DUMITRU PAŢANGHEL,

MASTER, ANUL I

Justine sau ubicuitatea personajului

Ca şi Faulkner şi mulţi alţi romancieri, Lawrence Durell a fost

contestat de critica literară tocmai din cauza noutăţii savante a formulei
estetice. Metoda sa de creaţie e la curent cu teoriile ştiinţifice sau filozofice
de ultimă oră, fără ca prin aceasta să câştige în rigoarea aparentă a formei.
Scrierile sale sunt aparent produsul haotic al unei imaginaţii lipsite de
formulă, de plan.
Istoriile literare britanice sugerează că popularitatea lui Durell a
descrescut în deceniile ce au urmat publicării Cvartetului din Alexandria. Pe
lângă « beţia de cuvinte » căreia pare a-i fi căzut pradă, L. Durell mai e
acuzat şi de orientalismul său exuberant, devenit desuet curând. Este văzut
ca « rasist » sau « grotesc », având asupra Alexandriei o imagine deformat
imperialistă. Nici personajele care reprezintă pe « băştinaşi » nu sunt
încărcate de istorie colonială, părând a fi trtate superficial, în stilul tradiţiei
literare orientaliste, prezentând Orientul ca pe o invenţie a Occidentului, un
loc al romanţului, al fiinţelor exotice, al peisajelor şi experienţelor
memorabile, în loc să contureze puternicele mişcări de protest anticolonial
evidente în epocă. Discursurile despre Orient formează, în general, o tradiţie
intertextuală în care fiecare spune povestea celuilalt, cu scopul de a întări
reprezentarea occidentală şi a instaura o formă de control politic. Durell nu
se poate sustrage acestei tradiţii şi rămâne şi el un povestitor al Vestului, dar,
spre deosebire de alţii, el oferă o viziune ironică a contrastului dintre
europenitate şi orientalismul devalorizat. Într-un roman în care sursele şi
naratorii sunt necreditabili, unde structura este labitintică, iar evoluţia
personajelor şi a evenimentelor imprevizibilă, textul lui Durell nu se mai
înscrie în canoanele obişnuite, instituţionalizante şi structurante, ale
discursului colonial.
Vigoarea stilului descriptiv, glisarea punctului de vedere,
ambiguitatea postmodernă a vocilor narative, viziunea prismatică asupra
unui oraş mitic, erotismul lipsit de prejudecăţi, simţul rafinat al luminii şi al
culorilor, ezoterismul aparte rămân suficient de provocatoare şi după o
jumătate de secol şi nu numai.
Personalitatea lui Durell a fost recunoscută ca ieşită din comun,
încadrată de porniri excesive, lucru ce face dificilă încadrarea lui în vreo
formulă literară. De D.H. Lawrence îl apropie abordarea subconştientului şi
toleranţa pentru comportamentele sexuale neobişnuite, de Poe şi Dickens
înclinaţia pentru comicul macabru şi grotesc, de Kipling descrierea
peisajului solar, de Joyce şi T. S. Eliot viziunea asupra oraşului, de Defoe
sau Golding fascinaţia insulei, de Henry Miller obsesiile erotice şi relaţia
dintre cupluri. El continuă linia experimentelor lui Beckett sau James în ceea
ce priveşte răsturnarea punctului de vedere şi preocuparea pentru
modernizare prin dezintegrarea formei narative.
Ceea ce îl desparte de aceşti precursor sunt epifaniile provocate de
« identificarea interioară tăcută », definită în Landscape and Character
(Peisaj şi personalitate), New York, 1969, p. 158. ca o contemplare magică
a obiectelor şi peisajelor, necesară pentru a le încărca de simbolicitate şi
pentru a surprinde exotismul unei lumi aparent paradisiace, întunecată în
fapt de violenţa mocnită a relaţiilor interumane. Acest lucru este valabil
pentru toate romanele lui Durell. Cel care captează însă fenomenul cu
maximă acuitate este Cvartetul din Alexandria.
 Justine, primul volum al ciclului, ne introduce în labirintul a patru
destine insolite. Central este cel al naratorului, dezvăluit în volumul următor
ca L. G. Darley, un profesor irlandez, retras pe o insulă pentru a-şi scrie
memoriile şi a pătrunde mai bine spiritul oraşului Alexandria şi propriul său
destin. Eroul reprezintă un alter ego al autorulkui, dar prin intelectul său
mărginit, incapacitatea de a înţelege femeile şi lipsa de talent scriitoricesc,
rămâne doar o proiecţie peiorativ-ironică. Celelalte personaje sunt : Nessim
Hosnani, un bancher copt, elegant şi soţia sa, Justine, o evreică şireată, de un
erotism destructiv şi de o docilitate feminină bizar asociată cu forţa de a
acţiona a unui bărbat şi Melissa, o dansatoare prostituată din Grecia, iubita
lui Darley, fostă amntă a lui Nessim, cu o personalitate relativ ştearsă, dar
graţioasă şi fragilă, în special din cauza bolii.
