poetul nu numai că nu o evită, ci chiar o caută.

Este bine cunoscută fascinaţia pe care o exercită

asupra poeticii sale paradoxul, inclusiv inversarea relaţiei dintre autor şi operă: poetul este născocit
de poeme; există un ochi care ne priveşte; suntem spionaţi de Dumnezeu şi de lucruri, deci se
desconspiră o relaţie neliniştitoare, dar fertilă în plan poetic.
Poetul N. Dabija crede cu toate fibrele fiinţei sale în efectul magic al slovei artistice, în forţa
transformatoare a acesteia:
„Rugă – cântec, rugă – plânset, rugă – blestem,
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
ce-ar putea face lumea mai bună.”
(Rugă)
Prin poezia sa N. Dabija se dovedeşte a fi un paznic de înălţimi estetice şi etice al culturii
române contemporane.

Referinţe bibliografice:
1. T. Maiorescu. Crezul artistic. Chişinău, 1999.
2. D. Micu. Scurtă istorie a literaturii române. Bucureşti, 1995.
3. A. Bantoş. Real şi mitic în poezia lui Nicolae Dabija // În cartea M. Dolgan. Literatura
română postbelică. Chişinău, 1997.
4. I. Ciocanu / Limba română, 1993.
5. M. Cimpoi. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chişinău, 1997.
6. M. Dolgan. Nicolae Dabija: dreptul la poezia „pură” // Literatura şi arta, 1995, 2
noiembrie.
7. Citat după: N. Bagdasarov, V. Bogdan, C. Narly. Antologia filosofică. Chişinău, 1996.
8. Th. Codreanu. Nicolae Dabija şi “complexul lui Orfeu” // Literatura şi arta, 1993, 21
octombrie.
9. C. Ciopraga. Nicolae Dabija – o conştiinţă vizionar patetică // Prefaţă la volumul Aripă
sub cămaşă. Iaşi, 1991.
10. V. Dinescu. Nicolae Dabija. Oul de piatră. // Literatura şi arta, 1996, 26 septembrie.

Irina Adam Poetul filozof şi filozoful poet

Adevăraţii poeţi nu au putut să nu fie un pic şi filozofi. În ceea ce priveşte poezia filozofică – ea
a existat din totdeauna. Există filozofi care au imprimat ideilor lor forme poetice şi scriitori ce au
sugerat idei filozofice. În acelaşi timp nu ar trebui confundat domeniul poeziei filozofice cu poezia
reflexivă.
În lirică nu interesează doar ideea, conţinutul ei filozofic în exclusivitate. Aceasta, fiind
asociată cu gândurile poetului, imprimă sentimentului poetic o înaltă rezonanţă, un nimb august.
Unii poeţi comunică ideea, iar alţii nu consideră ideea decât un resort al vieţii emotive. Ideile, la
rândul lor, pot să devină şi ele materialul creaţiei poetice.

