Sunteți pe pagina 1din 10

DUMITRU PATANGHEL,

MASTER, ANUL AL II-LEA


UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”, SIBIU

Ana Blandiana şi povara inocenţei

Ana Blandiana afirmă undeva că „poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte
să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu
există în planul vieţii se realizează în planul artei”.1 Scriitoarea pune, evident, problema
relaţiei dintre existenţă şi artă, relaţie care, de-a lungul vremii, a suscitat numeroase discuţii şi,
mai ales pasiuni, deoarece pactul autobiografic tacit dintre autorul de artă şi receptor suferă de
o labilitate fundamentală. Intimitatea pe care intenţionează să o „protejeze” acest pact este o
pradă veşnic atractivă pentru foamea de anecdotă a consumatorului în general. Exemplele
dizolvării sau eludării pactului sunt atât de numeroase în istoria literaturii şi de (tragi-) comice
încât mă sfiez să citez vreunul.
Este arta oglindă fidelă sau e numai filtru ? Or, cum subliniază scriitoarea, arta e
„netrăire”? Nicolae Manolescu spune, polemizând cu fragmentul citat anterior, că „poetul nu
se inspiră din ceea ce a trăit realmente, dar nici exclusiv din ceea ce n-a trăit niciodată”2.
Stefan Aug. Doinaş, referindu-se la aceeaşi problemă, susţine o poziţie cumva mai nuanţată.
El se întreabă retoric: „Presupunând că elementul autobiografic ar putea fi eliminat, în mod
conştient, din poezie, oare nu reintră biografismul, în mod necesar şi clandestin, pe o altă cale,
de pildă, pe cale onirică?” Biografismul apare, astfel, un soi de stigmat de care poetul liric nu
poate scăpa în mod deliberat. Poziţia susţinută de Doinaş în continuare temperează această
îngrijorare a noastră, deoarece conchide că „la nivelul scriitorului în general, autobiografismul
devine o simplă lume de semne, cu care orice poet poate să se joace după bunul plac, odată ce
respectă regulile artei sale” 3.
Exhibarea de sine a poetului liric se face pe o scenă de cultură.
Părerea aceasta din urmă pare a fi confirmată şi de Ana Blandiana cu alt prilej 4, când
spune că „poetul există sau nu există, indiferent de faptul că e înalt sau scund, coleric sau
melancolic, blond sau brun, masculin sau feminin.” Nici Doinaş şi nici Blandiana nu spun,
totuşi nimic nou, deoarece nu precizează ce anume face pe poet să fie poet, deoarece nici

1
Calitatea de martor, Cartea Românescă, 1970, p. 264
2
N. Manolescu, Literatura română postbelică. Poezia, Aula, 2001, p. 264
3
St. Aug. Doinaş, Măştile adevărului liric, Cartea Românească, 1992, p. 53
4
Constantin Coroiu, Dialoguri literare, Ed. Eminescu, 1980, p. 27

