numai versuri simple/
Simple./ Ca o casă de ţăran./ Miez de noapte. Foaie albă/ Şi sudoarea m-o
umplut.../ Greu ai fi clădit tu, mamă,/ Casa noastră cea de lut). În viziunea sa,
scrisul pentru adulţi se identifică cu aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Un
astfel de arat sugerează metaforic eforturile intelectuale şi creative enorme care
pregătesc şi asigură descoperirea imagistică spontană, limpede. Impresia de
simplitate o susţine mai ales dezvăluirea imediată şi profundă, în aparenţă fără nici
o greutate a esenţei lucrurilor. În următoarele versuri din Floarea-soarelui:
Cu aură pe cap, de flăcări,
Cu aspru strai, sărăcăcios,
Rugându-te adânc spre Soare,
Eşti cel din urmă credincios.
identificarea metaforică a florii-soarelui cu ultimul credincios, firească şi
revelatoare, exprimă spontan ideea de normal, de necesar, dar şi de dramatic
existenţial. Se pare că astfel de exemple îl determină pe M. Sorescu să afirme că
Gr. Vieru „atacă poezia frontal, şi cu cea mai mare simplitate”2.
În opinia lui M. Cimpoi, „poetul tinde nu atât spre simplitate, ci spre
simplificare”3. Pe el îl preocupă nu evidenţierea sensului arhetipal, frust, la
îndemâna oricui pe care-l posedă graiul, ci redarea sensului adânc. Or, profunda
simplitate este rezultatul unei munci creatoare enorme în vederea obţinerii
veritabilei complexităţi imagistice. De aceeaşi părere este G. Mazilu care
subliniază că adevărata simplitate imagistică din versurile lui Gr. Vieru e

1
Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. – Chişinău: Literatura artistică, 1985, p. 11.
2
Sorescu, Marin. Grigore Vieru şi lirica esenţelor // Vieru Gr. Izvorul şi clipa. – Bucureşti: Albatros, 1981, p. 5.
3
Cimpoi, Mihai. Mirajul copilăriei. – Chişinău: Lumina, 1968, p. 8.

4
 „veritabilă complexitate, materializată artistic în cea mai cu putinţă succintă
haină”1. „Aşa-zisa lui „simplitate”, notează F. Băileşteanu, implică de fapt mult
meşteşug în mânuirea cuvântului”. A fi „pur şi simplu”, nu-i lucru prea uşor, cum
mărturisea şi Nichita Stănescu”2.
Propunându-şi examinarea creaţiei lui Gr. Vieru în raport cu lirica
contemporană, M. Sorescu constată: „În peisajul cam sofisticat al liricii
contemporane, uneori prea compusă şi prea cerebrală, versul său ţâşneşte în
lumină proaspătă, cu forţă de gheizer”3.
Condensarea şi sensibilizarea substanţei artistice autorul o dobândeşte
mânuind iscusit diverse procedee compoziţionale, sintactice, fonetice, figurative.
Deosebit de frecvent recurge el în acest scop la dialog care îi ocazionează
veritabile surprize poetice. În viziunea criticului Mihail Dolgan, „lirica lui Grigore
Vieru este dialogală de la un capăt la altul al ei, se prezintă ca un antrenant şi
tensionat dialog perpetuu cu subiectul sau obiectul evocat şi cu cititorul, ca un
continuu formular fie cu întrebări şi răspunsuri, fie numai cu întrebări, fie numai
cu răspunsuri – formular autobiografic, psihologic, ontologic, social, ecologic,
moral, estetic”4. Chiar şi în confesiuni, texte ce presupun, de la sine, un singur eu
liric, se întrezăresc două voci, care, însă, nu sunt neapărat în opoziţie. Se poate
întâmpla ca în aceast contact bilateral unul să vorbească şi altul să asculte, însă cel
de-al doilea, probabil, anterior, în afara textului, s-a pronunţat şi el. Luând drept
reper aceste constatări, ne-am propus în această teză să cercetăm arta dialogului
în discursul poetic vierean. Pentru realizarea acestui scop, am urmărit să
realizăm următoarele obiective:
• să relevăm natura şi esenţa lirismului dialogal;

1
Mazilu, Gheorghe. Cu scut şi fără. – Chişinău: Literatura artistică, 1983, p. 149.
2
Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru. Omul şi poetul. – Bucureşti: Iriana, 1995, p. 82.
3
Sorescu, Marin. Grigore Vieru şi lirica esenţelor // Vieru Gr. Taina care mă apără. – Iaşi: Princeps Edit, 2008,
p. 524.
4
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română postbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări. Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară. Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, redactor responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în
filologie, profesor universitar Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”,
1998, p. 376.

5
 • să determinăm particularităţile psihologico-afective ale dialogismului
liric al lui Grigore Vieru;
• să identificăm ipostazele multiple ale dialogului în creaţia lui
Gr. Vieru;
• să argumentăm modernitatea structurilor dialogale şi funcţiile lor
estetice.
Despre poezia lui Grigore Vieru s-a scris mult, începând cu studiul din 1968
Mirajul copilăriei, semnat de Mihai Cimpoi, urmat de monografiile lui
Mihail Dolgan1, Stelian Gruia2, Fănuş Băileşteanu3, Theodor Codreanu4 ş.a. plus
mulţimea recenziilor, comentariilor, articolelor, publicate în ziare şi reviste. Prin
urmare, este dificil a mai spune ceva nou în completare. Cu toatea acestea,
sintetizând bogatul material informaţional, ne vom strădui să venim cu unele
interpretări, analize, puncte de vedere personale.

1
Dolgan, Mihail. Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală. – Chişinău: „Lumina”, 1984.
2
Gruia, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. – Bucureşti: Editura “Eminescu”, 1995.
3
Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru, Omul şi Poetul. – Bucureşti: Editura „Iriana”, 1995.
4
Codreanu, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. – Bucureşti-Chişinău: “Litera Internaţional”, 2004.

6
 Capitolul I
Lirismul dialogal – indiciu al modernităţii
poeziei lui Grigore Vieru

La etapa contemporană conceptul dialogului se află în atenţia savanţilor din

diverse domenii: lingvistică, retorică, logică, filozofie, psihologie, teoria
informaţiei şi actului comunicării. În ştiinţa literaturii o contribuţie considerabilă
la cercetarea discusului dialogic şi a dialogului, în general, şi-o aduce teoreticianul
rus M. M. Bahtin. „Dialoghez, deci exist”, iată dictonul ce corespunde gândirii
acestuia. De altfel, dictonul îl formulează Bahtin însuşi, doar că i-l atribuie lui
Dostoievski: „A fi înseamnă a veni în contact dialogal. Când dialogul ia sfîrşit,
sfârşeşte totul. Minimumul de viaţă, minimumul de existenţă îl oferă două voci”1.
Deşi, în accepţia sa „nudă”, dialogul reprezintă apanajul discursului
dramatic, totuşi, după cum observă I. Coteanu: „Discursul dramatic nu priveşte
numai piesele literare din genul respectiv, ci desemnează orice mecanism de
comunicare prin dialog, chiar când acesta este disimulat în monolog, în vorbire
interioară etc.”2 . La fel şi în poezie, formă superioară a autoexprimării, eul liric se
defineşte nu numai în forme monologal-confesive de discurs liric, ci şi în raport cu
alţii.
După cum se observă, în majoritatea cazurilor discursul liric vierean are
aspectul unei comunicări dialogale. În concepţia lui Grigore Vieru perceperea şi
interpretarea lumii se pot realiza numai pe calea unei comunicări bilaterale,
colocviale, dialogul, în ultimă instanţă, fiind o condiţie sine qua non a existenţei
omului în timp şi spaţiu. Această viziune, în cazul lui Gr. Vieru, are o concretă
sorginte psihologico-auto-biografică: această nevoie imperioasă vine încă din
copilăria tragică a poetului, fiind un fel de reacţie de apărare împotriva fricii de
singurătate, după cum aflăm dintr-un interviu: „Copil, am văzut cel din urmă rănit
al celui de-al doilea război mondial – Soarele – ridicându-se deasupra jalei
1
Bahtin, M. M. Problemele poeticii lui Dostoievski. În româneşte de S. Recevschi. – Bucureşti: Univers, 1970,
p. 356.
2
Coteanu, Ion. Ipoteze pentru o sintaxă a textului. – Bucureşti: Univers, 1978, p. 116.

7
înlăcrimate a milioanelor de mame şi copii. Semăna la faţă cu tata pe care-l
aşteptam, dar nu era el. [...]. Rămâneam noaptea singur în casă. Nu mai închideam
ochii. Vorbeam cu umbra uscată a zarzărului din faţa geamului, singură şi ea şi
ghemuită pe faţa casei sub liniştea aurie a lunii. Cred că atunci am început să fac
literatură – de frică şi singurătate”1.
Conştiinţa umană însăşi este dialogică. Omul este unica fiinţă gânditoare.
Din momentul primelor sclipiri ale conştiinţei sale, el caută un înţeles pentru toate
aspectele şi evenimentele ce-l înconjoară, începând cu existenţa sa: „omul este o
fiinţă care se miră şi care se întreabă”2. În demersul său cognitiv apelează la
conştiinţa altuia sau a sinelui către sine. Acesta constituie semnul naturii sale
dialogice. În această ordine de idei, pertinentă ni se pare observaţia lui
Constantin Noica (prezenţă de unicat în gândirea filozofică românească): „Ce
extraordinară este, în pustiul mărilor şi al întinderilor mute, ivirea făpturii
conştiente! Şi ce însufleţită e căutarea ei după o alta. Din ceasul acesta încep să
curgă lucrurile... Un om înfruntă un alt om; o conştiinţă de sine caută pe o alta. Ce
se petrece înt-una se petrece în cealaltă, şi pentru o clipă ele intră în cumpănă”3.
Dialogul este un mod de vieţuire şi convieţuire, prin dialog oamenii se găsesc şi se
cunosc reciproc.
Împărtăşim şi noi punctul de vedere al lui Mihail Dolgan, care consideră că
„însăşi conştiinţa de sine a eroului liric al lui Gr. Vieru e structural dialogizată, în
orice moment ea e îndreptată în afară, adresându-se mereu sau către sine, sau către
altcineva, sau către mai mulţi. Prin intermediul dialogului, al comunicării cu alţii,
poetul îşi dezvăşuie nu numai lumea interioară, cu propriile gânduri şi idei, ci şi
propriul adevăr în continuă devenire, precizare, aprofundare. Mai mult chiar,
contrapunctul perpetuu contribuie la naşterea şi afirmarea adevărului dialectic, viu,
nu a celui „gata”, în ultimă instanţă”4.

1
Vieru, Grigore. Rădăcina de foc. – Bucureşti, 1988, p. 355.
2
Ţuţea, Petre. Proiectul de tratat. Eros. – Braşov: Pronto, 1992, p. 48.
3
Noica, Constantin. Povestiri despre om: După o carte a lui Hegel. – Bucureşti: Cartea Românească, 1980, p. 135.
4
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română postbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 377.

