DESTINUL FEMININ ÎN ROMANELE REALISTE ALE LITERATURII

UNIVERSALE :

ANNA KARENINA ȘI DOAMNA BOVARY

AUXILIAR CURRICULAR PENTRU LITERATURA UNIVERSALĂ, PROFIL

FILOLOGIC

1
 ARGUMENT

Femininul a reprezentat dintotdeauna o zonă de interes neperimat de-a lungul

timpului, datorită multiplelor şi complexelor nuanţe şi faţete pe care această noţiune le
presupune. Emblemă a feminităţii aurorale , eroină a unor incompatibilităţi fără ieşire, tânjind
după dragoste împlinită, vocaţia destinului literar al femeii este de a rămâne perpetuu în
ambiguitate, între da şi nu, între solar şi mister, între real şi utopic, aparent undeva într-un
anotimp muzical nedefinit, înscriindu-se în Eternul feminin şi în Clipă.

Prototipurile umane la care ne-am oprit – Anna Karenina şi Emma Bovary - devin o
summa a unor elemente complexe : farmec feminin, sete de dragoste, refuzul propriei lumi,
dorinţa de evadare dintr-un univers în care ceilalţi nu le înţeleg, căci ei evoluează neted ,
într-un singur sens, în timp ce ele se mişcă în spirală, trăind expansiv între real şi ficţiunea
propriului vis, prin graţie indefinită.

Femeia , ca eroină literară sau apariţie contemporană , ecou din canzonele lui
Petrarca, sau viziune de un rafinament botticellian şi reflex din Cezara lui Eminescu, va
continua să incite cititorul oricărei epoci, va fi indisolubil legată de mitul focului, al arderii
totale, pasionale. Nu marmura lui Eminescu, ci combustia şi freamătul vor fi atributele
acestei Venus contemplată artistic de scriitorii realişti europeni şi plasată într-un timp istoric
limitat.

Cele două eroine din romanul lui Tolstoi, respectiv Flaubert , rămân figuri
memorabile ale literaturii universale, personaje captive între ţărmurile lor interioare , dar la
fel de derutate de cele exterioare.

2
 GENEZĂ ARTISTICĂ, OPERĂ, CITITOR

Lectura face din carte ceea ce marea, vântul fac dintr-o lucrare modelată de artist : o piatră
mai netedă, frântură căzută din cer, fără trecut, fără viitor, asupra căreia nu-ţi pui întrebări
când o vezi. Lectura dăruieşte cărţii existenţa abruptă pe care statuia ,,pare’’ că o capătă doar
de la daltă: acea izolare ce o ascunde ochilor care o văd, acea distanţă orgolioasă, acea
înţelepciune vulnerabilă ce respinge atât pe sculptor, cât şi privirea ce ar vrea să o sculpteze
încă o dată. Cartea are ,oricum, nevoie de cititor pentru a deveni statuie, are nevoie de cititor

Cartea dezgropată, manuscrisul ce iese din ulciorul în care a fost închis pentru a
pătrunde în lumina orbitoare a lecturii, nu se naşte oare, datorită unei şanse impresionante,
încă o dată? Ce este cartea pe care nimeni nu o citeşte? Pur obiect din hârtie. Ceva ce nu a
fost scris încă. A citi ar fi deci nu a scrie din nou cartea, ci a face să se scrie cartea sau ,,să
fie” scrisă, de data aceasta fără mijlocirea scriitorului, fără ca nimeni să o scrie. Cititorul nu
se adaugă cărţii, ci tinde mai întâi să o depovăreze de autor.

Astfel, sub acest concept, Lev Tolstoi defineşte menirea artei într-un mod simplu, dar
esenţial şi actual, considerând că arta nu este, aşa cum cred filosofii, o manifestare a ideii de
frumuseţe sau divinitate, nici expresia emoţiilor individuale sau producerea unor obiecte care
să provoace plăcere estetică , ci un mijloc de a-i uni pe oameni într-o comunitate a ideilor şi
sentimentelor. El concentrează aşadar ideologia literară a secolului al XIX-lea , o ideologie
menită să persiste de-a lungul timpului şi să facă tranziţia spre sufletul uman, care poate găsi
corespondenţii operei literare în mediul real. Prin aceste caracteristici se manifestă curentul
3
literar realist , remarcându-se printr-o compoziţie obiectivă cu narator omniscient şi ubicuu.
Subiectele inspirate din realitate se desfăşoară pe mai multe planuri, concentrându-se pe
conflicte sociale, psihologice şi politice. În această structură închisă , cu o tehnică
predominantă a detaliului, se accentuează relaţia dintre mediu şi personaj, acestea
întruchipând mai multe categorii , complex caracterizate, ce reprezintă tipuri umane.