1
măcar verbul „a netrăi” nu este îndeajuns de apt de a fi normă, din moment ce permite
interpretări aberante. Impresia paradoxală pe care o lasă arta poetică explicită este aceea de
permanentă flagelare şi autoflagelare, ce duce cu gândul la forma „pragmatică” pe care o ia
asceza de care s-a vorbit referitor la poezia sa. Necunoscut este motivul care face pe poetă să
ponegrească insistent materialul de lucru al poetului, văzând în cuvânt agentul care
îndepărtează fiinţa de celălalt şi de sine, de viaţă: „Pentru mine, cuvintele nu sunt decât un rău
necesar, de care trebuie, totuşi, să mă servesc; pentru mine, nimeni nu este mai departe de
literatură decât un mare scriitor.”5
Intrebările, tot retorice, pe care le formulez sunt: de ce „trebuie”? şi ce se înţelege prin
„literatură”? Dacă, precum bănuiesc, literatura este, în perspectiva scriitoarei, tocmai
„demonul” de care „fuge” în citatul din introducere (viaţa adevărată), atunci necesitatea de a
scrie nu se justifică decât dacă exhibează sinele şi dacă se raportează în mod „sincer” la
existenţă şi la experienţa trăirii, iar nu a „netrăirii” (implicit la „romanul familial”). Atunci,
concluzia poetei că poetul rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască este redundantă
şi nu conţine adevărul.
Scopul acestei lungi introduceri nu este decât acela ca ascultătorul să fie informat că
prin viitoarele referiri la poezia Anei Blandiana ţinta nu e reprezentată numai de datele
existentului travestite în „teme”, ci şi de datele existentului ca atare. Spun aceasta deoarece
comentatorii consacraţi ai operei poetice în discuţie se păstrează în zona elegantă şi sterilizată
de unde biograficul e abolit, în literatură. Eu vreau să demonstrez că opera poetică a Anei
Blandiana porneşte de la o serie de obsesii, dintre care cele mai pregnante sunt considerate
„teme” (sau chiar „dominante tematice” şaizeciste). Faptul că sentimentul generaţiei dictează
teme poetului individual este discutabil şi, cred eu, preponderent fals (sau, cel puţin, numai
parţial sustenabil).
Poeta ia în serios rolul de vates, în pofida anacronismului generat de această postură
lirică, ieşită din sânul modernităţii şaizeciste. Atitudinea este, cumva, justificată de
expresionismul de factură blagiană. „Totala asumare a culpei metafizice a lumii de către eul
poetului expresionist pare să indice că omul care vorbeşte, poetul, autorul aşadar, nu are
nimic de exhibat(s.n. D.P.), încât totul - inclusiv vina morală – se află în cealaltă parte, adică
în lume.”6 Poetul vates este ori un exagerat, ori un ipocrit dacă se obstinează să rămână în
cadrele previzibile ale unui maniheism în care el generează şi administrează virtuţi, iar ceilalţi
(lumea) sunt victime sau agenţi ale viciului. In calitate de „mască lirică”, poeta practică uneori

5
Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Cartea Românescă, 1976, p. 9
6
St. Aug. Doinaş, op. cit. p. 52

2
acest crez, însă, tot ca mască lirică, această opţiune „este asumată cu întreaga sa aură
dramatică şi un puritanism spiritual începe să exorcizeze universul şi fiinţa. Intreţinându-şi
candoarea prin exerciţii de asceză, poeta întreţinea, prin meditaţiile sale etice (şi eticiste) o
cenzură inclementă asupra cosmosului, modelându-l după norme purificatoare, aproape
estetizant- morale.”7
Dar „masca lirică” în discuţie trădează neputinţe omeneşti , din moment ce
radicalismul maniheist oboseşte treptat, iar intransigenţa se îmblânzeşte în indecizie (cirezi
sau lotuşi), căci universul întreg (cel real sau cel imaginar?) e supus degradării şi maculării.
Asupra importanţei „instinctului” (erotic în speţă) s-au pronunţat mai mulţi
comentatori, unii comentându-i pe alţii, aceştia fiind, la rândul lor, comentaţi, încât e gata
canonul. De la comentariul cel mai „vulgarizant” (L. Raicu) se ajunge la unul în care
instinctul apare drapat în onirism şi mistică ceremonială.8 Tendinţa este aceea de a împinge
instinctul în zonele securizante şi mursecate de viaţă, căci (nu-i aşa?) instinctul este şi el, tot o
„temă” cu care poetul se joacă după bunul lui plac.
Instinctul este forma cea mai agresivă prin care se manifestă viaţa şi, în sine, nu este
condamnabil şi nici condamnat decât ca viciu. La fel ca şi cultivarea simţurilor, exacerbarea
pornirilor instinctive (de către om, şi numai de către el) conduc la ideea de „păcat” din
concepţia iudeo-creştină, sistem dogmatic care reprezintă cea mai influentă intruziune
dogmatic-ideologică în lirica „adevărată” a Anei Blandiana. Bătălia cu instinctele se dă pe
multiple planuri. Varianta cea mai la „banală” este asceza, iar cea mai extravagantă este cea
prin care e blamat întregul construct (care e, de fapt, un soi de gnosticism personalizat).
Perioada de început conţine premisele multor obsesii, dar acestea se desfac din
panteismul (erotic) de iradiaţie blagiană şi din alte surse livreşti, naturalizate perfect, devenind
tipar al originalităţii vocii poetei, pentru care travaliul poetic a reprezentat dintotdeauna un
punct de referinţă, iar dacă problema originalităţii apare explicit, ea nu face să fie decât
redundantă, căci prelungita meditaţie asupra raportului dintre creaţie şi Creaţie (cuvinte/
Cuvânt) apare în subsidiar în permanenţă.
Problema purităţii, a inocenţei şi a „tonurilor clare” ţine, în mod paradoxal, de vârsta
copilăriei, căci înţelepciunea bătrânească e mai predispusă la compromis. Din acest nucleu
pornind, poeta dezvoltă un scenariu ontologic circumscris unui maniheism etic ce se
manifestă uneori retoric, a cărui pradă poeta se obstinează să rămână permanent subiect şi
obiect (din moment ce lumea este poeta însăşi, şi chiar divinitatea există prin cuvinte) . Spun