81
 Unii poeţi cântă iubirea, natura, iar alţii comunică ideile lor despre iubire, natură. Unii pornesc
de la experienţa acestor realităţi, alţii de la reflecţia asupra realităţii: "Poeţii filozofi, remarca T.
Vianu, nu contopesc ci păstrează reflecţia ca reflecţie (gândind şi îndoctrinând) în loc să închipuie şi
să cânte"[1, p. 5].
Între poemele didactice şi cele simbolice există deosebiri esenţiale. Drept exemplu ne pot servi
opere mai vechi De rerum natura a lui Lucreţiu şi mai noi Le Bonheur de Sally Prudhomme. Chiar
dacă aceste poeme manifestau propriile idei ale scriitorului sau ale altora (Epicur, Kant) pe care le
puneau în formă poetică, interesează faptul că poetul nu înfăţişează senzaţii şi imagini, ci o materie
de idei, pe care izbuteşte "de altfel" s-o însumeze uneori destul de profund, încât să devină un
eveniment resimţit al subiectivităţii sale[1, p. 51]. Şi această materie de idei provine de cele mai
deseori din sfera metafizicii.
Ceea ce ne interesează pe noi, e poemul simbolic, conţinutul de idei furnizat de acesta.
Incontestabil, există un tip poetic cu totul felurit în care conţinutul de idei este latent şi neformulat în
întregime. La lectura poeziilor, eseurilor lui V. Teleucă sesizăm o mulţime de idei, maxime de mare
profunzime care şi-ar putea găsi locul şi care şi-l găsesc, de fapt, în numeroase tratate de filozofie. Spre
exemplu amintim doar câteva:
Încercarea de a ne trăi momentul (V. Teleucă) -
Carpe diem (maximă latină);
Omul – specie gânditoare (V. Teleucă) -
Omul – trestie cugetătoare (B. Pascal).
În filozofia românească cu certitudine putem afirma că V. Teleucă se apropie de filozoful L.
Blaga: „Dacă nu le pot rezolva, simt marea satisfacţie a nemărginirii cu care sunt norocos să mă
confrunt” sau „ Ne vom cunoaşte treptat, fără a ajunge la capăt”. Şi nu e greu să ne dăm seama
despre conţinutul ideatic al acestei afirmaţii, care este tangent cu cel exprimat de L. Blaga ("Ci eu cu
mintea mea sporesc a lumii taină").
Poetul deci e preocupat de marile probleme ale existenţei umane („Această problemă a eului, a
gândirii caut s-o rezolv – nerezolvând-o pe toate căile cu ajutorul modestelor cunoştinţe şi a
experienţei ...”). Dar această căutare nu se poate finaliza pozitiv decât parţial şi fragmentar, omul
este acela care îşi reia necontenit căutarea. În filozofia lui Lucian Blaga conceptului de "mister" îi
revine poziţia centrală. Aceasta deoarece filozoful consideră că, spre deosebire de celelalte fiinţe
care trăiesc exclusiv în "orizontul lumii concrete", omul trăieşte simultan şi în "orizontul misterului"
(sau al necunoscutului). Trăind în orizontul misterului, omul încearcă să şi-l reveleze, să-l cunoască.
Poetul V. Teleucă stă adesea de vorbă cu E. Cioran, cu C. Noica „Tu nu eşti tu nici în propriile
creaţii” spunea C. Noica; tot el se întreabă: „Există şi-un adînc de dincolo de-adînc?” “Cine?”;
meditează, se închide în sine ca intr-o scoică, coboară în laboratorul său intim clădindu-şi o piramidă
din sensuri şi imagini.
Cea mai vizibilă şi resimţită direct de fiecare individ este criza identităţii, criza eu-lui. Poezia
modernă explorează această zonă nesigură – între mine şi ceilalţi, între mine şi realitate, între interior
şi exterior. Ceea ce îl preocupă în mod deosebit pe V. Teleucă e problema eu-lui: „Nici nu-i vorba de
mine, ci de tine şi nici de tine, ci de celălalt care vine prin tine spre mine în căutarea de sine...” sau
„Ce complicat este eu-l nostru adânc!”.
În acest sens uimitor de asemănătoare este poziţia lui V. Teleucă şi cea a filozofului italian
Giovanni Gentile: „Fiecare din noi, oricât ar putea să pară, văzut din afară într-o absolută izolare şi

82
într-o libertate în nici un fel condiţionată, primeşte totuşi în intimitatea sa, în sine însuşi, pe celălalt
cu care stabileşte drepturi şi datorii”[2, p. 650].
Iar atunci când vom spune despre cineva că e singur, nu ne vom referi la faptul că acel individ e
incapabil să aibă relaţii cu semenii săi, ci la faptul că acesta nu poate să se unifice, să realizeze
legături cu cel pe care-l găzduieşte în sine. Omul poate renunţa la orice relaţii sociale, dar nu poate
să nu-l ia în seamă pe „celălalt eu”, care e în el însuşi, pentru că aceasta ar însemna să nu gândească,
să nu evolueze ca spirit.
V. Teleucă e tot timpul preocupat de acest „celălalt”, e în căutarea libertăţii de sine şi acest fapt
îl incită la meditaţie: „prin fiecare eu fierbe un alt eu şi-o altă-ntâmplare”; la reflexie şi chiar la
nelinişti tulburătoare. Iar acest „alt eu” este eu-l însuşi al omului care nu mai este acum şi aici, care
nu mai este eu, ci o realitate de care individul nu se poate desface, care i se impune şi îi limitează
pura subiectivitate („Cum să fii liber de tine când / umbra ta te păzeşte în ceea ce faci, / când în
robia eului tău te complaci?”).
Eu-l poetului este tot ceea ce a simţit, ce a cunoscut, a spus sau a cugetat, este subiectul care se
pune ca obiect, care rezolvă în obiectivitate propria lui subiectivitate: „În fiece an îmi iau concediu,
/plătit sau pe cont propriu / şi plec iarăşi la Ialta, /să-mi caut fugitul.”
Fără pretenţia unei analize detaliate, am încerca totuşi să punem în evidenţă câteva dintre
ipostazele eu-lui, adoptate de poezia modernă. În această ordine de idei menţionăm eul multiplu cu
cele trei trepte ale sale: eul scindat, eul dedublat şi eul multiplu. Vorbim de eul scindat atunci când
poetul e fracţionat în mai mulţi „eu”. El trăieşte o existenţă împotriva naturii sale, dar e obligat la
această experienţă:
... Dar omul nu e singur,
e cel puţin în doi.
Cu cine-n gând vorbeşte, certându-se mereu,
e poate el cu sine, iar singurul nu-i eu?
ca mai apoi să conchidă:
„din toţi e EU-l cel mai nesupus.”
Eul dedublat (în prezenţă-absenţă a fiinţei şi vocea-o „ureche a gândirii” – a celuilalt eu) e
evident prin afirmarea lui Rimbaud „Je est un autre”, sau în „Un voyage a Cytere” al lui Baudelaire:
Dans ton île, oh venus (Je n'ai trouvé de bout)
Qu'un gibet symbolique ou pendait mon image…
- Ah, Seigneur: donnez-moi la force et le courage
De contempler mon coeur et mon corps sans dégout.
(În insula ta, o Venus (eu nu am găsit) / Decât o spânzurătoare simbolică unde atârna imaginea
mea... / O Dumnezeule: dă-mi puterea şi curajul / De a-mi contempla sufletul şi trupul fără dezgust.)
De aceeaşi forţă de cunoaştere are nevoie şi poetul V. Teleucă punându-şi întrebarea: E simplu
lucru să te ştii pe tine?
Dar atât eul scindat cât şi eul dedublat nu sunt decât trepte spre una dintre zonele cele mai
fascinante pe care le-a explorat şi transformat în obiect artistic poezia modernă şi anume eul
multiplu, eul plural: e exact ceea ce afirmă poetul:
„În fiece om trăies cîţiva inşi.”
„Dar cine-i EUL nostru? Neroadă întrebare.
Răsună într-un fel sălbatică, străină.”