ANNA KARENINA ŞI EMMA BOVARY ÎNTRE EROS ŞI THANATOS

Străluciţi reprezentanţi ai realismului universal sunt Lev Tolstoi şi Gustave Flaubert,

creatori a două romane de referinţă: Anna Karenina, respectiv Doamna Bovary . Lev
Tolstoi şi-a publicat romanul în foiletoane, în intervalul 1875-1877, inspirându-se din viaţa
contemporană, ca roman al vieţii de familie şi al ipocriziei înaltei societăţi. Scriitorul francez
şi-a publicat opera în 1856 şi aduce la rândul său un prototip feminin marcant. Cele două
personaje eponime: Anna Karenina şi Emma Bovary reprezintă prototipul femeii neîmplinite,
pusă la zid de societate în diferite moduri, ele fiind produsul mediului în care trăiesc,
caracterizate printr-o analiză psihologică şi reflecţie morală complexă. Anna Karenina şi
Doamna Bovary reflectă , dincolo de povestea de dragoste, în esenţă, povestea unei societăţi
ce îşi pune amprenta asupra vieţii private, fapt de altfel de o actualitate impresionantă şi în
zilele noastre, mai ales în perspectiva vieţii de familie pe care femeia o are.

ANNA KARENINA - REGĂSIREA PRIN TRAGIC

Anna Karenina, dincolo de normele de familie impuse de societate, îşi începe o viaţă
proprie, marcantă prin inefabilul şi diversitatea trăirilor. Ea este prinsă între rolul de mamă şi
soţie, privată de o dragoste adevărată pe care societatea o condamnă şi o consideră
degradantă. Concepţia societăţii o condamnă la o căsătorie forţată, fiind doar o ,,partidă
bună”, fără implicare emoţională, iar atunci când iubirea năvăleşte în sufletul ei, ea este
prinsă într-un labirint al propriei conştiinţe, alimentate de reproşurile celor din jur. Spiritul ei
tânăr şi dorinţa arzătoare de viaţă sunt evidente din sclipirea permanentă a ochilor şi din
lecturile care o determină să-şi creeze un rol în care ea să fie protagonista propriei sale

4
vieţi: ,, Anna Arkadievna citea şi înţelegea că nu-i face plăcere să citească, adică să
urmărească cum era zugrăvită viaţa altor oameni. Prea mare era dorinţa ei de viaţă”. Ea se
lasă prinsă în această poveste de dragoste cu contele Vronski, conturându-şi o nouă cale
sufletească, pe care este stăpână, dar care are în desfăşurarea sa un caracter circular. La
începutul romanului, sosirea Annei la Moscova este marcată de un accident la prima vedere
banal şi insignifiant, moartea unui paznic tăiat de tren. De fapt, această întâmplare este un
semn prevestitor, dar şi momentul în care îl cunoaşte pe Vronski. Astfel, la final, pentru
pedepsirea lui, Anna îşi aminteşte acest moment şi în acest fel, îşi pecetluieşte destinul.
Autorul nu îşi salvează personajul, ca şi cum nu s-ar mai putea opune caruselului ameţitor al
sorţii , deci nu poate opri acum inevitabila sinucidere, preferabilă în detrimetul unei vieţi
marcate de compromisuri . Trenul reprezintă alegoria care o urmăreşte de-a lungul oscilaţiilor
sale dintre relaţia cu Vronski şi viaţa de familie, semnificând traseul şi tranziţiile de care are
parte: din gara sa sufletească în care aşteaptă o şansă a destinului, parcurge un drum pasional
dar haotic alături de Vronski, între beatitudine şi agonie, până la capătul liniei. Până la
punctul terminus.

Tragismul acestui roman nu constă în lipsa de împlinire a dragostei, deoarece aceasta

persistă în sipetul celor două suflete, ci în modul în care înalta societate, ca o forţă măreaţă ,
implacabilă, îşi pune amprenta asupra sorţii. Anna Karenina, ca o componentă a acestei lumi,
este legată de cercurile cărora le aparţine prin fire cate o încolăcesc puternic, sufocând-o.
Fiecare viaţă, deci şi a ei, depinde de ,,validarea”, de către o societate închisă , a tuturor
acţiunilor, care se învârt în jurul unor stereotipi rigizi, mai ales în ceea ce priveşte
manifestarea femininului :,,Femeile sunt pivotul în jurul cărora se învârte totul.” Femeia
reprezintă statutul său social şi mai presus de toate, chiar mai presus de sentimentele şi
dorinţele ei, este un element definitoriu al familiei.