7
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, p. 144
8
I. Boldea, Ana Blandiana, Aula, 2000, p. 16

3
paradoxal deoarece, deşi cea mai simplă cale ar fi ca aceste valori să fie asociate copilăriei,
totuşi ele funcţionează nu atât ca valori spre care tinde poeta, ci unealta cu care administrează
lumea şi adevărurile ei şi, mai ales, forţă motrice şi pretext al operei.
Pe de altă parte, inocenţa şi frumuseţea (două dintre subiectele recurente în poezia
Anei Blandiana) sunt, inevitabil, raportabile la erotism, fiind considerate un element esenţial
al relaţiei erotice („Frumuseţea contează în primul rând prin aceea că urâţenia nu poate fi
pângărită. Umanitatea, revelatoare prin interdict, este transgresată în erotism. Este
transgresată, profanată, pângărită. Cu cât e mai mare frumuseţea, cu atât e pângărirea mai
adâncă”9). A treia latură a „triunghiului obsesiv” e reprezentată de imaginea Tatălui, sinteză
complexă şi obscură, care apare în ipostaza de instanţă tabuizantă, cu sau fără implicaţii
autobiografice, sau în ipostaza de partener în relaţia erotică (atunci când nu e vorba despre
auto-erotism sau pan-erotism).
Discursul erotic şi cel referitor la imaginea Tatălui par a nu mai permite şi o altă
abordare decât din perspectiva patologiei. Nu în direcţia aceasta intenţionez să mă îndrept,
deşi există premisele reconstituirii „romanului familial”, din care citez numai un fragment
discret: Aici sã dormi,/În miros de hârtie/Scrisã cu greu/şi-abia pe înţeles,/Prea firav zeu din
templul/Numit copilãrie /Jertfe întregi/şi sferturi de eres./Aici sã dormi,/Înmormântat în
rime/Pe care nu mai poţi/Sã le auzi,/Sfânt fãrã voie/şi în întregime/Printre episcopi laşi/şi
îngeri cruzi./Aici sã dormi,/În pace şi visând/Apoteoza/Nu ştiu câtor Iovi,/Trecut prin
închisori/şi flãcãri blând/Spre-un paradis/Din zahãr de cartofi./Aici sã dormi,/Mutat a doua
oarã,/Fie-ţi ţãrâna literei uşoarã. (Epitaf)
Ceea ce reţine atenţia unui cititor ocazional ca mine este o oarecare îndârjire a poetei
de a se păstra în limitele unei a-sexuări a eului liric (deşi N. Manolescu îl consideră
„masculin”), astfel că, deşi nu poate fi catalogată drept „feminină”, poezia Anei Blandiana nu
este nici masculină. Senzualismul acut din primele volume este totuşi cenzurat, în mod vizibil,
nu de intelect, ci de inteligenţă, de acel instrument democratic, dar autoritar, de a nu se repeta,
de a clădi omogen, dar nu mono-ton, lumea de cuvinte. „Lecţia lui Blaga” o învaţă pe poetă că
„o metaforă face mai mult decât două metafore”, iar redundanţa nu convinge. Astfel, în planul
secund al discursului liric sterilizat de excese se zăreşte musculatura fină şi în încordare a unui
exerciţiu şi a unei voinţe, astfel că feminitatea poemelor Anei Blandiana nu e graţie, ci efort
graţios, vizibil, în special, în felul în care face, de exemplu, ca truismele existenţei să fie
privite cu un ochi proaspăt: Uneori dimineaţa/Mã trezesc îngheţatã/şi, pe jumãtate adormitã
încã,/Trag, somnoroasã şi zgribulitã, pe mine/Trupul meu tânãr,/Cald, mãtãsos,/În care mã
9
Georges Bataille, Erotismul, Nemira, 1998, p. 141