Aceste figuri cruciale formează şi ele un cvartet. Al dragostei, de
data aceasta, dar şi al suspiciunii, intrigii şi spionajului. Aparent îi leagă
pasiuni puternice, dar după cum vom afla în următoarele volume şi din
mărturisirile altor naratori, dragostea este adesea numai un pretext : Justine îl
foloseşte pe Darley pentrui a-i spiona pe britanici şi pe Nessim în încercările
de a-şi găsi copilul răpit, avut cu primul ei soţ, medicul Jacob Arnauti,
Nessim trăieşte cu Melissa doar pentru a afla detalii despre soţia sa, iar
Melissa i se oferă lui Darley nu numai din recunoştinţă, ci şi din dorinţa de a
profita de generozitatea acestuia. Caruselul iubirii include cele mai variate
forme : milă (dragostea lui Darley pentru Melissa), recunoştinţă (sentimentul
Melissei pentru Darley), indiferenţă (Nessim faţă de Melissa), prietenie
(legătura dintre Justine şi Nessim), pasiune carnală (obsesia lui Darley
pentru Justine).
Atât sentimentele, cât şi psihologiile se răstoarnă mereu,
nestatornice şi fremătătoare, întruchipând câte o faţetă a oraşului Alexandria.
Cu precădere femeile, lascive şi obscene, au ceva din perversitatea peisajului
aluvial, cu miasmele sale sleite. Cu precădere Justine este o femeie
pasională, reflectare a reginei Cleopatra, e plină de nuri, de neoprit în
relaţiile sale amoroase. Numeroasele sale relaţii extraconjugale dau impresia
unei isterii de tip nimfoman, legată şi de faptul că Justine încearcă să scape
de obsesia unui viol suferit în copilărie. Ea va rămâne mereu victima unei
sexualităţi devoratoare, spre deosebire de Melissa, care, de la bun început,
pare istovuită de viaţa sa erotică tumultuoasă. Ea nu refuză totuşi să intre, ori
de câte ori se iveşte ocazia, într-o nouă relaţie amoroasă, abandonând-o pe
cea veche cu o capacitate de renunţare tipic orientală.
Bărbaţii, în schimb, se opun oraşului dominant. Darley se retrage
departe de Alexandria, împreună cu fetiţa Melissei, sperând ca prin starea de
exil să-şi descătuşeze energiile spirituale necesare pentru a pătrunde misterul
oraşului şi al femeilor iubite. Nessim Hosnani se împotriveşte Alexandriei
prin cultura sa asimilată în Anglia, prin pasiunea pentru artă, prin fidelitate
conjugală şi indiferenţă faţă de bani. Atât Darley, cât şi Nessim eşuează în
tentativele lor. Primul nu va reuşi să se elibereze de patimile sale, cel de-al
doilea este victima unor crize obsesive pentru ca, rămas fără avere, să
devinăşofer de taxi.
Cele patru personaje sunt înconjurate de o puzderie de alte figuri
bizare, de naţionalităţi, rase , religii şi înclinaţii sexuale diferite, cu destine
şi, mai ales, sfârşituri total neaşteptate. Acest grup larg de personaje
secundare scoate şi mai mult în evidenţă complementaritatea personajelor
centrale şi valoarea lor arhetipală. Justine reprezintă principiul feminin
ilustrat de Iştar, Astarte, Afrodita sa Stăpâna din cărţile de tarot, iar Melissa
o întruchipează pe Nut, Isis, Demeter sauy marea preoteasă. Darley
încarnează omul meditaţiei şi al contemplaţiei pasive, Nebunul sau Matul
din tarot. Nessim întruchipează Magul, este omul acţiunii şi al marilor
decizii.
Personajele lui Durell sunt minate de o ambiguitate congenitală.
Multitudinea personajelor implicate în descrierea oraşului Alexandria, cu
dinamica lor imprevizibilă şi contorsionată, face ca pe măsură ce textul
tetralogiei se construieşte, spaţiul înşelător şi misterios al metropolei să se
dezarticuleze treptat. Alexandria îşi amplifică dimensiunile prin evitarea
unei imagini consistente. Lipsa de coeziune a spaţiulei înconjurător îi va face
lui Darley aproape imposibilă sarcina de a descrie oraşul cu ajutorul
cuvintelor, cum va mărturisi în Balhtazar. Pentru a reda realitatea plurală a
acestui oraş stăpâni de discontinuitate, Durell dezvoltă o tehnică adecvată :
reflectarea prismatică. Autorul nuanţează descrierea locurilor şi a
personajelor, folosindu-se de focalizări alternative, de repetiţii cu uşoare
variaţii sau, dimpotrivă, cu răsturnări totale, suprapunând totul într-o
structură de palimpsest.