8
 Faptul că eul liric vierean denotă o viziune dialogală asupra lumii, este
comentat de Th. Codreanu drept „particularitatea cea mai pregnantă a tipului de
modernitate cultivat de Vieru”1. Poetul Grigore Vieru caută răspunsuri la mulţimea
de întrebări care-l frământă pe omul modern. Trăind într-un secol grăbit, când nu
mai există nimic „sigur” („nu există un sistem de referinţă exterior”2),
confruntându-se cu criza lumii moderne („lumea fiind desacralizată şi
descentrată”3), poetul trebuie să exploreze cantitatea de necunoscut ce se trezeşte în
vremea lui în sufletul universal. Şi Gr. Vieru, bineânţeles, nu poate rămâne „în
afara” timpului său, fiind preocupat de destinul omului în Univers, de metafizică,
de rostul creaţiei şi al creatorului: eul liric vierean adoptă o atitudine gravă, plină
de demnitate, faţă de poezie şi faţă de realitate. Criticul Andrei Ţurcanu
menţionează, pe bună dreptate, că „poetul a ştiut să fie mereu la înălţimea acestui
imperativ de creaţie printr-o continuă adâncire în real. Fiindcă şi spicul de grâu, şi
plugarul, şi femeia odihnind, şi mama coperind cu ţărână chipul ei ostenit ori
mama care rupe frunzele de tutun, lăsând în urma ei o pâine şi o imensitate de cer
albastru, şi greul colorat al covoarelor de acasă, şi toamnele reci ca sfecla de zahăr,
şi piciorul de lemn – toate, înainte de a fi imagini poetice caracteristice, simboluri
definitorii, sunt, întâi şi întâi, imagini ale realităţii noastre”4.
Întreaga poezie a lui Grigore Vieru, dacă e s-o cuprindem într-o formulă ce să-i
surprindă coordonata socială dominantă, se prezintă esenţialmente ca o baladă
„despre timp şi despre sine”5. În realul pe care îl transfigurează poetul se
întrezăresc nu o dată momente autobiografice, dar, bineânţeles, nu aceste momente
în sine constituie sursa revelaţiei, ci conotaţiile lor.
Sensibilitatea la prezentul istoric vădeşte un fior, organic asociat, al istoriei
mereu prezente. După cum observă criticul Mihai Cimpoi, „Mama ce-şi caută
feciorul căzut în război reactualizează, bunăoară, cunoscuta ipostază baladescă a
„măicuţei bătrâne”, în căutarea „mândrului ciobănel”. Fără a îngloba date istorice

1
Codreanu, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru.- Bucureşti-Chişinău: „Litera Internaţional”, 2004, p. 102.
2
Muşina, Alexandru. Eseu asupra poeziei moderne. – Chişinău: Editura Cartier, 1997, p. 183.
3
Ibidem.
4
Ţurcanu, Andrei. Martor ocular. – Chişinău: Literatura artistică, 1983, p. 217.
5
Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. – Chişinău: Literatura artistică, 1985, p. 15.

9
concrete, viziunile lui Vieru se înfioară în dedesubturile lor intime de un sentiment
baladesc general, de un suflu de legendă, lesne de identificat în întorsăturile
stilistice cu mireasmă arhaică”1. Poezia îşi are punctul de pornire propriu-zis în
autobiografic şi personal, dar atinge rădăcinile istorice ale fiinţei, în structura
căruia omul „secolului grăbit” şi ciobanul patriarhal al Mioriţei îşi dau mîna.
Războiul, seismul cel mai înfricoşător care răvăşeşte ordinea firească a
existenţei, având o esenţă profund antiumană, este privit prin prisma copilului, a
mamei şi a celor ce au rămas să zacă în pământul rece, în cadrul unor viziuni
halucinatorii. Substratul oniric al dialogului copiilor morţi în timpul celei de-a
doua conflagraţii mondiale nu rezultă dintr-un joc al fanteziei, ci al unei obsesii
psihice a poetului; proiectate pe fundalul inocent al simţirii copilului, ororile
războiului îşi vădesc adevărata dimensiune tragică:
- Oh, noi prin ţărânile tale, prin prunduri
ne ducem, ne ducem
mai tot la afunduri.

- Sfinţii mei,
ţineţi-vă
de rădăcinile pomilor
şi-a monumentelor
şi-a înaltelor case...

- Oh, sunt lunecoase,

sunt lunecoase!...?
Intensificarea, obţinută prin reiterarea dialogului şi a unor sintagme aparte,
adânceşte verticala morţii, ca şi receptarea ei dureroasă, obsesivă.
Este curios că tema e tratată cu mijloacele specifice liricii intime, tonalitatea
fiind cantabilă (Cântecul bradului, Alt cor al invalizilor de război, Sorcova de

1
Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. – Chişinău: Literatura artistică, 1985, p. 12.

10
după război), limbajul nemodificat cu elemente publicistice, iar finalul pregătindu-
ne întotdeauna surpriza metaforică-şoc.
E pereclitat echilibrul ecologic, e tulburată rânduiala sfântă a firii:
Ce mai cârpim azi,
Omule?
Cămaşa verde
A verii, cămaşa albă
A iernii,
Rupte şi una şi alta?
Cele două reacţii complementare, strigătul şi mirarea, articulate astfel ca să
producă un şoc (tonul confesiv e abandonat cu desăvârşire), nasc şi o întrebare
asupra rostului poeziei pe o planetă în care
stau înfipte săbioarele
Ca-n pieptul pernuţei
Acele: ... aproape că
Nu mai e loc
Pentru pana poetului.
Adresările tânguioase reciproce – ale omului către natură şi ale elementelor
acesteia către „fratele pământului” – potenţează gravitatea dialogului, articulează o
întrebare-limită, o întrebare-strigăt: care este şansa vieţii pe glob? Sarcina
rapsodului e, în această lumină, să apere florile vieţii, să-şi impună în faţa
pericolului inexistenţei cântecul său, care-i cântecul fiinţării umane. Poeziile lui
Vieru de la începutul anilor 80 sunt manifeste, pledoarii, luări vehemente de
atitudine, neobişnuite într-un fel la un liric discret, pentru triumful umanismului,
raţiunii, bunului simţ. Se înverşunează polemic şi chemarea sa la protejarea a tot ce
ţine de valorile supreme, de sublim şi de sacru. Restrângerea ariei tematice e
condiţionată de structura rapsodică a liricii sale, trădându-şi, astfel, şi o raţiune
programatică: zburdălniciile fanteziei sau pornirile neînfrânate spre sofisticărie,
spre jocul în sine, somptuos, excentric, pus sub semnul intelectualismului glacial,

11
abstractizant, al decorativismului găunos (Sunt fericit că n-am cântat păunii) sunt
ineficiente în faţa dilemelor existenţiale ale omului de azi.
Poetul, cu nervii mereu cutremuraţi, are simţul curgerii timpului; înseşi lucrurile
încep să curgă dintr-un ornic uriaş, iar natura întreţine un fluid al miresmelor, al
verdelui, ce se înstăpâneşte în copaci, plante, ierburi; veghea universală a acestuia
este sugerată în memorabila expresie „un verde ne vede”, în care descifrăm
permanenţa sufletului vital al naturii. Acest termen lexical, răspândit în folclor cu
sens simbolic, la Gr. Vieru este metaforizat. Conceput „ca emblemă a salvării, a
luminii spirituale”, constată T. Botnaru, verdele este omniprezent la Gr. Vieru şi ca
„invocaţie magică a rapsodului anonim”1, ca o permanentizare a vitalităţii
spirituale a neamului.
Cu ajutorul dialogului, Gr. Vieru obţine şi o amplificare a emoţiei estetice,
„căci ceea ce simte individualitatea creatoare în discuţie – simte la limită, ceea ce
gândeşte – gândeşte la limită, ceea ce exprimă – exprimă la limită”2. „Prin
intermediul dialogului poetul îşi dezvăluie nu numai lumea interioară, cu propriile
gânduri şi idei, dar şi propriul adevăr în continuă devenire, precizare,
aprofundare”3.
Variate şi multiaspectuale sunt în poeziile lui G. Vieru dialogurile cu sinele.
În discursul confesiv, dominat de monolog, ca expresie a eului propriu autorului,
comunicarea evoluează, deseori, către forma dialogală. Eul liric se adresează
interogativ sinelui său sau pentru a găsi dezlegare sau, cel puţin, o explicaţie la
problemele existenţiale ce îl frământă. Sinele încearcă, mai întâi, să se cunoască
pe sine. Filosoful Max Scheler consideră că eul se percepe pe sine cu adevărat
numai prin aşa-numita „Du - Evidenz, adică văzându-se pe sine ca şi cum ar fi un
altul” Eul încearcă să-şi desluşească identitatea sa ascunsă, misterioasă. În acest
proces autoscopic se dezvăluie trăiri uitate şi refulate, adică adânc ascunse în
subconştient, care însă uneori răbufnesc la suprafaţă.
1
Botnaru, Tatiana. Mit şi inspiraţie folclorică în lirica lui Grigore Vieru // „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”,
1995, nr. 4, p. 63.
2
Dolgan, Mihail. Lucrare în cuvânt // Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. –
Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 398.
3
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română postbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 376.

12
 Poezia De dor, spre exemplu, este alcătuită dintr-o succesiune de întrebări
retorice, ce converg spre o emoţie poetică unică:
De ce nu sunt vânt?!
De ce nu pasăre oare?!
De ce sunt numai cuvânt
Cu paşii tipăriţi
În zăpada de sare
Căzută pe inima noastră?!
Metaforele vânt, pasăre, cuvânt instituie o comparaţie cu eul creator. Punerea
semnului egalităţii între poezie şi cuvânt, prin verbul sunt, facilitează perceperea
sensurilor comportate de metaforele ce se vor înlănţui în continuare: paşii tipăriţi =
literele; zăpada de sare = foaia albă.
În multe din poeziile, la care ne-am referit anterior, interlocutorul, ne-am
putut convinge, reprezintă o identitate anonimă. În atare cazuri atât vocea care
întreabă, cât şi cea care răspunde aparţin, credem, deopotrivă eului liric. Deci nu
este vorba de un alt ins ca atare, ci avem mai degrabă două „voci monologice”, în
expresia lui M. Bahtin, deoarece nu există nici o opoziţie, nici o tensiune oarecare
între cele două voci. Eul liric se întreabă şi tot el răspunde. Răspunsurile, de facto,
constituie sonorizarea unui monolog interior. Această modalitate de punere în act
a limbajului stă la baza mai multor poezii ale lui Gr. Vieru. Întrebările au, de
regulă, un caracter general, fiind determinate de setea de a şti, de a pătrunde în
esenţa lucrurilor şi a relaţiilor umane. Aceste dialoguri mimate relevă o deschidere
totală a eului liric spre Lume şi Natură.
Fireşte, prezenţa eului poate fi uşor modificată sau transparent mascată într-un
impersonal „tu” (Cum să iubeşti ochii), într-o adresare intimă, în care poetul îşi
rezervă rolul de interlocutor (De unde ştii, tu, mamă...), într-un imperativ (Să
mergi cu tălpile goale...) sau chiar într-o tonalitate narativă neutră, obiectivizată
(Într-o ţară fără nume...), care în cele din urmă trădează tot o profundă implicare
afectivă a naratorului liric.