4
învelesc/Clãnţãnind copilãreşte din dinţi,/Fericitã cã încã o zi,/O zi întreagã/Voi fi/La
adãpost de veşnicie.(Veşmânt)
Deci, la nivel formal există o constrângere căreia Ana Blandiana i se supune
consecvent şi care împinge discursul liric spre o zonă anterioară diviziunii lui eu de tu, a
subiectului de obiect, dar e vizibil şi faptul că această constrângere e asumată din perspectiva
unui individ care are conştiinţa „tradiţiei” patriarhale. Se întâmplă să existe, de-a lungul
creaţiei poetice, o oscilaţie între genul masculin şi feminin al vocii lirice, dar cauza poate fi şi
o asumare a unui alter ego, de regulă cristic.
Subiect al senzualităţii, poeta este şi obiect al ei, în sens narcisiac, livresc probabil.
Astfel, poeta „dă exemplu” de lectură-model a obiectului erotic: Frumuseţea mea îmi face
rãu,/Mai necunoscutã decât luna/Trecând din oglindã-n oglindã,/Din apã în apã,/Icoanã
întruna,/Fãrã sã se desprindã,/Dar fãrã sã-ncapã/Întreagã în somn./Trecând din lume-ntr-
altã lume/Ca şi cum/Aş fi tot eu/Dar mai de fum,/Anume/Ca sã rãmân
icoanã/Totdeauna,/Inexistentã ca în apã luna.(Frumuseţea mea îmi face rău).
„Obiectul erotic” nu are în poezia Anei Blandiana consistenţa din poezia erotică
canonică. „Corpul interesant sau ispititor, gestul involuntar sau expresia fascinantă”10 sunt
deconstruite şi reconstituite sub zodia unei lucidităţi erotice în care femininul încetează să mai
fie „obiect sexual” („pe jumătate zeiţă, pe jumătate bacantă, vis şi sex”)11 şi intenţionează să
consolideze statutul ontologic al femeii. De aici, poate, aparenta contradicţie care există în
poezia Anei Blandiana între recurenţa imaginilor senzualităţii trupeşti şi discursul repulsiei
faţă de corporal şi de secreţii etc.: Miros de trup abandonat de suflet/Sub soarele
neruşinat,/Miros de trup pe care/Carnea creşte,/În care sângele bolboroseşte/Si, într-un fel
de harnicã furtunã,/Celulã cu celulã se-mpreunã.../Nu te-apropia, nu mã atinge,/Amar mi-e
trupul şi otrãvitor,/Cu soarele prelins la subsuori,/Cu fluturi beţi de mine, rãscoliţi/Din larve
sfãrâmate de dorinţi/Pe care nu pot sã le-ncapã. Fugi! (Trup amar)
Ţintind spre desăvârşire şi având obsesia purităţii, poeta nu se fereşte să
contextualizeze ipostaza erotică a fiinţei prin frecventa citare a religiosului şi a semnelor
acestuia. În perioada de început, religiosul are o pregnanţă obsesiv recurentă, funcţionând ca
„frâu” nu numai în sfera panteismului, care nu mai e deliberat ca la Blaga, ci lucid. Libertatea
fiinţei este limitată de forţele care o guvernează din exterior, iar poeta dă glas repulsiei faţă de
această îngrădire prin semnele şi simbolurile oboselii, oboseală proiectată şi asupra fiinţelor