Acţiunea, desfăşurându-se în mai multe planuri, redă dimensiunea fericirii şi nefericirii

umane : Toate familiile fericite seamănă una cu alta,dar fiecare familie nefericită este
nefericită în felul ei. Acest incipit ( cu caracter sentenţios ) al romanului dezvăluie deja
aparenţele cu care mediul familial se confruntă: impresia fiecărui individ că fericirea lui
depinde de fericirea celorlalţi. La început, constatând problemele Dariei Aleksandrovna cu
fratele Annei, eroina pare o femeie fără slăbiciuni, sigură pe ea, convinsă ea însăşi că viaţa
ei este aşezată pe piloni solizi de stabilitate , având parte şi de familie şi de un statut social
impunător. Pasiunea care se naşte ulterior în sufletul ei are rolul de a-i schimba perspectiva şi
5
de a o face să realizeze că scânteia şi apoi flacăra din interiorul ei nu-i mai permit să trăiască
în ipocrizia şi în falsitatea impusă de o societate mercantilă. Caracterul său de luptătoare o
face să se avânte în această realitate a sentimentelor sale, de care parcă era îndepărtată şi
simte că nu se mai poate ascunde, dezvăluindu-i soţului său, Aleksei Aleksandrovici trăirile
sale, dar şi condamnându-l pentru faptul că acesta continuă să trăiască în minciună pentru a
nu-şi păta renumele şi statutul social.

Ea se revoltă împotriva unei mentalităţi sociale eronate şi , deşi aceasta o pedepseşte,

ea iese din această luptă în adevărul de care comunitatea se ascunde. Anna Arkadievna este
neînţeleasă de cei din jur, care nu realizează modul în care concepţiile lor îi afectează viaţa
personală. Ea este respinsă de societate şi toate mentalităţile lor se transferă în sufletul ei şi o
determină să adopte o atitudine suspicioasă , permanent la pândă chiar faţă de cel pe care îl
iubeşte: contele Vronski. Renunţând la tot pentru el, este conştientă că doar acesta o susţine şi
pe parcurs teama de a-i pierde iubirea creşte, devine obsesie. Chiar la finalul părţii a şaptea a
romanului, sinuciderea ei nu este pedeapsa pentru nefericirea provocată familiei sale, ci este
sinonomă cu dorinţa egoistă de a se răzbuna pe Vronski. Deşi societatea are un rol decisiv
în ,,condamnarea” Annei, aceasta nu va participa în mod direct la hotărârea protagonistei:
Răul ce-l săvârşeşte omul are ca urmare toată suferinţa care nu vine de la oameni, ci de la
Dumnezeu! Motto-ul biblic : ,,A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti” întruchipează
această idee a lui Lev Tolstoi, dar totodată pare a fi ultimul gând al Annnei înaintea
deznodămândului, ea fiind conştientă că prin această răzbunare ce îi va aduce lui Vronski
căinţa chinuitoare, ea va plăti cu preţul vieţii. Acest gând poate fi susţinut de ultima ei
exclamaţie: Doamne, iartă-mi totul! Este în această invocaţie o întoarcere către Dumnezeu,
atât de caracteristică sufletului rus, dar şi conştiinţa păcatului cauzat mai ales de patimă
nestăvilită.