13
 Oricum, poziţia iniţială a eului, ca şi cea de pe parcursul poeziei, este decisivă,
determină tonalitatea emoţională şi psihologică a întregului, anunţă conturul unei
stări, trăiri sau atitudini esenţiale. Aerul de spovedanie ţâşneşte nestăvilit – cu efect
împrospătător sau răvăşitor – dintr-un moment caracteristic al eului liric care poate
fi de natură emotivă nemijlocită (Singuri, o, ca dorul!), interogativă sau
exclamativă (uneori în formă conjugată: Te caută – eşti unde?!), constativ-emotivă
(Există o floare de vineri; Eu sînt ploaie; Totul e îndoielnic...), invocativă (Mă rog
de tine, ploaie...), imperativă (Poţi şi să plângi!) etc.
Prin asemenea modulări de ton, care sunt totodată şi asigurări de deplină
sinceritate, se efectuiază o centrare a universului liric pe eul sensibil şi
sensibilizator al poetului.
Îndrăgite de poet sunt dialogurile-definiţii, realizate la fel prin apoziţie, unde
termenii de referinţă conţin răspunsul unei ghicitori cu caracter existenţial. Căci,
aşa cum susţine şi A. Bantoş: „Întrebările ce ţin de gravitatea concepţiei despre
viaţă, îmbrăcate în haina ludică a ghicitorii, ne întâmpină la tot pasul în universul
vierean1. Aducem un exemplu ce confirmă aceasta:
Ce izvor
Se ia după om?
Glasul mamei
......................
Care spice cresc
Cu vârful în jos?
Braţele mamei.
........................
Care stele pe cer
Cad amândouă odată?
Ochii mamei.
(Ghicitoare fără sfârşit)

1
Bantoş Ana. Grigore Vieru: cunoaştere şi regăsire sub semnul sacrului // „ Limba română”, 1996, Nr. 5-6, p. 107.

14
 Sintagmele glasul mamei, braţele mamei, ochii mamei alcătuiesc ca şi cum
răspunsul la o ghicitoare.Cu fiecare strofă a ghicitoarei, răspunsurile conduc,
printr-o dialectică proprie, spre definirea trăsăturilor morale ale fiinţei dragi:
dăruire şi ardere, aspiraţie spre bine şi frumos. Având ca referent comun portretul
mamei, şirul de metafore-ghicitori îl întregesc treptat. Ele asigură în acelaşi timp
integritatea textului, evocând suferinţa şi generozitatea mamei.
De menţionat că acest gen de dialog are filiaţie folclorică. Dialogurile-definiţii,
care reflectă realitatea în mod nemijlocit, sunt foarte răspândite în creaţia populară.
Alteori Gr. Vieru, făcând uz de o „logică conversaţională” (Em. Parpală), se
adresează unui potenţial receptor. Poetul „pofteşte” cititorul (non-reprezentat) în
„lumea” sa artistică: Ghicitoare fără sfârşit, Pomul, Atingeţi c-o floare. Evident,
solicitându-se participarea afectivă a cititorului, i se oferă acestuia „şansa” de
colaborare la „facerea” operei. În acestă ordine de idei, relevantă este observaţia
lui Anatol Gavrilov, privitor la specificul dialogismului textului literar: „Un text
literar este adresat, în primul rând, nu unui critic sau unui exeget (aceştia sunt abia
al treilea subiect), ci cititorului. Pentru acesta din urmă, textul nu este un obiect de
cercetare, ci expresia unei subiectualităţi. Înţelegerea textului presupune o
comunicare între doi subiecţi, condiţionată de coapartenenţa lor la o comunitate
cultural-axiologică şi linguală”1.
Nu o dată răspunsul (la întrebări) este lăsat pe seama cititorului, acesta
bucurându-se de libertatea demersului interpretativ. Prin urmare, „înţelegerea
textului nu se reduce la o reproducere exactă a conţinutului, ceea ce ar fi o dublare
a lui, ci este un act creator de elaborare de către cititor a răspunsurilor proprii
(„texte potenţiale”) la „ultimele întrebări existenţiale””2. Cu alte cuvinte, opera
este „deschisă” unei înţelegeri şi interpretări care nu coincide, neapărat, cu
reprezentarea individuală a creatorului. Mesajul operei nu se reduce la mesajul
autorului, ci se îmbogăţeşte continuu cu noi semnificaţii.

1
Gavrilov, Anatol. Dialogistica textului: aspecte hermeneutice // Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai
societăţii bazate pe cunoaştere, cof. şt. int.: Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2006, p. 252.
2
Ibidem, p. 253.

15
 Poet al comunicării dechise, Grigore Vieru alege două căi de contact cu
cititorul: una familială, colocvială, intimă, prin care acesta din urmă este chemat
să trăiască şi să gândească asupra problemelor vieţii, existenţei împreuncă cu
autorul şi alta de exprimare energică, directă a unor argumente supreme de felul:
Acasă! Acasă! Acasă! Sau Atât de mic e azi pământul! Anume în acest fel
apelează poetul la inima şi conştiinţa cititorului în volumul Taina care mă apără
(1983).
Poetul întreţine un antrenant dialog de creaţie atât cu marii înaintaşi, precum
şi cu contemporanii săi. Revelatoare, în acest sens, este o serie de poezii ce pot fi
încadrate în categoria artelor poetice - Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia,
teiul, Această ramură, Izvorul, Prin mine, un cântec, Destin, Apă vie,
Floarea soarelui, Copilul înălbit, Mi-e dor, Inscripţie pe vioară, Poetul, Dar
vine un timp, Sunt trandafirul, Leac divin, Iarba, Sfârşit de veac, Metafora
ş.a. Dialogul rădăcinii de foc cu marile personalităţi ale neamului – Constantin
Brâncuşi, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Augustin
Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Dumitru Matcovschi, Vasile
Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Anatol Codru ş.a. – validează reflecţia lui
A. Burlacu, după care: „Într-o literatură cu o mare densitate de valori, cum e cea
românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin
confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi”1.
Oricât de eterne ar fi temele şi motivele poetului, oricât de liniştit ar fi în
intonaţia lui baladescă, pe el îl caracterizează, mai degrabă şi mai temeinic decât
pe poeţii zgomotoşi, liniari-publicistici, o comunicare sensibilă cu spiritul timpului,
o angajare concretă în contextul istoric al secolului, în realităţile noastre. Un poet
de adâncimea şi descătuşarea emoţională de felul lui Grigore Vieru nu poate să nu
aibă şi simţul ascuţit al timpului, a ceea ce este esenţial pentru omul de azi.
Se afirmă că evenimentele de la 1989 încoace acţionează asupra lui
Gr. Vieru ca un detonator care-i eliberează toate energiile, vulcanul lui interior
1
Burlacu, Alexandru. GrigoreVieru între tentaţia orfică şi mesianică // Literatura română poestbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări (Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, rrdacrot responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie
Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 391.

16
intră în erupţie. Poetul cultivă excesiv poeme publicistice. Preocupat fiind de
destinul românilor basarabeni, Gr. Vieru îşi asumă răspicat condiţia de voce
publică. Bătăliile pe care le are de înfruntat sunt grele. Acesta e programul estetic
şi crezul cetăţenesc al unui poet atât de deschis spre toate bucuriile şi neliniştile
contemporanului nostru.
În concluzie ne întrebăm: cu cine totuşi dialoghează eul liric vierean?
Criticul Mihail Dolgan ne răspunde: „Cu oricine şi cu orice, cu toate şi cu tot,
începând cu Dumnezeu şi terminând cu Moartea, începând cu firul de iarbă şi
terminând cu firul de stea. Indiscutabil, locul central în dezbaterile lirice sub
formă de dialog îl ocupă mama, iubita şi copilul”1.

1
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română poestbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări (Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, rrdacrot responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie
Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 377.

17
 Capitolul II
Polifonismul dialogismului în poezia lui Gr. Vieru
2.2.Specificitatea dialogului liric întreţinut cu mama

Simbolul central al universului liric vierean este, fără îndoilă, mama

(„eroina” a mai bine de jumătate din poeziile antologate1). Această latură a creaţiei
sale, în viziunea lui Marin Sorescu, „ar putea purta drept motto eminescianul
O mamă, dulce mamă, din negura de vremi, cu toată încărcătura de afecţiune şi
ecouri pe care această melopee ne-o aduce în minte”2. Cercetătorul Alex
Ştefănescu susţine inspirat că „Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru
poezia dragostei filiale”3. Şi pe bună dreptate, poeziile sale dedicate mamei sunt
poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă.
Fiul şi mama se contopesc într-o singură figură: cea a Poetului. Eul liric
tinde să cunoască întreaga sensibilitate maternă, ca prin ea să poată pricepe
plinătatea universului, măreţia sentimentului Patriei, neliniştile omului modern,
frumuseţea păcii, solemnitatea naturii. Sentimentul matern este, astfel, cheia
cunoaşterii tuturor celorlalte sentimente.
Împărtăşim opinia criticului M. Dolgan, care observă că „aproape toate
poeziile consacrate mamei sunt construite din dialoguri directe sau indirecte, din
vocative şi monologuri cu adresă, din spovedanii şi invocări, cu scopul de a topi
orice distanţă dintre mamă şi fecior, de a intimiza şi face mai vie imaginea aceleia
care întruchipează întreţinătoarea de fiinţă românească”4: Ai două inimi, mamă!/
Cum noi am câştiga,/ Ah, două pâini de-odată,/ Şi ţie pe-amândouă,/ O, mamă, ţi
le-am da (Ai două inimi, mamă); – Pe fag dulce-amărât/ Arde, mamă, alba-ţi

1
Manolescu, Nicolae. „Mamă, tu eşti patria mea” // Taina care mă apără – opera poetică (Ediţie critică). – Iaşi:
Princeps Edit, 2008, p. 520.
2
Sorescu, Marin. Grigore Vieru şi lirica esenţelor // Taina care mă apără – opera poetică (Ediţie critică). – Iaşi:
Princeps Edit, 2008, p. 523.
3
Ştefănescu, Alex. Grigore Vieru // Taina care mă apără – opera poetică (Ediţie critică). – Iaşi: Princeps Edit, 2008,
p. 532.
4
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română poestbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări (Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, rrdacrot responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie
Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 377.