10
Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, Univers, p. 338
11
Ibidem

5
imateriale şi veşnice. Interdictul biblic este edificator în sensul unei obsesii generalizate, cu
implicaţii biografice intenţionat difuze.
Dacă biografismul trebuie exilat din interpretarea textului consacrat ca literar,
problema corespondenţei simetrice dintre seriile tematice şi vârstele biologice rămâne
deschisă. Tinereţii poetei îi corespunde elanul vitalist dionisiac de factură post-blagiană şi
obsesia purităţii, iar senectuţii îi sunt specifice temele singurătăţii, decrepitudinii, timpului etc.
Trebuie remarcat că moartea nu este neapărat tema senectuţii, ci şi a maturităţii şi nu
are implicaţii ontologice, ci e retorică, devenind teritoriu livresc, temă-absorbant, căci despre
moarte poate vorbi oricine şi vorbeşte cu atât mai mult cu cât nu se raportează la ea decât
poetic. Fiorul morţii este în fiinţa umană unul incomunicabil, în scimb, scenariile lirice pot
abuza (şi chiar o fac), fără să atingă fondul existenţial al problemei. Când, însă, percepem
moartea ca pe un fenomen care ne priveşte cu adevărat, atunci ea încetează de a mai fi un
pretext al divagaţiei liricizante.
Cât despre păcat, poeta găseşte în exhibarea lui o temă lirică veşnic proaspătă, căci
păcatul se referă la intimitatea cea mai tabuizată, iar foamea de intimitate a cititorului este
veşnică. Păcatul e numele pe care îl dă doctrina iudeo-creştină abaterii de la „lege” sau de la
„fire” şi este povară în măsura în care opreşte fiinţa de a intra în comuniune cu Dumnezeu şi
în măsura în care ocultează adevărul fiinţei. El e moarte a sufletului în măsura în care devine
obişnuinţă şi, deci, viciu (în sens existenţial).
Majoritatea criticilor care se referă la „candoare”, la „puritate”, ca teme specifice Anei
Blandiana au observat o înverşunare a poetei de a se erija în inchizitor în numele purităţii,
transferând asupra lumii, asupra exteriorităţii „vina” de a genera impuritate şi de a solidariza
cu ea. Tendinţa generală (a acestor critici) este ignorarea sau evitarea apropierii temelor
candorii de implicaţiile ontologice şi, deci, şi biografice, şi transformarea lor în simple
„teme”, chiar circumscrise unui soi de Saeculum al faimoasei generaţii ’60.
Consider că tema candorii şi obsesia purităţii şi a inocenţei nu sunt străine stării para-
sau pre-literare a fiinţei, adică biografiei. Iniţial, tema angajază în mod real discursul, acesta
fiind un dialog cu entitatea obsesivă şi inflexibilă a Tatălui, sursă unică şi veşnică de interdict.
Candoarea apare, în primul volum, ca temă ce evoluează paralel cu tema senzualităţii vitaliste,
de factură blagiană. „Ingenua” şi „bacanta” par a nu se jena reciproc. Ele sunt două feţe ale lui
Ianus. Niciuna, însă, nu apare ca expresie nudă a unei opţiuni poetice.
Ana Blandiana este o poetă care foloseşte procedeele intertextualităţii în mod discret,
în special intertextul biblic. Astfel, cele două ipostaze lirice amintite anterior apar modelate de
livresc, contaminate. Livrescul poeziei Anei Blandiana este mai mult un soi de discreţie care