El nu e singurul prozator care şi-a fundamentat discursul romanesc
aproape în exclusivitate pe tehnica prismatică. Dar, pe de o parte, lui i se par
superficiale încercările unor poeţi şi romancieri antitradiţionalişti de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, care au descoperit că prin simpla opunere a
unor referenţialităţi contradictorii şi a unor unghiuri de abordare diferite
cititorul poate să cuprindă mai uşor o realitate complexă. Prin urmare, nu au
făcut altceva decât să alterneze perspectivele, detaliind minuţios realitatea
ficţională până când aceasta s-a impus ca un obiect rotunjit şi concret.
Viziunea fragmentară are în acest caz o valoare constructivă.
Durell nu e mulţumit nici de felul în care procedează Nabokov,
Beckett sau Alain Robbe-Grillet : ocultând sensurile prin excludere sau
exces, aceştia aruncă cititorul într-o mereu vexantă frivolitate a
referenţialităţii opuse. Deşi pornesc secvenţele narative cu toată seriozitatea,
le abandonează pe parcurs, împiedicând ordonarea lor într-un discurs
coerent. Dezagregarea textului împinge spre neştiinţă, iar adevărurile
alternative se dovedesc deconstructive, anihilatoare.
Pentru Durell, însă, a scrie înseamnă a deforma fără a renunţa cu
totul la intrigă. Istorisirea lui se desfăşoară linear, uşor de urmărit chiar şi
într-o lectură superficială. Totuşi, cu cât pătrunzi mai adânc în lumea
Alexandriei, în felul de a fi al acestui oraş mitic, înţelegi că textul este
subminat de « jocul distanţărilor multiple » (R.M. Albérès). Contrapunerea
viziunilor oferă textului lui Durell o valoare de adevăr nedeterminată, nici
adevărată, nici falsă. Cărţile scrise de Darley, Pursewarden, Arnauti sau
Balthazar schiţează imagini provizorii, reconstituiri vagi, peisaje înşelătoare.
Exerciţiul scriitoricesc nu poate fixa multiplicitatea lumii sau elimina
structura sa labirintică. Viaţa nu este altceva decât ficţiune şi fiecare o
trăieşte în funcţie de talentul de care dispune. Căutăriel personajului-scriitor,
în oricare dintre ipostazierile sale, nu mai vizează un adevăr unic, monolitic.
Aventura pe care o întreprinde încercând să aştearnă pe hârtie realitatea
oraşului Alexandria se conturază ca o pendulare dramatică între rătăcire şi
întoarcere, adică o obsesivă necesitate de a alege, între a fi mereu pierdut în
multiplicitate, în dedublare, în intercalare.
Fiind o lume de dincolo de timp şi spaţiu, Alexandria câştigă în
unitatea mistică a buricului Orientului. Lumea Alexandriei, stăpânită de
inconsecvenţă şi labilitate extremă scapă oricărei tentative de îmblânzire, fie
prin dragoste, fie prin scris, fie prin moarte. Dragoastea este o forţă
dezbinatoare, deşi toate personajele cred în sentimentele lor şi îşi ordonează
viaţa în consecinţă. Erosul este atât de echivoc încât nu face altceva decât să
contribuie la ambiguizarea realului. Pentru Justine, dragostea este un
paradox : « Este inutil să-ţi închipui dragostea ca pe o armonie a spiritelor,
agândurilor ; e o înflăcărare concomitentă a două spirite angrenate în
acţiunea autonomă de a se maturiza. […] Obiectul iubit este pur şi simplu o
fiinţă care a împărtăşit cu cel care iubeşte o experienţă simultană, în chip
narcisiac. Iar dorinţa de a fi lângă fiinţa iubită nu se datoreşte la începu ideii
de a o poseda, ci doar de a permite celor două experienţe să se acopere între
ele ca două imagini aprţinând unor oglinzi diferite ».
În această lume a mirajelor neîmplinite, oglinzile câştigă importante
funcţii disimulatorii. În oglindă personajele se admiră, se identifică, fac
cunoştinţă, îşi vorbesc. Arnauti o descoperă pe Justine în oglinda prelungă a
unui hotel prin care îi transmite simbolic primele cuvinte. Tot în oglindă
citeşte un mesaj de dragoste adresat de Justine unuia dintre admiratorii ei,
mesaj rămas imprimat invers pe un bloc de sugativă. Mai târziu, Nessim i se
adresează şi el Justinei prin oglindă, atunci când doreşte să afle dacă l-a
înşelat sau nu cu Balthazar. Oglinda transfigurează realitatea, completyând
cu o altă faţetă memoria şi visul. Scrisul reiterează drama sub o altă formă.
Diversele cărţi care se scriu în tetralogia lui Durell schiţează imagini
provizorii, reconstituiri vagi, peisaje înşelătoare. Exerciţiul scriitoricesc
fixează multiplicitatea lumii fără a-i elimina structura labirintică. Viaţa nu
este altceva decât ficţiune.