18
stea./ Te uitaşi la ea atât/ Încât semeni azi cu ea./ Ziua, noaptea, la apus,/ Ardeţi
către tot ce-i sfânt,/ Luminând pe rând de sus/ Faţa cestui vechi pământ./ – Ardem.
Căci în lung şi-n lat/ Nu-i mai tragic nenoroc:/ Stea cu foc înstrăinat/ Şi durere la
un loc (Steaua mamei); O stea mi-atinge faţa,/ Ori poate-a ta năframă./ Sunt alb,
bătrân aproape,/ Mi-e dor de tine, mamă (Sub stele trece apa); Mamă, de-ai fi o
stea în cer lină,/ Te-aş găsi după lumină,/ Rostire-aş spre faţa ta:/ „Când dormi,
maică, dumneata?” (Mamă, de-ai fi o stea).
Răscolitor este Cântecul mamei care renunţă la atenţii, daruri (cercei, salbe,
năfrămi, rochie de lână, încălţări) din partea feciorului în favoarea nurorii. Acest
text, „superb prin delicateţe şi de o puritate incomparabilă a imaginilor”1, „traduce”
vorbele ce le spune cel mai des o mamă care, spre binele feciorului, cedează locul
ei nurorii:
Ia mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă,

Iar eu, fiule,-s bătrână,

Cine m-o vedea-n ţărână?!
Tot aşa, Pe drum alb, pe drum verde stilizează foarte graţios motivul
încurăturii sufleteşti a fiului, sfâşiat între iubire şi dorul de mamă:
Pe drumul alb înzăpezit
Pleacă muma.
Pe drumul verde înverzit
Vine draga.

S-o petrec pe cea plecând

Pe drum alb?
S-o-ntâlnesc pe cea venind
Pe drum verde?

1
Manolescu, Nicolae. Op. cit., p. 523.

19
 Două drumuri strâns în tot –
Alb şi verde –
Împleti-le-aş şi nu pot.
Cine poate?

Din inel, din flori de tei,

Gălbioară.
Se tot uită-n ochii mei
Suferinţa.
Observăm că eul liric se-ntreabă / ne-ntreabă, căutănd rezolvare la această
dilemă sfâşietoare, iar întrebările date generează un dramatism de maximă
intensitate, sinonim cu suferinţa, stare a sufletului ce reflectă, în textul dat, un
destin omenesc.
Un alt text înrudit semantic cu cel citat anterior este Onomastică, revelând,
la fel, iubirea „niciodată egal împărţită între mamă şi iubită: între siguranţa
modestă şi darnică a mamei pentru care, orice s-ar întâmpla, el va rămâine Fiul, şi
nesiguranţa geloasă a iubitei care vrea mai mult şi numai pentru sine, presimţind că
oricând poate pierde totul”1. Descoperirea eroului liric este dramatică:
Şi părul tău lung, vălurat
Curgea negru-ntre noi
Asemeni unei cascade:
Şi nu mai era loc
Pentru mama,
Nu mai era loc.
Există acea legătură filială atât de puternică, care este în afara cuvintelor,
gesturilor, încât chiar în lipsa mamei sau a feciorului comunicarea se realizează. Ei
comunică de la distanţă, prin simţuri: îşi cunosc reciproc gândurile, trăirile,
sentimentele etc. Conştiinţei de fiu i se transmite – printr-un magnetism afectiv –

1
Ilica, C. Aprecieri critice // Vieru Gr. Acum şi în veac. – Chişinău: Litera, 1997, p. 342.

20
întreaga sensibilitate a mamei: neliniştile, durerea pierderii soţului, răbdarea,
dragoste şi gingăşia.
Această idee ne-o comunică Mică baladă, o parafrazare a baladei populare
Meşterul Manole. Situaţia poetică este următoarea: feciorul – el şi bărbatul iubit
de multe femei – decide să-şi supună iubitele unui examen, pentru a o identifica pe
cea fidelă, capabilă de sacrificiul suprem. Însă zadarnică fu încercarea, precum şi
aşteptarea. Din cele multe chemate nu veni nici una:
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu m-ai strigat,
fiule?
Dialogul „telepatic” se produce în ambele sensuri: dinspre fecior spre mamă şi
dinspre mamă spre fecior. Mama ştie despre toate câte îl frământă pe feciorul ei cel
drag, dar şi fiul anticipează întrebările ce o macină pe maica sfântă:
Te-au uitat? Sau griji mai nouă
Stau pe-ai tăi copii să-i prindă?!
Las că vin ei! – spui când plouă
Rândunelei de sub grindă.
(Glas de taină)
În afara faptului că eul liric vierean comunică cu toţi şi toate şi textele comunică
între ele: fie se completează reciproc, fie unul răspunde la întrebările ce se conţin
în altul. Un asemenea exemplu ne oferă Gr. Vieru prin poeziile Seara pe deal şi
Învăţăturile mamei. Feciorul, bănuind curânda plecare a măicuţei din lumea celor
vii, se / o întreabă înfricoşat:
Pleca-vor şi buzele
Tale?! Pleoapele?!
(Seara pe deal)
Iar maica îi răspunde, îi lasă ultimele poveţe, ce l-ar ajuta să înfrunte
singurătatea:

21
 Cadă frunza-n vânt –
Stele ard cereşti!
Singur tu nu eşti,
Fiul meu cel sfânt.

Tot ce-i sus, de ram

Tot ce-i depărtat,
O, fiu rourat,
Ne e nouă neam.

Între cei doi spâni

Să n-ai ochii trişti.
Liber să te mişti
Între două pâini
(Învăţătuirile mamei)
Dacă în primul text citim nehotărâre, frică, atunci în cel de-al doilea durerea
despărţirii de fiu ia dimensiuni extraordinare. Deşi s-ar părea că învăţăturile
mamei ar trebui să liniştească sufletul răvăşit, totuşi acesta plânge. Viaţa mamei
curge şi ne învăluie implacabil. Ideea ireversibilităţii se împleteşte cu cea a
însingurării.
Chiar şi atunci când dragostea de fiu nu mai poate răzbate spre mama, când
timpul se prăvale întunecos şi peste propria-i fiinţă, eroul liric continuă să
nutrească înduioşătorul gând că sentimentul dragostei pentru mama este mai
puternic decât însăşi moartea, că el, acest sacru sentiment, e în stare să depăşească
limitele existenţei unui om şi să dăinuiască biruitor dincolo de moarte, fapt pentru
care eroul liric se hotărăşte să-şi lege pentru totdeauna dragostea de mamă de
elementele eterne ale naturii, „rugându-se” de aceste elemente să-i poarte de grijă
mamei cât va ţine cerul şi pământul – măcar în acest fel să-şi ştie persistând după
el nepieritorul sentiment al dragostei de mamă. Poetul se roagă de ploaie – ca s-o
apere pe mamă de sete, se roagă de codru – ca s-o apere de vifor, se roagă de

22
iarbă – ca să-i mângâie talpa goală şi s-o apere de boală, se roagă, în sfârşit, de
munte – să-i sărute ochii şi s-o apere de moarte (Mă rog de tine). Uluitor de
dramatic acest mod al lui Vieru de a exprima – la limită – dragostea de mamă.
Dialogul cu mama este reluat de foarte multe ori, ceea ce însă nu provoacă o
dispersare de semnificaţii, dimpotrivă, toate proiecţiile converg spre crearea unei
imagini integre a chipului matern. Mama poetului întruchipează adesea durerea,
neliniştea, dar „comunică” şi o stare de linişte şi pace sufletească, veghind fiinţa
poetului-fiu şi aruncând punţi spre trecutul şi spre viitorul lui.

23
 2.2. Particularităţi ale dialogului liric întreţinut cu iubita

Sub aspect structural, erosul lui Vieru este esenţial dialogic, conversaţia patetică
dintre parteneri neavând rosturi pur tehnice, de organizare a viziunii. Dialogul e
mijlocul efectiv de a valorifica rolul egal al lor, acreditat de etosul şi ontologia
ubirii, ei amândoi fiind creatori cu drepturi plenipotenţiare ai noului mit al genezei.
Iniţiativele succedându-se sistematic şi partenerii rămânând un singur trup aripat
(Dă-mi ochii), agentul dinamizator este, evident, sensul interogator al dragostei,
exercitat atât în acţiunea de unire familială, ci şi în aceea de cufundare adâncă în
dialectica vieţii.
Ciclul erotic Numele tău se încheie simbolic cu un Cântec pentru femeie,
acord final ce are funcţia de a focaliza ultima raţiune a erosului: aceea de a se pune
demn sub semnul mişcării ciclice a timpului, sub legea devenirii. Dialogul de la
distanţă poate fi încadrat în chiar corpul unei poezii:
O sărutai pe gură, sorbindu-i-o mereu,
Şi ochi-aşa sărută-mi-i, o tu, iubitul meu;
- Spune-mi,
Ce simţi,
Când vin către tine?
- Nu ştiu. Te iubesc.

- Spune-mi,
Ce simţi,
Când gura mea te sărută?
- Nu ştiu. Te iubesc.
Modulaţiile de rugă, tonalitatea ce asociază simbolic acordurile solemne de
imn, şi acele uşor-sentimentale de madrigal (Draga mea, Nu mi-s dragi...,
Creştere, Joc de ape, Cântec în doi, Ochii ei), care cu timpul vor ceda locul
unduirilor mai grave de cantilenă şi elegie, reiterările sub chip de alternanţă sau
refren, frecvente de altefel în întreaga poezie a lui Vieru, densa ţesătură de

24
stratageme erotice structurate dialogic (chemări şi invitaţii galante, strigări şoptite,
îndemnuri, ispitiri, nostimade şi vorbe alegorice: traduce de fapt o singură melodie
pură, cea a dragostei.
În unele cazuri ni se înfăţişează doar un crâmpei de dialog, decupat din context,
întregul fiinţând în afara contextului. Un asemenea caz atestăm în Blestem de
dragoste. Textul dat, de altfel, şi începe prin puncte de suspensie, semn de
puctuaţie ce indică o omisiune dintr-un text reprodus. Probabil, anterior, cei doi o
fi fost certaţi, întrucât eul liric modelează o situaţie în care, din supărare, şi-ar
bletema iubita:
... Iar tu să vii din ploaie
cu părul lung şi ud
şi eu din plete stropii
cum pică să-i aud,
să vrei să te apropii,
eu să te blestem crunt:
„Să vii din ţări străine
pe-al tău frumos pământ,
să vrei pe la hotare
să calci pe el mereu
şi el mereu să fugă
de sub piciorul tău!”
Şi totuşi iubirea învinge ura. Şi dacă poeziile dedicate mamei conţin doar
adoraţie, cele adresate iubitei cuprind o gamă nuanţată de sentimente: principiul
masculin uneori se arată extaziat, alteori dezamăgit, gelos sau chiar trădat. Un text
înrudit semantic cu cel citat anterior este Nu mi-s dragi:
Nu mi-s dragi pe cer nici stele,
C-ai privit şi tu la ele.

Nici pădurea verde nu,

C-ai trecut prin ea şi tu.