6
face ca locurile comune ale poeziei şi ale existenţei să capete un aer proaspăt, poeta cenzurând
astfel, voluntar sau involuntar, asumat sau nu, magma temperamentală a eului empiric.
În al doilea volum (şi nu numai) este evidentă replica oarecum critică cu care poeta
admonestează cuvintele, făcându-le vinovate de vicierea adevărului (sentimentelor etc.): Oh,
trupul tãu îl vãd printre cernealã,/Cernealã-nnãmolindu-ne şi-n somn/Ca o sudoare acrã,
animalã./Vreau sã te-ajung/Si degetele-mi lunecã, /Te chem,/Dar, violent ca dintr-o
ranã,/Cerneala izvorãşte între noi./Mã mai cunoşti, mã mai aştepţi,/Mã mai îngãdui
înapoi,/Mã mai primeşti/Din vânãtul noroi?(Oh, trupul tău).
Spre deosebire de cuvântul ontogenetic, „cuvintele” în care se travestesc trăirile au
„darul” blestemat de a steriliza adevărul existenţei de viaţă(înţeleasă atât ca vitalism, cât şi ca
biografism „intern”): Doamne, câtă literatură conţinem/ Sentimentele – vă mai amintiţi – le-
am învăţat/ încă de la şcoală.(Suprafaţa apei).
În descendenţă romantică poeta suferă de şi dintr-un orgoliu ontologic, care împarte
lumea în două entităţi genuine: eu şi celălalt. „Ceilalţi” poartă stigmate ca: prostia,
impuritatea, gregaritatea etc. Eul, în schimb, este depozitarul şi căutătorul (obstinat) al
purităţii. El veghează somnul celorlalţi. Face voluntariat umanitarist, are conştiinţa trează etc.
Nu ar fi nimic în această separaţie (de natură mai mult etică) a lumii, dacă ea (separaţia) n-ar
sta sub zodia unui soi de oboseală prematură, ale cărei semne populează universul liric al
poetei, iar, în mod ostentativ, ea are drept expresie oboseala frustrată de care suferă chiar şi
fiinţele prin definiţie veşnice, jertfite unei adoraţii fără sfârşit (arhanghelii şi îngerii, Iisus
însuşi: Trei zile numai sunt lãsat sã m-odihnesc/În moarte şi în poala ta. /../Va veni apoi
învierea/şi din nou nu-ţi va mai fi dat sã-nţelegi./Trei zile numai,/Dar pânã atunci/Mi-e atât
de bine/În poala ta coborât de pe cruce.(Pieta). (exemple: Ei, cu o ultimã iubire,/Ne vor privi
înceþoºaþi de somn/ªi n-or gãsi drãceasca îndrãznealã/De-a mãrturisi cã îngerii cad/Nu din
pãcat, nu din pãcat,/Ci din obosealã.(Cădere) etc.
Falsa smerenie a poetei (umanitarismul) se îmbină „armonios” cu spiritul intransigent-
inchizitorial şi lucid al celei care încă nu a făcut pactul cu existenţa şi care încă nu s-a mânjit.
Este şi acesta un semn al ipocriziei torţionare a celui care visează în taină la „bucuriile
lumeşti” pe care le condamnă public. Între fond şi expresie se naşte, aşadar, o tensiune, care,
în contrast cu evidenţiata exuberanţă primitivistă a poetei, are aerul unei frigidităţi de fată
bătrână dar suavă, care circulă în spaţiul poetic al primelor volume şi care travesteşte o
obsesie în militantism. Astfel, e lesne de dedus că „sarcina” acceptată făţiş, ca poetul să
devină inchizitor în virtutea unei responsabilităţi etice pe care şi-o asumă (sau care îi este
impusă de eul empiric) naşte un soi de tensiune, care transformă misiunea în povară (a se