Cele trei familii care se profilează în economia romanului reprezintă cele trei
atitudini umane în faţa destinului: cuplul Anna-Vronski simbolizează lupta cu orice preţ
pentru fericire, chiar dacă aceasta înseamnă coruperea echilibrului familiei fiecăruia dintre ei.
Kitty şi Levin , de cealaltă parte, după multe dificultăţi, îşi dau seama că fericirea a fost
mereu la îndemâna lor, de aceea ajung uşor la ea. La limita acestor două stări se află însă
Oblonski şi Dolly, care acceptă resemnarea pentru viaţa de familie, deci compromisul.
Această lipsă a căii de mijloc în relaţia celui mai pasional cuplu este subliniată şi de Vronski:
Nu poate fi pace pentru noi, numai suferinţă sau fericire. El înţelege că această situaţie în
6
care sunt plasaţi este fără ieşire şi provoacă suferinţă, deoarece Anna lasă în urmă suflete
umane ce o vor urmări. Singura cale spre acea fericire erotică nemărginită este de altfel
abandonul vieţii sale anterioare, cale care pentru eroină are consecinţe mult mai grave decât
pentru Vronski. Ea trebuie să lase totul în urmă, uitând de modul în care va fi privită, de soţ
sau de copil şi pentru un moment aşteaptă şi simte clipa ce ar trebui să-i ofere un
deznodământ paşnic . Apoi, se lasă purtată de pornirea năvalnică şi îl urmează pe Vronski
în străinătate, dar realizează că este legată prin fire indisolubile de fosta ei viaţă, în principal
prin băiatul ei, Serioja. Cale de reinegrare în înalta societate nu mai există : monstrul cu o
mie de capete al societăţii o recunoaşte ca parte a ei, dar o judecă nemilos. Astfel, eroina se
aproprie treptat spre sfârşitul ce îi este hărăzit. Anna Arkadievna urcă nişte trepte ale înălţării
sufleteşti şi are iluzia că ajunge şi pe acel teritoriu al liniştii, însă este obligată să le coboare
pe cealaltă parte.

Simbolistica romanului relevă în diferite etape momente ce vor avea trimitere spre
soarta ei, cum ar fi imaginea ameninţătoare a ,,mujicului care scotoceşte nişte fiare” ,
prevestitoare de moarte. Ciudatul mujic îl vizitează în vis şi pe Vronski, lăsând în urmă o
teamă înfiorată de mister. Valoarea mesajului trimis cu predestinare capătă imaginea sacului
roşu de voiaj, nelipsit din preajma Annei în scenele din cele două gări. ,,Flacăra lumânării”
care se sfârşeşte în beznă face loc umbrelor în partea a şaptea, aducând presimţirea morţii
când nimic nu se mai poate schimba.

Relatarea catastrofei în final se păstrează într-o tonalitate înalt tragică. Acea flacără se stinge
şi în privirea ei şi constată cu disperare că totul este o minciună. Ceea ce credea afi un drum
al fericirii este de fapt calea spre moarte. Priveşte lumea din jurul ei, percepând totalitatea
sentimentelor exprimate la nivel verbal : râste, ţipete... Urechea ei le percepe sonoritatea , ca
pe un cadru exterior... ca decorul unei piese din care ea nu ( mai ) face parte. Se simte prinsă
într-un joc al contrariilor , ce o aruncă în vâltoarea unor promisiuni, ca apoi să o abandoneze.
Consideră că totul este fals şi că eternitatea s-a agăţat parcă de ea, o fiinţă efemeră şi a
îndrumat-o spre o viaţă pe măsura trăirilor sale interioare, dar care a fost o iluzie, o minciună.
Este prea mică pentru a controla o forţă dincolo de puterea ei de înţelegere, ce are impresia că
îi joacă feste şi îşi doreşte să oprească această nesfârşită circularitate a fericirii. Amintindu-şi
de clipa în care l-a întâlnit pe Vronski, i se evocă în minte scena omului lovit de tren şi
atitudinea contelui faţă de situaţie, oferind un ajutor financiar sărmanei soţii abandonate. Încă
de la început, Karenina simte ceva în legătură cu acest gest săvârşit parcă spre a-i atrage
7
atenţia, iar acum îl vede ca pe un început fals al poveştii lor de iubire şi sfârşeşte întocmai ca
acel om.

Eroina romanului este rezultatul mediului social în care trăieşte şi victima acestuia,
însă găseşte curajul şi tăria să se îndrepte spre adevărata ei menire sufletească şi să se
îndepărteze de ipocrizia evidentă a comunităţii. Fericirea ei înseamnă însă nefericirea altora,
respectiv a soţului şi a copilului, însă din momet ce Aleksei Aleksandrovici pune pe primul
loc cariera sa , influenţa pe care o exercită şi poziţia sa socială, Anna consideră că are şi ea
dreptul la propria ei viaţă, faptele compensându-se.

În esenţă, nimic nu o poate condamna pentru că a ales simţirea ei onestă, însă

adevăratul păcat vine abia atunci când doreşte să se răzbune şi se trezeşte în ea umbra
egoismului . Pe măsură ce ultima parte prinde avânt, motivaţia iniţială a Annei mai licăreşte,
apoi se retrage, cedând locul altora.