25
 Şi nici marea, nici lumina,
C-ai atins-o tu cu mâna.
În poezia de dragoste, femeia e raportată mereu la chipul mamei, iar poetul e
acelaşi copil care se joacă, de astă dată cu inelele de căsătorie şi devine tânăr zeu
ce a recreat lumea. Iubita l-a îndepărtat pe poet de mamă, i-a slăbit cultul, i-a
umbrit unicitatea. Poetul suferă din cauza acestei dedublări.
Jocul copilăresc de-a inelele (Joc de familie) se preschimbă apoi într-unul
demonic al atracţiei pasionale reciproce. Întâlnirea este văzută în mod folcloric, ca
un măcel de spice, ca o întîlnire a verdelui copt cu coasa.
Oricâte nuanţe ar avea, sentimentul dragostei aduce o împlinire spirituală şi
morală râvnită.

26
 2.3. Trăsăturile dialogului liric întreţinut cu copilul

Un interlocutor nelipsit din dialogul lirico-filozofic al poetului Grigore Vieru

este copilul. Copilul se va strecura şi în sfera dilematică a existenţei; mai bine zis,
poetul întreabă împreună cu copilul, dacă, bineînţeles, însuşi poetul nu va fi chiar
copilul:
– Cine-i pasărea albastră,
Ce-a venit la noi pe ramuri?
– Sufletul mamei?
– Da, copile.
Sub cântarea ei copacul
Muguri verzi a dat.

Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru e dialogică de la un capăt la altul.

Aici, cum subliniază criticul M. Dolgan, „dialogul se află la el acasă” 1. Gr. Vieru
dedică copilului şi lumii copilăriei mai multe plachete de versuri: Alarma (1957),
Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1960), Buna ziua, fulgilor (1961), Făt-
Frumos, curcubeul (1961), Făguraşi (1963), Mulţumim pentru pace (1963),
Poezii de seama voastră (1967), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970),
Mama (1980), Să creşti mare (1983).
Poezia pentru copii se identifică la Gr. Vieru cu nevoia de a comunica.
Această însuşire psihologică provine din copilăria poetului. În lipsa tatălui plecat
pentru totdeauna pe front şi a mamei, copleşită mereu de grijile vieţii, copilul
Vieru putea beneficia totuşi de o comunicare nemijlocită cu natura, singura lui
convorbire înţeleaptă şi măreaţă. Jucăriile lui erau naturale: frunzele, spicele,
florile. E poate ceea ce a determinat caracterul firesc şi simplu al viziunilor sale de
mai târziu.
1
Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru // Literatura română poestbelică. Integrări,
valorificări, reconsiderări (Manual-studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, rrdacrot responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie
Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 378.

27
 „Poezia mea de-acolo porneşte, din copilărie”, – afirmă poetul, definind însuşi
principiul ontologic ce-i călăuzeşte creaţia: copilăria nu este pur şi simplu o sursă
de inspiraţie, o oază luminoasă şi răcoroasă la care se reântoarce din drumul sinuos
al cunoaşterii, un paradis recucerit, ci un embrion din care a crescut organic întreg
universul său liric. Ea poate fi temă propriu-zisă, punct ideal de referinţă, dar şi foc
latent care luminează dinăuntru viziunile şi a cărui prezenţă poate fi doar bănuită în
aerul genuin învăluitor.
Copilul-poet s-a întâlnit mai târziu cu Poetul-copil. Această întâlnire e
apreciată de criticul Mihai Cimpoi drept „o taină, şi, totodată, o legitate, deoarece
un poet, ce se naşte în copilărie, păstrează în el copilul, filosofia, sensibilitatea şi
psihologia acestuia chiar şi în reflecţiile cele mai grave asupra vieţii şi existenţei
umane”1. În unul din interviurile sale poetul mărturisea: „Poezia pentru maturi
înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Poezia copiilor este
ploaia curată care mă spală de colbul zilei, mă înseninează şi mă întăreşte în
vederea aratului”. Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru certifică faptul că poetul
şi-a păstrat viziunea proaspătă, primordială asupra lumii, pe care a avut-o în
copilărie.
Gr. Vieru oferă copiilor, prin poeziile sale, un univers autentic de gândire şi
sentimente, năzuinţe şi visuri cu ochii deschişi. De altfel, viziunea poetului asupra
lumii este, într-un fel, apropiată de cea a copilului, prospeţimea privirii generează
relaţii neaşteptate între obiecte şi fenomene, imagini-surpriză. Muzicalitatea
versului pentru copii creează aceeaşi impresie de joc, plin de bucuria marii
aventuri a existenţei.
Fiecare vârstă are propriul său timbru interogativ, iar copilăria deţine, fireşte,
cea mai bogată colecţie, conţinând toate cele opt întrebări categoriale: ce? de ce?
cum? unde? când? cine? care? cât? Copilul e avid de cunoaştere. E nerăbdător să
se descurce singur în toate pe câte le face şi le vede, de aceea „îi sâcâie” la
nesfârşit pe părinţi şi bunici cu întrebări de tot felul. Iar „întrebarea generează, în
planul textului liric, dacă nu un dialog propriu-zis, oricum un sentiment dialogic, o
1
Cimpoi, Mihai. O cartea arată adânc şi semănată bine // Grigore Vieru. Cel care sînt. Versuri, creionări, interviuri,
note. – Chişinău: Literatura artsitică, p. 8.

28
 stare dialogală”1. Cu o suită de întrebări vine şi copilul lui Gr. Vieru, întreţinând,
se înţelege, o „stare dialogală”. Răspunsul primit generează o altă întrebare şi
astfel întrebările se ţin lanţ. De notat că întrebările puse de copii au motivaţie de
natură cognitivă: există lucruri pe care nu le ştiu şi trebuie deci să le fie spuse.
Răspunsurile le completează cunoştinţele despre lume. Această stare interogativă,
proprie copilăriei, o ilustrează perfect poetul Arcadie Suceveanu în poezia Dacă
vrei să fii Columb: Şi întreabă-te mereu:/ Cum? De ce? De unde? Oare?/ Din ce
creşte-un curcubeu?/ Cât april e într-o floare?/ De ce scade mierea-n tei?/ Câte
râuri fac o mare?/ De ce patru şi nu trei?/ De ce lună? De ce soare?/ De-unde
viermele în măr?/ De-unde vârcolaci în lună?/ Să existe adevăr/ Care creşte din
minciună?
Copilul este copleşit de tot felul de dileme, dificultăţi. Respectiv, în
conştiinţă îi apar tot felul de întrebări.Iar întrebările generează, presupune dialogul.
El nu cunoaşte viaţa, dar e „bântuit” de presimţirile tulburi ale maturităţii, de
tresăririle pure ale unui sentiment sau gând, care constituie o dovadă a faptului că
el începe să judece, să pătrundă anumite lucruri. Poetul are în persoana copilului
nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i deie sfaturi, ci un interlocutor egal. Poetul le
vorbeşte copiilor despre lucrurile şi fiinţele înconjurătoare, apoi prin metafore
despre sensurile dialectice ale vieţii. Strecurându-se în jocul copiilor şi urmând
filosofia elementară, dar nu mai puţin serioasă decât a maturilor, logică răsturnată,
cu adevărat metaforică – psihologia recreării lumii, etica bunătăţii – poetul le pune
participanţilor la el şi sieşi întrebări fundamentale, care vizează înseşi marile
probleme şi procese ale vieţii2.
Poetul vorbeşte cu copilul despre toate, ştiind că el tinde să înţeleagă
realitatea din jur. Prin poezie îi vorbeşte despre legile şi principiile vieţii, materiei,
universului, despre cele mai abstracte idei, doar că la nivelul înţelegerii lui. Adică
tălmăceşte în versuri simple noţiuni complicate.

1
Mihăilescu, D. C. Întrebările poeziei. Eseu. – Bucureşti: Cartea Românească, 1988, p. 44.
2
Cimpoi, Mihai. O cartea arată adânc şi semănată bine // Grigore Vieru. Cel care sînt. Versuri, creionări, interviuri,
note. – Chişinău: Literatura artsitică, p. 11.

29
 Pe alocuri, datorită darului artistic extraordinar, poetul obţine asemenea
adâncimi filozofice şi dramatice, la care nu te aştepţi întotdeauna în poezia pentru
cei mici. Într-adevăr, ce ne poate spune o miniatură de patru versuri despre bunica?
Ne va vorbi, fără îndoială, despre generozitatea ei, despre faptul că a trăit un veac
şi are spatele îndoit, iar vederea – tocită de muncă şi timp. De ce oare? se întreabă
micul cititor şi forma miniaturală a poeziei se va umple de un bogat conţinut
dramatic:
Tot mai mică, tot mai mică,
Cât o floare, o furnică,
Cât o lacrimă sub soare...
De ce oare, de ce oare?!
Prin această întrebare finală, care e totodată şi exclamaţie, poetul n-a tulburat
viziunea luminoasă, bunica rămânând încadrată în acel univers al frăgezimilor, al
florilor şi al furnicilor.
Dialogismul în creaţia pentru cei mici se distinge printr-un caracter ludic. Eroii
poeziilor lui Gr. Vieru sunt la vârsta în care jocul este principala modalitate de
distracţie, dar şi de satisfacere a nevoilor cognitive. Pentru copil lumea este un joc.
Înţelegând-o, asimilând-o, prin comparaţii şi metafore, copiii iau realitatea în
stăpânire. Iar în lipsa partenerilor de joacă, copilul vorbeşte singur: fie că se
întreabă asupra unor situaţii-problemă cu care se confruntă, fie că mimează
dialoguri etc. „Toţi copiii vorbesc cu jucăriile lor, – spunea Baudelaire în Morala
jucăriei; – jucăriile devin nişte actori în marea dramă a vieţii, pe care camera
obscură a micii lor minţi o prezintă în dimensiuni micşorate”1.
Jocul îl determină pe copil să facă jucării din toate elementele lumii
înconjurătoare, să găsească în toate o materializare a aspiraţiilor, dorinţelor proprii.
Astfel, dialoghează cu toate câte îi stau la îndemână: cu curcubeul (Curcubeule
vărgat,/ Haide ieşi – te-aştept de mult!/ Nu vezi că la noi în sat/ Ploaia a trecut?),
cu ploaia (Boc-boc-boc!/ Ploaia în umbrelă bate:/ - Pot să intru?/ - Nu se poate!/
Boc-boc-boc!/ Ploaia în asfalturi bate:/ Pot să intru?/ - Nu se poate!/ Boc-boc-

1
Apud Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. – Chişinău: Literatura artistică, 1985, p. 103.

30
boc!/ Ploaia în câmpie bate:/ - Pot să intru?/ Da se poate!) rândunica
(– Rândunică-rândunea,/ Cum clădeşti căsuţa ta?!/ - Tipa-tipa,/ Cu aripa,/ Cioc-
cioc,/ Cu micul cioc!), greierul (Bate toamna nucile,/ Aureşte frunzele,/ Îndulceşte
merele.../ Ce eşti trist, măi greiere?!). Prin urmare, jocul substituie experienţa
vieţii.
Antologică este poezia Puişorii:
– Pui golaşi, cum staţi în cuib voi
Fără plăpumioare?!
– Ne-nvelim cu ale mamei
Calde aripioare!