7
vedea semnele claustrării: mânăstirea, judecata de apoi etc.: Nu mi-e ruşine, dar ades mi-e
frig./Nu-mi pare încã rãu, dar duc în visuri/Severa poartã neagrã-a mãnãstirii/şi calda, lunga
mantã cenuşie/În care învelit, într-o chilie,/şi veşnic în inexistenţa mea,/Eu, sterp, neprihãnit,
sã blestem cald/Deşertãciunea minunatã-a lumii.(Din auster şi din naivitate).
Maniheismul etic al poetei are forma reconstituită a discursului unor lotuşi ce visează
cirezi: Eu, găsită nevinovată/.../ Zadarnic nevinovată” (Nealegere) etc. Puritatea, inocenţa, nu
sunt stări primordiale ale fiinţei în viziunea poetei, ci efort, ostentativ prezentat ca atare. În
viziunea Anei Blandiana, eul nu îşi păstrează prin efort puritatea, ci o dobândeşte prin efort:
Când, îngrozit, universul contemplă în mine/ O cuminţenie pe care nu mi-o dăduse?(De bună
voie). De aici, deducem sistemul „ideatic” al poeziei Anei Blandiana. Cu punctul de pornire în
barbianul Ou dogmatic, acest „sistem” generat de obsesia purităţii se bazează pe concepţia
conform căreia lumea creată este inferioară în ordine etică increatului, iar neparticiparea la
existenţă este superioară participării, deoarece existenţa este supusă degradării şi păcatului. Ea
nu este, ca la gnostici, creaţie a Demiurgului rău, ci emanaţie a unei divinităţi deposedate de
atributele recunoscute îndeobşte, divinitate ce seamănă, mai degrabă, cu un tată autoritar, ai
cărui copii sunt condamnaţi la respect şi slujire veşnică. În consecinţă, existenţa este
percepută ca o povară nemeritată, idee conţinută, în special, de recurenţa obsesiilor şi aluziilor
religioase, cum ar fi: oboseala îngerilor şi a lui Dumnezeu, dorinţa de extincţie, chiar şi a
entităţilor eterne, dezgustul de viaţă şi de semnele acesteia, lauda somnului, privarea de
libertate (Bănuiala), pactizarea cu anti-religiosul (Icoană pe sticlă)
Teoretic, sursa „poverii inocenţei” se află în acest dezgust de viaţă, de trăire şi, deci,
de păcat, căci existenţa, în orizontul teologal al poetei, este sursă şi emanaţie a păcatului Sunt
dimineţi în care/Zeii seminţelor mã recunosc,/Mã privesc cu uimire/şi-mi spun/„Parcã te-am
mai vãzut undeva“,/Eu am aceeaşi impresie/ Dar nu-mi amintesc unde/Si ca sã nu-i
dezamãgesc/Le zâmbesc/Si le fac semn cã da./„Azi primãvarã/În palatul acela de sub
pãmânt/În întunericul gingaş/Nu erai dumneata?/Se auzeau paşi din când în
când/Desluşit...“/Iar eu, fãrã sã-mi fi amintit,/Murmura : da, da./Da, eu trebuie sã fi fost,/Si
eu vã cunosc,/Zei mititei/Risipiţi în ţãrânã şi rouã,/Chiar dacã minte nu ţin,/Si eu simt cã
vin/Dintr-o lume/În care mã închinam vouã./O lume în care/Avusesem un rost/Si cãreia o sã-i
cer cândva/Adãpost.(Sunt dimineţi).
Este lesne de înţeles, astfel, obsesia întoarcerii în vegetal şi în existenţa vegetativă, ce
scapă impurităţii şi vicierii (şi prin aceea că e inconştientă): Am obosit sã mã nasc din idee,/
Am obosit sã nu mor ;/Mi-am ales o frunzã,/Iatã din ea mã voi naşte,/Dupã chipul şi
asemãnarea ei, uşor/Seva rãcoroasã o sã mã pãtrunzã/şi nervurile îmi vor fi fragede