83
 Dacă e să apelăm la criticul literar Theodor Codreanu, am sesiza că: „ Trecutul când n-am fost,
viitorul când n-oi fi..., fiindcă eu nu exist, sufletul lumii este eu. Fără eu nu există timp, nu există
spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, eu e Dumnezeu ... Naţiunea
mea e lumea; cum fără eu nu-i Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume”.
Evident, esenţa fiinţei lui ca poet şi cuvântul Creaţiei lui sunt legate de iubirea de un Dumnezeu
al său, care e cercul, zeul ascuns al Labirintului destinului. La M. Eminescu, geniul este eu-l care e
conştient „că este în noi ceva mai adânc decât noi înşine”, este eu-l care şi-a găsit sinele, menţiona
Constantin Noica[3, p. 16].
Eul e „rezultatul unei anumite perspective asupra lumii, al unei anumite abordări, asumări a
acesteia”, afirmă Al. Muşina[4, p. 184]. În interiorul omului există Realitatea Divină, nestrămutată,
în jurul căreia rotesc diverse învelişuri – numite corpuri. Şi toate aceste corpuri mai mult sau mai
puţin formează ego-ul.
Iar acest ego se mişcă şi acţionează în funcţie de conţinutul acumulărilor sale, care-i limitează
propria existenţă şi tocmai în interiorul acestui domeniu se angajează adevărate lupte, dând naştere
altor „eu”.
„ Un EU se naşte din explozie, precum o stea.”
Eul multiplu al lui V. Teleucă afirmă primatul spiritului în faţa realităţii şi aceasta pentru că nu
e vorba de un rol ci de o (re)trăire
Eu prea îl simt de-o vreme
că vine şi mă minte
ori poate fără ştire la rândul meu îl mint?
Şi această trăire sporeşte pe măsură ce intervine cunoaşterea – cunoaştere cu profund accent
arghezian;
Nu vreau comori de aur, precum nici de argint,
Ci vreau să-l ştiu o dată
Să-l pipăi ca să-l simt
Ce fel de vultur este, trăind în noi ascuns,
Că-i zburător se ştie dar prea-i de nepătruns...,
cercând să pătrundă în ascuns, rămâne doar în zbucium căutându-se:
„Şi eu la umbra unui semn de întrebare îmi caut numele real.”

Referinţe bibliografice:
1. Vianu T. Poezie şi filozofie. – Bucureşti, 1994.
2. Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Antologie filozofică. Filozofi străini. Bucureşti,
1996.
3. Noica C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. – Bucureşti, 1996.
4. Muşina A. Eseu asupra poeziei moderne. – Chişinău, 1997.
5. Cioară I. Integritatea fiinţei umane. vol.1, Bucureşti, 1998.
6. Papu E. Scriitori filozofi în cultura românească. – Craiova, 1994.

84