– Dar când mama nu-i acasă

Şi ploiţa cerne?
– Ne-nvelim atunci cu frunza
Ramurii materne.

– Dacă n-o să vină mama

Şi-o să cadă frunza?
– Cum nu o să vină mama?
Cum să cadă frunza?!
Întrebările puse de copil denotă îngrijorare, atitudine protectoare faţă de cei
mai mici. El improvizează situaţii dificile, neprevăzute chiar, pentru a elimina
orice pericol. În raport cu universul mic, în raport cu jucăriile sale, copilul adoptă
comportamentul maturului, se crede responsabil pentru iniţierea lor în tainele
vieţii.
Dialogul copilului cu natura exclude orice notă idilică, orice intenţie de joc
gratuit; e în el o gravitate matură cauzată de sentimentul imineneţei golurilor, o
atitudine fraternă, reciproc-protectoare care va determina dominanta stilistică
litanică: „Pomul schilodit de explozii, pământul ucis de secetă mi-a întărit
sentimentul naturii, sentiment ce-am moştenit din moşi-strămoşi cu toţii. Mă

31
urmăreşte de-atunci, din copilărie, un fel de teamă în faţa neploii, a nezăpezii, în
faţa îngheţului din primăvară sau a frigului căzut în plină vară. Iată de ce, alături de
poemele de pură bucurie sau reflecţie, unele din cântecele mele sunt un fel de
litanii pentru firul de grâu şi de iarbă, sunt nelinişti interioare sau acuzaţii. Slăvesc
ploaia care întinereşte pământul. Ploaia care strânge acasă pe-ai mei, grămăjoară, –
pe cei de la muncile câmpului”, mărturiseşte poetul Gr. Vieru într-un interviu.
Jucăuşă şi ironică, onomatopeică şi colorată în toate culorile curcubeului,
conversativă şi uşor-confesivă, poezia pentru copii a lui Vieru se ridică până la
viziuni artistice profunde printr-o gândire asociativă. Grigore Vieru este un poet al
copilăriei nu într-un înţeles tematic, ci într-unul spiritual; el o retrăieşte şi o
completează, fără a-i denatura farmecul.

32
 2.4. Caracteristicile dialogului liric întreţinut cu
Viaţa şi Moartea

În relaţie dialogală intră eul liric vierean chiar cu moartea. Fănuş Băileşteanu
sesiza că originalitatea vocii lirice a lui Grigore Vieru „vine din atitudinea în faţa
morţii”1. Moartea este privită, în întreaga ei neputinţă, ca progenitură demnă de
milă. Pe când D. R. Popescu consideră că maniera confruntării vierene cu moartea
e de sorginte folclorică; „Cred că Vieru dialoghează cu moartea cum ar dialoga cu
o vecină”2.
Axat pe un motiv atât de personal ca pierderea mamei, ciclul Litanii pentru
orgă nu este doar transcrierea instantanee a unei profunde dureri, ci un dialog cu
însăşi nefiinţa:
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri.
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
1
Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru, Omul şi poetul. – Bucureşti: Editura Iriana,
2
Popescu, D. R. Un poet la grătar: Grigore Vieru // Taina care mă apără. – Iaşi: Princeps Edit, 2008, p. 592.

33
 Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Poetul o angajează ca interlocutoare pe Moarte, faţă de care afişează nu frica şi

teama, ci mila că n-a avut niciodată mamă şi nici copii, vatra unde poate iubi şi
muri, umbra atît de dulce a ciocârliei, pomii atât de verzi prin care macii stelelor
umblă, femeia care-i naşte, cântecul de dor care trece prin poet chiar acum, îi
nutresc conştiinţa depăşirii singurătăţii, în timp ce moartea, în ciuda măreţiei ei,
rămâne solitară. Un energic, scurt şi reiterat tu nu naşte versul-cheie, tulburător
prin reducţia la cuvinte monosilabice, implicit purtătoare de accent:
Mare eşti, moarte,
Dar singură, tu.
Eu am vatră unde iubi,
Tu nu, tu nu.

...Eu am ţară unde să mor,

Tu nu, tu nu.
Să reţinem, din planul polemic al dialogului, argumentul suprem al trăirii numai
din propria-mi viaţă: poetul nostru va plăti totul prin trăirile sale sincere şi intense,
prin aurul de înaltă probă a simţirii înrourate.
Principiul matern e cel ce înfrăţeşte sferele, fiinţele, elementele, moartea mamei
însemnând dezmembrarea unităţii, fărâmiţarea cerului, îngheţarea soarelui,
încremenirea vântului, tăinuirea izvoarelor în ţărâni, căderea graiului, asemenea
unui pom doborât (A căzut cerul din ochii tăi...).
G. Vieru are conştiinţa deplină că moartea este un eveniment capital căruia
fiinţa umană nu are cum să i se sustragă. De aceea şi pentru el proba morţii este
fundamentală. Ciclul Făgăduindu-mă iubirii reţine ca moto celebrele versuri
eminesciene din Odă (în metru antic): ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-
mă! Moartea devine reperul decalogului moral al fiinţei, ca la Eminescu. Numai ea
poate să motiveze viaţa cu adevărat, să-i dea valoare supremă, să legitimeze

34
alegerea pe care al a făptuit-o încă din copilărie şi adolescenţă. Ca şi viaţa sau
dragostea, moartea este un eveniment unic: „Viaţa, dragostea şi moartea vin o
singură dată”.
Într-o poemă dedicată lui D. R. Popescu, Vieru recunoaşte astfel: Pur şi
simplu,/ Respectăm moartea,/ Pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa (Cum să-ţi
spun). Din acest punct de vedere, moartea e mai aproape de divinitate decât viaţa:
„Una din cele mai mari satisfacţii ale mele este că Divinitatea şi Moartea nu pot fi
linguşite” – mărturiseşte Grigore Vieru. De aceea, moralmente, poetul se simte
solidar cu moartea: „Sunt de partea morţii – dacă are dreptate, şi împotriva vieţii –
dacă se prostituează”.
La întrebarea dlui Alexandru Bantoş dacă îi este frică de moarte, Vieru
răspunde: „ – Moartea ne priveşte din fiecare floare de la începutul vieţii noastre –
de ce ne-am teme de ea? Nu mi-i frică de moarte, mi-i somn de ea”. Iar dacă avem
vreun motiv să ne înspăimântăm, acesta nu-i moartea individuală, ci doar cea a
întregii omeniri: Dar nu moartea/ Mă înspăimântă-/ Mi-e teamă că va veni/
Somnul cel mare/ Al omenirii întregi (Toamnă era). Raportat la clipa sfântă a
iubirii poate că nici nu există moarte: Şi nu există moarte!/ Pur şi simplu, cad
frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Când suntem departe (Metafora).

35
 Capitolul III
Diversitatea formelor dialogale cultivate de Gr. Vieru
3.1. Virtuţile estetice ale dialogului total vs dialogul parţial

Poetul Grigore Vieru cultivă o varietate impunătoare de dialoguri, printre

care dialog total sau parţial, dialog direct sau indirect, dialog exterior sau interior,
elogiu, dialog-polemică, dialog-diatribă etc. Câteva din aceste forme le vom
elucida în teza noastră.
Cele mai complexe, la Gr. Vieru, sunt dialogurile cu iubita: atât sub aspect
ideatic, cât şi structural. Interpret subtil al psihologiei femeii, al celor mai tainice
mişcări şi mobiluri sufleteşti, Vieru cultivă o lirică de dragoste de mare zbucium
interior şi de mari altitudini morale, în care gingăşia, dorul şi sinceritatea sunt
însoţitorii ei de nedespărţit.
Iubirea pentru femeie este situată de poet alături de cele mai sfinte şi mai
permanente sentimente ale lui: alături de iubirea pentru ţară şi iubirea pentru
mama. În poezia semnificativă Sunt... Grigore Vieru, căutând să-şi definească
profesiunea de credinţă şi sferele tematice preferate, mărturiseşte: „Sunt robul
credincios / al iubirii pentru ţară. / Robul iubirii pentru mama. / Robul iubirii
pentru femeie. / Robul iubirii pentru stele.
Poetul concepe dragostea ca pe un veşnic frământ al sufletului însetat de
ideal, frământ care înfrumuseţează viaţa omului, îi împrumută farmec şi sens, o
purifică şi o sublimează. Pronunţându-se pentru o dragoste pământească, trăită
până la cele mai nevăzute rădăcini ale sentimentului, el evocă măreţia şi
frumuseţea femeii, a iubirii în cele mai diverse ipostaze: în dăruire şi satisfacţie
supremă, în dor aprins şi credinţă nestrămutată, în supărări şi împăcări, în gelozie
şi fascinaţie, în despărţiri şi întoarceri, în suferinţe şi bucurii, în blesteme şi
chemări, în tihnă şi ardere nesfârşită. Sunt nişte concluzii ale criticului Mihail
Dolgan.
În viziunea noastră, putem denumi dialogul total atunci când sunt reproduse
replicile ambilor interlocutori. Un asemenea caz identificăm în poezia Mai
36
spune-mi ceva. Acest text improvizează, în manieră folclorică, un scenariu erotic.
Dialogul se declanşează prin replica femeii, provocându-l pe bărbat la un joc al
dezmierdării:
– A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-e drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-e drag s-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.
Principiul masculin, la rândul său, răspunde provocării şi-i povesteşte iubitei
şi despre cum se iubesc copacii, deşi ea i-a cerut să-i spună despre iubirea dintre
păsări. Probabil, i-a povestit anterior, iar răspunsul este reprodus fragmentar. Se
instituie, în materie de iubire, un paralelism între regnul vegetal, animal şi
universul uman. Se conţine în replică şi o notă de dramatism. „Povestea de
dragoste” se poate traduce prin următoarea expunere schematică: oamenii (care în
cazul dat pot fi substituiţi prin păsări şi copaci) se îndrăgostesc, se căsătoresc, se
iubesc, nasc copii, cresc nepoţi, apoi sfârşesc în singurătate:
– O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe urmă bat vântoasele
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe urmă le cad foile,

37
 Se-nvelesc cu ploile,
Pe urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.
Aceeaşi formă de dialog total se atestă şi în Vreau să te văd, text alcătuit, la
fel, din două replici alternante. Doar că de această dată iniţiază dialogul bărbatul:
– Vreau să te văd, femeie,
Sau vino să mă vezi,
Mi-e dor de iarba crudă
A ochilor tăi verzi;
Îndrăgostiţii gândesc în unison, împărtăşesc aceleaşi dorinţe, sunt legaţi prin
firele invizibile ale pasiunii:
– Vreau să te văd, bărbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată
În ochii mei cei verzi.
Un erotism palpabil se degajă din această poezie. De menţionat că dialog
total înseamnă nu doar o formă de conversaţie în care să fie prezenţi, prin replici,
ambii interlocutori, ci necesită o stare de deschidere spre comunicare a celor doi
subiecţi, care poate fi făţişă, dar şi latentă.
Erosul vierean are multiple faţete. Eul liric trăieşte emoţii complexe: de la
adoraţie până la imprecaţie. Cu toate acestea iubirea este pentru poetul Grigore
Vieru o stare continuă, unicul mod de existenţă indiferent de vârstă. În O ceaţă
caldă, spre exemplu, printr-o succesiune de întrebări pe care le adresează eul liric
iubitei, se produce o reconstituire a întâlnirilor, a constituirii şi fiinţării cuplului:
Unde sunt frunzele
hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele
hrănit cu verdele
frunzelor tinere?!