8
moaşte;/De la ea o sã învãţ sã tremur, sã cresc,/Si de durere sã mã fac strãlucitoare;/Apoi sã
mã desprind de pe ram/Ca un cuvânt de pe buze./În felul acela copilãresc/În care/Se
moare/La frunze. (Am obosit).
Citatul teologal din poemele Anei Blandiana vine pe filieră paternă (ca impus), nefiind
rod al descoperirii. În Psalmii Anei Blandiana şi în alte poeme de această factură, divinitatea
apare, concomitent, în ipostază demitizată, cvasiumană, deposedată şi despovărată de
atributele absolute. Divinitatea e redundantă în raport cu Creaţia. Totuşi, implicaţiile teologice
ale poemelor Anei Blandiana apar în stare genuină şi, de regulă, în tandem cu „ideea” de bază
a poemului, în raport cu care apar obsesive. Astfel, acestea se infiltrează discret sau evident în
contexte consacrate ca erotice (ex: După felul în care alunecă luna) (nu e vorba numai de
erosul matrimonial, rezumat de versurile : Acestei lumi crepusculare/Noi îi suntem mirii./O,
mirii norocoşi ce niciodatã/Sortiţi au fost sã nu închege rod./Se mirã îngerii cã nu port
aripi/În felul lor stângaci, puţin nerod;/Copilãroşi, încearcã sã-şi descheie/Însemnele puterii
de pe omoplaţi./Nereuşind,/Se-apleacã supãraţi/Si-ncep s-arunce-n mine/Cu fructe şi seminţe.
( Leagăn).
Înaintând cronologic în opera poetei, obsesia religiosului devine „temă” şi, deci, e
sterilizată şi de implicaţiile biografice. Ce e de remarcat este legătura puternică dintre
inocenţa percepută ca o povară (şi nu mă refer aici la partea iniţială a creaţiei, unde
exuberanţa dionisiacă sugerează congeneritate a poetei cu vegetalul, deci cu puritatea) şi
obsesiile originate de sistemul normativ al unui religios de factură etică. Misticismul observat
de unii comentatori ai poeziei Anei Blandiana retrage afirmaţia anterioară, deoarece, în plan
mistic, meditaţia religioasă deschide fiinţa către cunoaştere, iar nu către fetişismul pe care îl
generează ipostaza etică şi eticizantă a divinităţii: Vorbim de el mereu/Cum tot mereu/Atingi
cu limba dintele ce doare./Când îl uitãm o clipã-i sãrbãtoare,/Iar pomenirea lui bolnavã/E şi-
n blesteme şi în rugãciuni./Îl luãm în doze zilnice/Ca pe-o otravã/La care devenim astfel
imuni.( Fără nume 2 ).
În partea mai din urmă a creaţiei Anei Blandiana, religiosul îşi recapătă vigoarea şi se
deliteraturizează, însă e pus în relaţie cu alte teme, dintre care: singurătatea, decrepitudinea,
injustiţia, moartea ca degradare, iar nu ca integrare etc.
In concluzie, poezia Anei Blandiana îmi apare, cum am încercat numai să sugerez
anterior, ca un construsct care conţine la un prim nivel un discurs militant pentru „cauze
nobile”, dar care, prin multiple simptome şi semnale trădează capitularea. Cauzele pentru care
„militează” acest discurs sunt cauze impuse sau obsesii; în consecinţă, devin stânjenitoare,
imobilizează. Strigătul de revoltă e înăbuşit de „cuvinte”, dar el există şi trădează implicaţii

9
extratextuale si extraliterare. În „Soare al insomniei”, Blandiana sintetizeaza aceste
prejudecăţi ale mele: Soare al insomniei/Alb metal topit/Insuportabil retinei,/Străbătand prin
pleaopă,/Nesomn orbitor,/Privire fără nicio speranţă de umbra/Ţinându-mă suspendată/Sus,
deasupra tuturor simţurilor,/Deasupra întunericului dulce,/Promiscuu, de iad,/În cea mai
nemiloasă şi indecentă/Lumină/Din care nu-mi doresc decât/Să cad, să cad.... Poeta „trece
prin lume” travestită, compromis care se tradează în multiple contexte, dintre care nu le-am
ales pe cele mai citate. Totuşi, in final e, poate, nimerit să citez unul dintre aceste texte
„canonizate” deja, care pot ţine loc de concluzie : Trupul meu/Nu-i decât armura/Pe care un
arhanghel/Şi-a ales-o să treacă prin lume/Şi, astfel travestit,/Cu aripile împachetate
înlauntru,/Cu viziera zâmbetului pe faţă,/Pătrunde în iureşul luptei,/Se lasă acostat cu
măscări, Împroşcat cu priviri,/Şi chiar mângâiat/Pe platoşa rece a pielii/Sub care repulsia
cloceşte/Îngerul exterminator.(Armura)

10