După doar două luni de la moartea Annei, lumea care o cunoscuse, o admirase, ca în
final să o dispreţuiască, continuă să trăiască ca şi cum nimic semnificativ nu s-ar fi întâmplat.
Moartea năprasnică a Annei şi ea însăşi interesează prea puţin şi prea puţini sunt cei pentru
care sfârşitul ei mai înseamnă ceva. Aleksei Aleksandrovici obţine custodia fetiţei rezultate
din relaţia soţiei sale cu Vronski, chiar şi fratele eroinei, Stiva Oblonski revine la vechile lui
întreprinderi. Totuşi, dragostea ,chiar în eter, încă durează, iar Vronski-fără-Anna este
pierdut şi suferă mai mult ca niciodată. Lumea care îl aprecia, manifestă acum un interes
minor pentru el. Eroul aşteaptă plecarea pe frontul sârbesc, unde speră că moartea îl va
scăpa de acest chin , fără a-şi găsi rostul în lipsa femeii iubite: Îmi pare bine că am pentru ce
să-mi dau viaţa, cu care n-am ce face şi care îmi este o povară. Cel puţin, să fie de folos
cuiva. Durerea sa de măsele ce îl împiedică să vorbească nu este altceva decât un simbol al
neputinţei: maxilarul care altădată îi tremura de satisfacţia biruinţei, îi trădează acum
resemnarea.

Prin această modalitate tolstoiană de redare a personajului Vronski, se remarcă

tranziţia din postura eroului romantic, masculin la aceea de persoană ce trebuie să-şi
ispăşească vina prin căinţă .

Imaginea Annei se şterge din amintirea celor care au cunoscut-o, iar ultimul mesager
al Annei este Vronski. Odată cu plecarea contelui la război alături de un întreg batalion,

8
echipat din banii săi, numele Annei nu se mai pomeneşte în roman, dispărând odată cu
Vronski din câmpul atenţiei celor vii. Acest fapt semnifică lipsa de importanţă a eroinei în
înalta societate, în lumea caracterizată de ipocrizie. Înţelesul acestei lumi merge până la
aflarea întregii sale vieţi personale, Anna reprezentând doar un alt subiect discutat şi
controversat. De fapt, Anna Karenina este una dintre ,,victimele” acestei societăţi denaturate,
ce trăieşte viaţa altora şi ce impune un tipar rigid femeii, condamnând-o fără vreun regret
sau fără a înţelege menirea sa naturală, de a trăi în iubire.

DE LA EMMA BOVARY LA BOVARISM

Aşadar, instinctul creator al lui Lev Tolstoi nu ezită să adauge poveştii atât de nefast
încheiate o ultimă parte cu valoare de Epilog. Acest procedeu a fost împrumutat din lecţia
flaubertiană. Cu două decenii mai devreme, şi Gustave Flaubert utilizează această tehnică în
romanul său Doamna Bovary. Acest roman se încheie numai după ce naratorul scormoneşte
cu o linişte netulburată de emoţie, prin lumea aşezată, dând la iveală triumful vieţii meschine,
nealterate de tragismul sinuciderii. Viaţa este lăsată să curgă în continuare, iar rudele
apropiate ale eroinei, Emma Bovary îşi vor duce zilele, multe, puţine, câte li s-au dat, până la
sfârşit. Totuşi, cei pedepsiţi de ironia vieţii vor fi, în cele din urmă, Charles Bovary şi fetiţa
lui, rămasă pe mâini străine. Flaubert simţise nevoia să adauge un al doilea final, dintr-un alt
roman decât cel anunţat de titlu. În acest fel, din prea multă dragoste, Bovary ia locul soţiei
sale, iar romanul Doamna Bovary devine ,,romanul despre Emma”, căruia i se
adaugă ,,romanul despre Charles”.

În special, această parte a Emmei din roman a stârnit controverse. Romanul lui
Gustave Flaubert, publicat înainte de cel al lui Tolstoi, a adus comunităţii o problemă de
ordin social şi juridic, mai mult decât moral . Volumul a fost atacat în instanţă, fiind acuzat de
obscenitate. Fiind prima situaţie de acest fel, expusă în literatură, nu a fost digerată de
publicul larg, deoarece această realitate a personajului pus în relaţie cu mediul social, era
perpetuu ţinută în umbră. Rezultatul procesului a fost însă transformarea operei într-o
capodoperă.

9
 Acţiunea din romanul flaubertian este inspirată din realitatea cunoscută de scriitor în
copilărie, în locul său de baştină : Rouen, Normandia. Personajele sunt constrânse într-un
microunivers ce poartă amprenta distinctivă a orăşelului de provincie, aparent banal, dar care
transfigurează protagoniştii în moduri total nebănuite. Până şi portretul doctotului Lariviere
este sustras din realitatea imediată a lui Flaubert şi constituie fidela reprezentare a tatălui său.