38
 Şi apele unde sunt
limpezi de sufletul nostru?!
Şi sufletul unde e
Limpezit de tremurul apei?!

Unde e pasărea
trezită în zori
de şoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?
Acest dialog poate fi calificat parţial, deoarece nu trădează nici într-un fel
prezenţa iubitei, dorinţa ei de participare la dialog, sau cel puţin împărtăşirea
aceleiaşi stări lirice. Principiul masculin este singur în această trăire, doar el mai
împărtăşeşte iluzia iubirii:
O ceaţă caldă cu frunze
alunecă printre arbori,
şi eu de ea mă lipesc, iubito.
Însă această incertitudine nu durează, deoarece, cât de curând, eul liric însuşi
ajunge la concluzia că tot ce-i oferă draga este suficient pentru a fi fericit. Prezenţa
femeii iubite dă culoare vieţii sale, îi oferă o perspectivă existenţială şi ar fi un gest
ingrat, din partea-i, să-i ceară mai mult: Mai mult, frumoaso,/ Ce-aş putea să-ţi cer
- / Ce-mi dărui tu puţin e?! (Această ramură).
Într-adevăr, în poezia lui Vieru dragostea înălţătoare, imaginea femeii iubite
constituie acea verigă principală din „lanţul” veşnic viu al existenţei umane, în
lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ. Iată de ce la el
dragostea aproape că niciodată nu ia aspectul unui sentiment pur erotic, ci e văzută
într-un plan mai larg, mai filozofic, de cele mai multe ori „transformându-se”, aşa
cum remarcă Raisa Suveică, într-o miraculoasă taină, într-o fatalitate ce

39
condiţionează sensul existenţei1 (Tu, Strigă-mă, Feminină), sau chiar într-o
imaginară posibilitate de a supravieţui (Ca nimeni/ Să nu-mi calce pe mormânt,/ Să
nu fiu, ca strămoşii, pus/ Sub ierburi şi pământ – / Îngroapă-mă-n lumina/ Ochilor
tăi,/ Femeie de pe urmă. / Femeia mea dintăi (Când).
Să vrei să fii îngropat nu în pământ, ci în lumina ochilor dragei, pe care ai
divinizat-o o viaţă întreagă, nu este oare aceasta cea mai sugestivă şi mai
intensificatoare expresie a dorinţei eroului liric de a nu se despărţi de fiinţa iubită
nici chiar după moarte: Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina / ochilor tăi
(Când...).
Din textele analizate mai sus, putem lesne decuce că în poezia lui Vieru
dragostea apare într-o multitudine de ipostaze. De menţionat, însă, că ipostaza
dominantă este aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o
credinţă neclintită şi care se vrea continuată – în devotamentul ei suprem – până şi
dincolo de moarte.

1
Suveică, Raisa. Grigore Vieru. În volumul colectiv: Profiluri literare. – Chişinău: Lumina, 1972, p. 122.

40
 3.2. Dialectica dialogului-adresare

Poetul Grigore Vieru comportă cultul naturii în sine. Este legat organic de
Mama Natură: Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, mărturiseşte cu francheţe însuşi
poetul. El nu s-a simţit niciodată ameninţat de natură, dimpotrivă, a fost protejat,
încălzit, de aceea şi poezia sa iradiază bucuria de a trăi, de a se dărui. Personificând
elementele naturii, poetul obişnuieşte să dialogheze cu ele. Şi poate acest dialog
este cel mai sincer, întrucât natura nu ne minte, nu ne linguşeşte. Citim printre
rândurile poeziei lui Gr. Vieru un sentiment de afinitate totală, de înfrăţire a eului
cu izvorul, trandafirul, floarea-soarelui, cu firul de iarbă, cu ploaia, cu spicul.
Şirul dat poate fi continuat la nesfârşit.
Mai multe texte vierene au ca nucleu izvorul. O adresare izvorului citim în
Tu, domnule. Rangul domnesc echivalează, în acest caz, cu împăratul,
preaputernicul, atotputernicul, părintele etc.: Tu, Domnule al nostru,/ Ce porţi pe
cap cunună. Acest simbol arhetipal înglobează dimensiunile moral-filozofice cu
care ne confruntăm întru înălţare sufletească:
De veacuri suni şi nimeni
N-a fost din gură-n stare
A-ţi smulge limba, nimeni,
Izvorule cel mare.
Un alt text ce se edifică pe rădăcina acestui simbol global este Izvoare (cu
formă de plural). Acest text se prezintă mai mult drept invocare, decât adresare şi
se caracterizează prin aceeaşi simplitate arhitectonică, proprie multor piese lirice
de-ale lui Gr. Vieru. Se urzeşte din două definiri metaforice: Izvoare - / Limpezi
zăvoare! şi Izvoare- / Săbii sub floare! Însă din ultimele două versuri desprindem
un subtext reflexiv-polemic: Loc vă ajunge/ Pe-al vostru pământ, spre deosebire de
alţii cărora nu le mai ajunge – completăm noi. Această replică formulează un crez
colectiv secular. Poporul nostru întotdeauna s-a mulţumit cu puţinul pe care-l are şi

41
nu a atentat niciodată la multul altora. Model de moralitate, verticalitate, sacrificiu,
bunătate, rodnicie a constituit, dintotdeauna, natura pentru noi, copiii ei.

Numai omul care-i legat cu trup şi suflet de pământul Ţării, care a deprins
toate cele frumoase ale vieţii de la pământul Patriei: şi mersul semeţ, şi gestul
plecăciunii destoinice, şi statornicia, şi modestia, şi plânsul bărbat şi râsul de
prunc (De la tine), poate să rostească aceste zguduitoare cuvinte: Pământule,/ Tu,/
Răzbătând către adânci lumine!/ Atunci când baţi şi grindinele grele,/ cu mine să
te-acoperi,/ cu mine,/ pământ matern şi-al meu până la stele! (Pământule).
Astfel, pentru a sugera dragostea nemăsurată a eroului liric pentru plai,
pentru limba maternă, poetul zice: Am sentimentul / că, dacă orbesc, / aş putea să
văd cu / stropii de ploaie. / Cu ploaia / aş putea să-mi cânt plaiul, / de mi-ar seca
mie graiul... (Aer verde, matern).
Dintre flori, cel mai adesea în poezia lui Gr. Vieru apare trandafirul. Este
curios faptul că o persoană atât de modestă este fermecată tocmai de această floare
desăvârşită, şi nu de o floare de câmp, bunăoară. Trandafirul din vază şi
Trandafirul singurătăţii sunt două texte ce au forma unei adresări acestei flori. În
primul text, eul liric împărtăşeşte milă pentru trandafirul care a schimbat cămaşa
de rouă/ cea de mire bărbat pe căsuţa frumoasă/ de cristal bogat. Acest gest
necugetat i-a determinat moartea.
În ambele poezii semnalăm un paralelism între predestinarea acestei flori
regale şi destinul poetului. Lumea modernă, fiind într-o criză de valori, e
preocupată mai mult de agonisirea bunurilor materiale decât a celor spirituale.
Respectiv, în această goană exasperantă nu găsesc timp pentru o poezie (O rază de
soare/ Lasă poetul în fiece cuvânt/ Şi nimeni în dreptul ei/ Nu se opreşte) sau să
admire un trandafir. Eul liric i se adresează florii pe un ton familiar:
Nu are, prietene, rost
În alte părţi să te strămuţi.
Pretutindeni e la fel,
Pretutindeni trandafirii

42
 În singurătate mor.
Iar ultima strofă a poeziei Trandafirul singurătăţii este o concluzie-
avertisment:
Şi totuşi cât de frumoasă
Este o ţară cu trandafiri!
Miră-te mereu de ei
Mereu de ei să te miri.
Deşi adoră să fie parte din natura Patriei sale, totuşi eul creator nu se
izolează nici de colectivitate. Grigore Vieru este un poet al cetăţii, de aceea se
implică în dialoguri sincere cu foarte multă lume. O serie impunătoare de texte
desemnează nişte adresări fratelui: fratelui român, fratelui de suferinţă, confratelui
de condei, persoanelor cu care se afiliază spiritual. Regretă înstrăinarea românului
(Oglinda de gheaţă), îl doare cumplit adevărul (Oamenii şi regii), suferă din
cauză că se hulesc poeţii (Lumânarea şi trandafirul). Adresările menţionate
exprimă poziţia civică a poetului, sunt nişte pledoarii întru apărarea valorilor
supreme. Prin urmare iau forma unor manifeste, expuse patetic, uneori chiar cu o
doză de impulsivitate.
Adresări sunt şi multe din poeziile-dedicaţii ale lui Gr. Vieru, care, după
cum susţine criticul M. Dolgan, „sunt de fapt nişte prilejuri norocoase ale autorului
de a-şi „dezgoli” propriul suflet care sângeră în afară, o modalitate eficientă de
autodezvăluire a păsurilor, suferinţelor şi năzuinţelor creatorului şi luptătorului
pentru idealuri naţionale: ce iubeşte şi ce urăşte, ce aprobă şi ce condamnă, ce
probleme spinoase îl dor şi care ar fi soluţionarea lor optimă. Poetul îşi scrie
dedicaţiile cu „înlăcrimate litere”, strecoară în substratul lor mult nerv polemic şi
critic, multe atitudini răspicate, destule elemente autobiografice. Laitmotivele lor
gravitează în jurul metaforelor obsedante, creatoare de atmosferă dramatică:
„rană”-„sânge”- „lacrimă” – „durut adevăr”, metafore care „răzbat” chiar şi în
titlul multor poezii”1. Doar că, după cum demonstrează mai departe acelaşi critic,
„sunt din cale afară de multe” aceste dedicaţii.

1
Dolgan, Mihail.Grigore Vieru, adevăratul. – Chişinău: Editura pentru Literatură şi Artă, 2003, p. 43.

43
 O cu totul altă tonalitate – plină de căldură, de afecţiune şi grijă părintească
– desprindem din adresările sale către feciori. O adevărată „carte de învăţătură”
către fiul său compune Cinstirea proverbelor, un poem foarte voluminos (raportat,
în special la alte texte vierene), alcătuit tocmai din 19 strofe. Textul se deschide
printr-o adresare directă feciorului:
Tu, fiule, să nu te superi
Că-ţi dau mereu poveţe.
Nu-i rea povaţa niciodată,
Nici chiar la bătrâneţe.
După care fiecare strofă conţine o lecţie de moralitate. Un alt testament
spiritual, adresat copiilor săi Călin şi Teodor, citim în poezia, intitulată sugestiv,
Să mergi frumos:
Fiule, să nu
Calci de sus,
Să nu încovoi spinarea.
Să mergi frumos şi demn,
Şi nezgomotos,
Cum merge pe obraz
Lacrima celui care-a învins.
Însă poetul Grigore Vieru obişnuieşte să dialogheze nu doar cu oamenii
dragi şi apropiaţi, dar şi cu neprietenii. Polemizează chiar şi cu Iuda – „mulgătorul
de zăr”: Iar eu mai cânt de mamă şi pământ - / Se cere oare voie pentru asta?!/ Iar
eu mai cânt! Nimica alt’nu cer!/ Iar eu mai cânt de lumea cea frumoasă/ Sub
trandafirul grijilor, din cer,/ Cu lumânarea liniştit pe masă (Ascultă, mulgătorule
de zăr). Acest gen de dialog ar fi, mai indicat, să-l calificăm de dialog-polemică –
formă care rămâne, deocamdată, în afara tezei noastre. Într-o viitoate lucrare,
probabil, de masterat vom cerceta şi alte forme, cum ar fi: dialog-elogiu, dialog
exterior sau interior etc.

44
 Concluzii

Dialogismul constituie o dominantă a discursului liric vierean. Viziunea

dialogală asupra lumii îl caracterizează fundamental pe Gr. Vieru. Comunică,
dialoghează cu toţi şi toate: cu mama, iubita, copilul, cititorul, moartea, cu casa
părintească, cu dealul, cu floarea-soarelui, cu trandafirul din vază, cu firul de iarbă,
cu globul pământesc, cu soarele, cu Dumnezeu, cu Iuda etc. Înt-un cuvânt cu fiinţe
şi lucruri dintre cele mai variate şi neprevăzute. Această totală deschidere spre
copii şi oameni, spre fiinţe şi lucruri, spre lume şi natură a devenit un permanent
dat psihologic al felului de a fi al lui Gr. Vieru în viaţă şi în creaţie. Poezia lui
Gr. Vieru, în totalitate, constituie un portret al vocilor din juru-i în dialog cu vocea
interioară.
Poeziile lui Vieru, de o accesibilitate maximă, îl invită pe cititor la o
coparticipare dintre cele mai active, încheagă cu el un dialog de toată intimitatea,
până la contopire.
În rezultatul comunicării dialogale se reuşeşte o mai mare concentraţie
ideatică şi dramatică. Contradicţiiile interioare, raportarea la alţii, polemica
stimulează şi tensionează mesajul liric, îl colorează nu numai emotiv, ci şi
intonaţional, favorizează un contact mai intim şi mai degajat cu realităţile evocate,
generează o atmosferă de egalitate şi echitate morală între interlocutori.
Grigore Vieru a făcut din fiecare contradicţie din lăuntrul său două voci,
rezultând de aici dramatismul existenţei sale, căreia îi dă o desfăşurare spaţială.
Eul său liric dialoghează total sincer cu sine, dialoghează total sincer cu prietenii
de suflet şi de credinţă. Pentru poet totul capătă conştiinţă de sine numai prin
raportare la altceva, numai prin situare faţă de alţii, în scopul de a se diferenţia şi
de a-şi păstra identitatea. Conştiinţa dialogală se deschide spre cele mai largi
contacte cu diverşi interlocutori, se alimentează cu experienţa „străină”
(dedublată), îşi relativizează adevărurile mărturisite, îl izbăveşte pe eroul liric de
egocentrism şi de însingurare psihologică şi ontologică. Chiar şi atunci când eroul
liric monologhează, poezia ia aspectul unui formular constituit fie din întrebări şi

45
răspunsuri, fie numai din răspunsuri (întrebările lesne putând fi ghicite) – formular
biografic, psihologic, ontologic, social, etic, estetic. În parametrii acestui formular
mereu tensionat, dialogul liric se dovedeşte a fi o modalitate deosebit de eficientă
în scopul despovărării aproapelui de alienările, angoasele şi stresurile declanşate de
secolul vitezelor.
Dialogurile pe care le înscenează Gr. Vieru generează un lirism dramatico-
spectacular de maximă concentraţie afectiv-ideatică şi de un copleşitor efect
sugestiv, psihologic, estetic. Fiind investit cu o reală funcţie scenică, dialogul liric
nu numai că dramatizează şi introspectează atât stările sufleteşti ale eului poetic,
cât şi cele ale subiectului vizat, ci şi creează iluzia unei autodezvăluiri mai
independente şi mai nepărtinitoare, îl ajută pe omul modern să găsească răspunsuri
la mulţimea de întrebări fără răspunsuri ale contemporaneităţii.
Şi mai imperioasă devine nevoia comunicării prin dialog în poezia pentru
copii, unde dialogul se află la el acasă, ca, de altfel, şi în creaţia orală a copiilor.
Formele dialogului liric cultivate de Gr. Vieru sunt de o copleşitoare
diversitate: dialog parţial sau total, dialog direct sau indirect, dialog exterior sau
interior, dialog-conversaţie, dialog-adresare sau dialog-replică, dialog-interogaţie
sau dialog-elogiu, dialog-polemică sau dialog-diatribă etc.
Anume în mânuirea cu dezinvoltură a dialogului liric tensionat, decantat şi
proteic şi constă unul din marile secrete ale poeticii lui Grigore Vieru.

46
 BIBLIOGRAFIE

1) Literatura critică
1. Bahtin, M. M. Problemele poeticii lui Dostoievski. În româneşte de

S. Recevschi. – Bucureşti: Editura „Univers”, 1970.

2. Bantoş, Ana. Grigore Vieru: cunoaştere şi regăsire sub semnul sacrului //

„Limba română”, 1996, Nr. 5-6.

3. Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru, Omul şi Poetul. – Bucureşti: Editura

„Iriana”, 1995.
4. Burlacu, Alexandru. Grigore Vieru între tentaţia orfică şi mesianică //

Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Manual-

studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). – Chişinău: Firma
editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 388-394.
5. Cimpoi, Mihai. Mirajul copilăriei. – Chişinău: „Lumina”, 1968.

6. Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la ivoare. – Chişinău: „Literatura artistică”,

1985.
7. Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, Poetul arhetipurilor. – Chişinău: Editura

„Prut Internaţional”, 2005.

8. Ciocanu, Ion. Motiv şi semnificaţie. „Nistru”, nr. 9, 1976.

9. Codreanu, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. Bucureşti.

Chişinău, „Litera Internaţional”, 2004.

10. Coteanu, Ion. Ipoteze pentru o sintaxă a textului. – Bucureşti: Editura

„Univers”, 1978.
11. Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru //

Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Manual-

studii pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). Concepţie şi
întocmire, coordonator şi coautor de bază, redactor responsabil pentru
aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat în filologie, profesor
universitar Mihail DOLGAN. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică
„Tipografia Centrală”, 1998, p. 375-387.

47
12. Dolgan, Mihail. Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală. – Chişinău: „Lumina”,

1984.
13. Dolgan, Mihail. Eminesciene, Druţiene, Vierene. – Chişinău: CEP USM,

2008.
14. Dolgan, Mihail. Grigore Vieru, adevăratul. – Chişinău: Editura pentru

literatură şi artă, 2003.

15. Dolgan, Mihail. Grigore Vieru: lucrare în cuvânt // Literatura română

postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Manual-studii pentru şcoala

universitară şi cea preuniversitară). – Chişinău: Firma editorial-poligrafică
„Tipografia Centrală”, 1998, p. 395-406.
16. Gavrilov, Anatol. Dialogistica textului: aspecte hermeneutice //
Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere, conf. şt. int.: Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM,
2006, p. 252.
17. Gruia, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. – Bucureşti: Editura
„Eminescu”, 1995.
18. Manolescu, Nicolae. “Mamă, tu eşti patria mea” // Taina care mă apără –

opera poetică (Ediţie critică). – Iaşi: Princeps Edit, p. 518-522.

19. Mihăilescu, D. C. Întrebările poeziei. Eseu. – Bucureşti: Cartea
Românească, 1988, 222 pag.
20. Muşina, Alexandru. Eseu asupra poeziei moderne. – Chişinău: Editura

„Cartier”, 1997, 235 pag.

21. Noica, Constantin. Povestiri despre om: După o carte a lui Hegel. –

Bucureşti: Editura „Cartea Românească”, 1980.

22. Popescu, D. R. Un poet la grătar: Grigore Vieru. În: Grigore Vieru. Taina

care mă apără. Opera poetică. – Iaşi: Editura „Princeps Edit”, 2008,

p. 591-594.
23. Samoil, Nelly. Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru. – Chişinău:

Editura „Elan Poligraf”, 2002, 158 pag.

48
 24. Sorescu, Marin. Grigore Vieru şi lirica esenţelor // Grigore Vieru. Taina

care mă apără. Opera poetică. – Iaşi: Editura „Princeps Edit”, 2008,

p. 522-525.
25. Suveică, Raisa. Grigore Vieru. În volumul colectiv: Profiluri literare. –

Chişinău: „Lumina”, 1972.

26. Ştefănescu, Alex. Un poet cu lira-n lacrimi... În: Grigore Vieru. Taina care

mă apără. Opera poetică. – Iaşi: Editura „Princeps Edit”, 2008, p. 534-542.

27. Ţau, Elena. Structuri compoziţionale în poezia contemporană // Literatura

română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Manual-studii

pentru şcoala universitară şi cea preuniversitară). – Chişinău: Firma
editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 125-141.
28. Ţuţea, Petre. Proiectul de tratat. Eros. – Braşov: Editura „Pronto”, 1992.

29. Un discipol al lui Orfeu (Omagiu poetului Grigore Vieru la 70 de ani).

Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. – Chişinău: Editura „Prut Internaţional”,

2005.
30. Vicol, Mihai Sultana. Grigore Vieru, pontiful limbii române. – Iaşi: Editura

„Princeps Edit”, 2009.

2) Literatura artistică
1. Vieru, Grigore. Alarma. – Chişinău: „Şcoala sovietică”, 1957.

2. Vieru, Grigore. Aproape. – Chişinău, 1968.

3. Vieru, Grigore. Cel care sunt. Versuri, creionări, interviuri, note. – Chişinău:

„Literatura artistică”, 1987.

4. Vieru, Grigore. Fiindcă iubesc. – Chişinău:

5. Vieru, Grigore. Poezii. – Chişinău: „Literatura artistică”, 1983.

6. Vieru Grigore. Taina care mă apără – opera poetică. – Iaşi: Princeps Edit,

2008.

49