Firul narativ are un caracter arhetipal : eterna zbatere a omului între datorie şi
dragoste, aparent lipsită de orice mijlocire. Emma Bovary are o perspectivă romanţată asupra
lumii, reperul idealului absolut întru-un loc suprapopulat de realitate. Lectura de care are
parte şi în timpul şederii ei la mănăstire, îi alimentează nişte vise, ea dorind să ia parte la
această lume fictivă, construindu-şi din sine un personaj.

Emma este victima unei iluzii că este o persoană superioară, însă de fapt este doar o
provincială care citeşte romane la modă , confruntându-se cu eroinele convenţionale.
Pasiunile ei o duc într-o realitate paralelă viciată. Dominatoare, îşi proiectează fantasmele
asupra celor cu care interacţionează. Paradoxal, nimic nu-i poate aduce satisfacţia, ea are un
ideal ce nu poate fi atins vreodată. Chiar autorul comentează: Emma şi-ar fi dorit o căsătorie
la lumina torţelor, la miezul nopţii, dar tatăl ei considera această idee un nonsens. Idealul
pe care îl creşte în suflet este iluzoriu pentru lumea reală, condusă , precum în romanul lui
Lev Tolstoi, în mod stereotip. Ea este prinsă într-un cerc fără ieşire: visează, iar visurile ei
devin realitate, dar atunci când se întâmplă, ea visează altceva.

În ceea ce priveşte viaţa socială, Emma Bovary poate fi considerată o individualistă,

ăn raporturi reci și distante față de soţul sau de tatăl ei care se îmbolnăveşte. Cu toate
acestea, ea este un exemplar feminist care îşi neagă rolul desemnat de societate, de soţie şi de
mamă, ducând o existenţă independentă, fie ea şi reprobabilă. Participând la un bal la care
este invitată datorită soţului, ea regăseşte acolo elemente din lumea ei fictivă, simte că
aparţine acestui univers, dorind pe parcurs să se transfere în acest loc. Balul reprezintă pentru
ea un ideal de care îşi va aminti mereu . Emma Bovary şi-ar dori de fapt să facă parte din
înalta societate a Annei Karenina. Cele două se diferenţiază din punct de vedere social, dar
tind să-şi îndeplinească cea mai arzătoare dorinţă a lor, abandonându-şi familiile pentru
aceasta. Şi doamna Bovary face parte din burghezime, însă la momentul la care scria
Flaubert, acest termen se refera la clasa de mijloc: oamenii care nu aveau o avere mare , dar
posedau destui bani pentru a nu fi nevoiţi să muncească fizic.

10
 Toate aceste aspiraţii care îi definesc personalitatea, au format ulterior o trăsătură de
caracter denumită bovarism. Bovarismul este tendinţa prezentă la unele persoane care,
nemulţumite de realitatea propriei lor condiţii, îşi construiesc o personalitate fictiveă ,
corespunzătoare aspiraţiilor lor.

În ambele romane: Anna Karenina şi Doamna Bovary , are loc o pedepsire

exclusivă a protagonistelor, restul personajelor fiind lăsate să-şi continue existenţa
netulburată. Această pedepsire urmează după ce Emma eşuează în dragoste, singura
întreprindere pe care o concepe şi o proiectează. Primul ei proiect se dovedeşte a fi Charles,
dar acesta nu-i aduce împlinire afectivă. Idealurile sale au o dimensiune mult mai vastă
decât viaţa reală, iar soţul este incompatibil cu ea. Motivele sunt multiple. În primul rând ,
el acceptă sărăcia empirică a lumii tangibile, pe când ea îşi construieşte un adevărat tipar de
idealitate. De asemenea, Charles este marcat de comoditate fizică, sufletească, profesională,
ceea ce îl impiedică să fie un doctor bun şi să-i asigure Emmei un statut social adecvat.
Totuşi, în aşteptarea unui semn că viaţa ei se va schimba, ea nu realizează că efemeritatea
trăirilor nu permit umanului acea fantezie a cărţilor, că , într-o viaţă scurtă de om , nu va
avea timp să experimenteze toate minunăţiile universului. Această pasiune pe care o
dezvoltă, are o latură dionisiacă, excesivă, care preconizează avântul, entuziasmul, uitarea de
sine. Doar minunile au voie să tulbure ordinea unui univers reglat ca un ceasornic.

Cu toate acestea, pentru Emma, garantul valorilor trebuie să fie Charles: el este de
vină că iubirea lor nu-şi flutură valurile vrăjite pe vreun ţărm. Cuvintele au rolul de a ascunde
adevărul, viaţa Emmei fiind un ,,hăţiş” de minciuni. Ea inventează poveste după poveste
pentru a-şi ascunde relaţia cu Rodolphe. De asemenea, Rodolphe foloseşte cuvinte sincere
pentru a-şi descrie sentimentele pentru Emma, deoarece are impresia că acesta îl induce în
eroare. Flaubert arată că prin minciunile pe care le spune iubiţilor ei, ea face ca adevărul să
nu mai poată fi atins de cuvinte.

În secolul al XIX-lea, ca şi în cultura de masă din timpurile noastre, singurul chip

imaginar al răului este cel social. Acest rău social o va distruge pe Emma Bovary, o va nimici
legal, dar şi romantic în acelaşi timp: în viaţa ei există patru fiinţe umane, toţi bărbaţi, care o
duc împreună la pierzanie - un soţ mototol, un amant cinic, altul timid şi un negustor
intrigant care o împinge să cheltuiască peste puterea ei financiară.

11
 Simbolistica în romanul Doamna Bovary este copleşitoare. La tot pasul, cititorul se
loveşte de geniale detalii ce ţes o plasă care produce o a doua realitate, o a doua natură a
acţiunii. Este de-a dreptul înfricoşătoare la fiecare recitire, deoarece, firul narativ, redus iniţial
la absolutul necesar, ia amploare şi vorbeşte în feluri noi despre personaje.

Un motiv des întâlnit în volum este fereastra; sunt multe scene epice în care eroina
contemplează lumea de la un geam. În primul rând, fereastra reprezintă posibilitatea de
evadare, dar are şi alte conotaţii: la logodna Emmei se trânteşte o fereastră-aici termenul este
sinonim cu impactul cu realitatea- ; protagonista îşi contemplă dorinţa de a sări din pod
printr-un hublou-evidenta trecere de la o stare existenţială la alta- ; nu în ultimul rând,
copilăria fericită îi este readusă în prim-plan de un ţăran ce trece prin dreptul casei unde ea
participă la un bal. De asemenea, florile uscate pe care le găseşte Emma într-o vază la sosirea
în casa lui Charles, fostul buchet de nuntă al celeilalte , o fac să se întrebe care va fi destinul
buchetului ei după moarte.

Odată cu mutarea din Rouen, ea dă dovadă de sfidare faţă de mariaj, când îşi arde
buchetul. Simbolic, acest act reprezintă felul în care visurile îi vor distruge în cele din urmă
viaţa. Un alt semn prevestitor poate fi considerat cerşetorul orb ce apare pe drumul eroinei
înspre Luon. Cerşetorul, alegoria decăderii morale eterne, este descris ca fredonând un cântec
despre ,, păsări şi soare şi frunze verzi” într-o voce ,,inarticulată de disperare”. În timp ce
visurile Emmei duc cu gândul la frumuseţe şi fericire, sufletul acesteia devine poluat şi
corupt. La moartea ei, cerşetorul cântă despre o fată cufundată într-un somn fără întoarcere.
Acest somn nu este doar moartea ei, ci şi visul ei etern care se prelungea mereu, din timpul
vieţii. Această aspiraţie a sa o face să trăiască într-un univers paralel, doar al ei care o
îndepărtează însă de realitate şi care în timp o distruge. Credinţa în dorinţa cea mai arzătoare
o face pe Emma să îndrăznească, o face să înfrunte tot ceea ce se află în jurul ei. Însă, mai
puternic decât visul ei este factorul social, care din umbră îi coordonează destinul, lăsând-o să
să trăiască în mediul ei iluzoriu. Fără acest mediu din care doamna Bovary s-a hrănit şi care îi
este vital, ea abandonează cu totul viaţa ce nu i-a oferit satisfacţie, iar societatea care o
înfruntă o uită apoi şi ce poate fi mai dureros decât uitarea printre cei vii? În antiteză cu
dorinţa ei de a fi semnificativă în această lume, socialul îi dovedeşte contrariul, faptul că este
doar cineva care s-a compromis şi care nu mai valorează nimic. În sufletul Emmei Bovary se
duce o luptă interioară: la început ea crede cu tărie în schimbare şi că un factor exterior va

12
interveni în viaţa ei, iar apoi ea însăşi se luptă pentru ascensiunea sa. Când şi aşa eşuează,
este conştientă că această lume nu e pentru ea, considerându-se superioară celorlalţi.

Soţul ei, în schimb, acceptă această viaţă până la sfârşit şi nu se opune cu nimic ce i-a
fost dat. El simte lipsa soţiei şi îşi dă ultima suflare pe banca din grădina celor doi, fără a se
gândi şi probabil fără a putea să înţeleagă vreodată cauza neîmplinirii Emmei, care se
îndepărtează de aspiraţiile normale ale umanului, mai ales în mediul familial. Pentru ea,
eşecul reprezintă faptul că această viaţă pe care se chinuie să o clădească nu reuşeşte, nu
faptul că îşi lasă în urmă familia. Având tot timpul alte aşteptări, chiar şi atunci când pare că
destinul îi surâde, ea se aruncă ,din nou, în alt ocean al fanteziei.

Emma Bovary nu-şi doreşte să moară de bătrâneţe ducând o viaţă banală, a rutinei, ci
având parte de întregul inefabil al trăirilor. Ea preferă ori să aibă parte de tot, ori să părăsescă
această lume nedemnă de ea. Ca şi în Anna Karenina, nici pentru ea nu există cale de mijloc:
ori fericire eternă ori suferinţă. Ambele eroine rămân neînţelese de o comunitate privată de
sentimente, funcţionând egoist numai cu reguli, care indiferent de statut, converg spre
acelaşi prototip : impune un anumit loc în societate pe care femeia nu îl poate depăşi şi la
care nu poate renunţa.

CONCLUZII

În concluzie, Lev Tolstoi şi Gustave Flaubert surprind în romanele Anna Karenina ,

respectiv Doamna Bovary femeia neîmplinită, victimă a propriilor aspiraţii , dar şi a
factorilor exteriori. Prinsă între datorie şi dorinţa firească de a cunoaşte dragostea
adevărată, femeia respectă de cele mai multe ori regulile acestui joc al vieţii. Totuşi, Anna
Karenina şi Emma Bovary reprezintă abaterea de la această linie dreaptă spre o cale a
desăvârşirii lor sufleteşti, dar care este aspru pedepsită .

Ele încearcă să găsească un echilibru între copii şi iubire, dar societatea le interzice
calea de mijloc. Cel mai probabil, într-un mod tragic este înfăţişată acestă încercare a femeii
de a evada din orânduirea eronată a lumii, ca apoi ea să fie judecată şi ţintuită la zidul
infamiei. . În ambele romane persistă ideea că bărbatul , chiar comiţând acte de trădare faţă
de soţie, nu este judecat, în timp ce femeia trebuie să aleagă între familie-banalitate sau

13
iubire-dispreţ. Dacă pentru partea masculină a romanelor , balanţa poate fi în echilibru,
femeia trebuie să aleagă ori fericirea exterioară, ori pe cea interioară.

Privind lucrurile prin grila societăţii actuale, se impune constatarea că , prin

determinare şi putere, femeia de azi şi-a căpătat şi ea libertatea de a –şi găsi echilibrul .
Totuşi, societatăţii din toate timpurile îi este caracteristic în continuare acelaşi criteriu al
judecării celorlalţi, aşadar prototipul Annei Karenina sau al Emmei Bovary continuă să se
perpetueze , cu sau fără aura tragică a eroinelor celor două romane discutate. Ca posibilă
soluţie, „aurita cale de mijloc” s-ar putea atinge însă doar făcând abstracţie de factorul social
care continuă să-şi exercite acea putere oarbă , distructivă . Însă... oare se poate trăi în afara
sferei socialului ? Raţional, nu. Dar putem visa la împlinirea prin iubire, aşa cum au făcut
femeile tuturor timpurilor.

BIBLIOGRAFIE

1. FLAUBERT, Gustave, Doamna Bovary, Editura POLIROM, Bucureşti,

2006;

2. TOLSTOI, LEV, Anna Karenina , Editura POLIROM, BUCUREŞTI, 2002;

3. TAINE, Hippolyte, Studii literare , Editura Minerva, Bucureşti , 1983;

4. ROZNOVEANU, Mirela, Civilizaţia romanului, Editura Cartea Românească,

1991;

5. IOSIFESCU, Silvian, În jurul romanului, EDITURA PENTRU

LITERATURĂ, Bucureşti, 1961;

6. UNGUREANU, Cornel, Contextul operei , Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1978.

14
15