Rescrierea postmodernă

De la Madame Bovary de Gustave Flaubert la Pupa russa de Gheorghe

Crăciun

Rescrierea postmodernă
Rescrierea a fost o prezență constantă în istoria literaturii. La fel ca în poezie sau
dramaturgie, și în sfera romanului, rescrierea este la fel de vizibilă. În ciuda implicațiilor
termenului de roman și a principiilor de adaptare la realitate, autorul de literatură de grad
secund, artificială, se raportează la acesta ca la o realitate la fel de imperativă, de
pregnantă și copleșitoare ca și cea pretins stihială sau nemodelată, pe care se presupune că
prozatorul realist/naturalist o disciplinează sau ca acea realitate onirică, de viziuni și
tropisme obscur pe care poetul romantic sau suprarealismul o revarsă în discurs.1
Rescrierile explicite ale romanelor anterioare devin cu adevărat celebre abia la sfârșitul
anilor 1960.
În postmodernism este foarte bine ilustrată deterioraea coeziunii dintre autor și cititor, fapt
care poate fi observat în romanul Doamna Bovary a lui Gustave Flaubert, ca o anticipare a
faptului că în confruntarea cu problemele căsătoriei și ale adulterului, romanul burghez, în
cele din urmă, trebuie nu doar să se confunte cu provizoratul legilor, regulilor și structurilor
sociale, dar și cu provizoratul propriilor sale proceduri și supoziții.2
Având exercițiul rescrierii din perioada ultimelor decenii comuniste, nu este la întâmplare
faptul că literatura română contemporană, înregistrează una dintre cele mai valoroase creații
ale sale, tocmai o operă care este rezultatul asumării procesului de reînviere a unui text
canonic și a unei formule literare semnificative prin ea însăși. În romanul Pupa russa de
Gheorghe Crăciun, rescrierea romanului Doamna Bovary și readucerea în prim-plan a
convenției romanului adulterin declanșează o reacție în urma căreia se pot pune în evidență
elementele cele mai intime care au intrat în alcătuirea societății românești comuniste morbul
comunist al erosului de culise, componenta totalitară și multilateral dezvoltată a adulterului,
inconsecvența, labilitatea, deruta, disperarea fiecărei încercări.3
Considerând că infirmitățile și distorsiunile generate de comunism încep să se vadă cu o
mai mare claritate odată cu intrarea în noua lume post-revoluționară, Gheorghe Crăciun își
propune să reconstruiască lumea comunistă din amintirile sale personale, ca într-un puzzle cu
piese greșite, având în figura Doamnei Bovary, un punct de acces în această lume, un element
care va realiza coeziunea unei cartografieri greu de realizat.

1
Carmen Pascu, Scriierile diferenței. Intertextualitatea parodică în literatura contemporană, Craiova, Editura
Universitaria, 2006, pag. 60
2
Tony Tanner, Adultery in the Novel.Contract and Trangression, John Hopkins University Press, Baltimore and
London 1979, pag 259
3
Gheorghe Crăciun, Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa, 1993-2000, Pitești, Editura Paralela 45,
pag.17
 Doamna Bovary de Gustave Flaubert
Gustave Flaubert (1821-1880) a creat romanul modern definiind rolul romancierului ca
artist. Astfel Doamna Bovary reprezintă piatra de hotar în istoria literaturii, care orientează
romanul într-o noua direcție, ceea ce a determinat o apreciere a acestei specii pe calea
valorilor. Flaubert a ridicat standardul romanului și a militat pentru realism și un control
textual strict, oscilând totodată între evadarea imaginativă de tip romantic și pretențiile unei
lumi ce i se părea dezamăgitoare și înșelătoare. Lupta lui Flaubert de a modela cele două
elemente contradictorii-romantismul și realismul- într-o singură artă, devin obiectul uneia
dintre marile povestiri eroice ale literaturii.4
Doamna Bovary este scrierea ce dă întreaga măsură a talentului literar, aparținând acestui
tittan al literaturii mondiale. Romanul prezintă viața tumultoasă a unui personaj complex-
Doamna Bovary- care este simbolul decăderii morale eterne, al prăbușirii umane și al
simțurilor dezvăluite. Frumoasa tânără care devine printr-o căsătorie banală doamna Bovary,
trăiește o existență exaltată cufundată în sine și în visele inspirate din cărți cu cavaleri și
marchize. Neagă realitatea căutând iubirea zugrăvită în cărți, chiar dacă trăiește lângă un
bărbat anost care nu bănuiește nimic din zbuciumul emoțional care marchează existența soției
sale. Frumusețea femeii atrage admiratori, dar setea ei de iubire imaginară nu este alinată,
doamna Bovary devenind, fără să o dorească în mod conștient, o adulteră decăzută. Pasiunile
sale nebunești, dorința de a duce o viață luxoasă, pe care nu și-o permite, o târăsc într-o viață
paralelă, viciată, care dărâmă chiar idealurile clădite în adolescnță pe seama viselor sale..
Putem spune că doamna Bovary este un exemplar feminist, care își neagă rolul desemnat de
societate, de soție și mamă, pentru a duce o viață independentă.
Emma este alcătuită din toate femeile pe care le-a cunoscut, din acelea ce parcă le-a iubit,
ca de pildă, Louise Colet, și din acelea pe care le-a imaginat. 5 Astfel eroina îi aparține, este
creația lui Flaubert, așa cum Leontina este întruchiparea lui Gheorghe Crăciun. Soțul Charles
este singurul îndrăgostit din roman, a cărei fericire este condiționată de mofturile Emmei, el
fiind preocupat și de fiica lor Berthe, care se auto-învinovățește când descoperă infidelitățile
soției sale, pentru ca în final să moară de inimă rea, după moartea tragică a Emmei. Un
moment important în roman este atunci când Charles, chair și după moartea soției, îi
inventează scuze pentru escapadele amoroase, ba chiar îi adoptă preferințele și ideiile, ceea ce
denotă că Emma are o influență mai mare dincolo de mormânt asupra lui, decât a reușit în
viață. Când descoperă scrisorile de la Rodolphe, se consolează spunându-și că poate s-au
iubit platonic, iar la întâlnirea cu Leon, ale cărei scrisori le citise deja, trădarea ar trebui să îl
înfurie, dar furia sa vine mai degrabă din nemulțumirea că ar fi vrut să fie el acel bărbat.
Raportat la această scenă, bovarismul atinge cote maxime, Charles devenind Emma.
Emma se sinucide în chip tragic, dar acesta nu este o pedeapsă suficientă: în agonia ei, nu
regretă niciuna din faptele ei trecute, nu se reculege deloc. În ultimele momente de
viață,chinuită de efectul otrăvii, Emma devine o figură grotească fără nicio legătură cu eroina
romanului. De fapt Emma nu se sinucide din cauza iubirii neîmpărtășite ci de teama pierderii
locului privilegiat în societate, efectul dezastrului financiar la care a adus-o viața luxoasă.

Pupa russa de Gheorghe Crăciun

4
Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii,traducere de Anca Irina Ionescu, București, Editura Lider,
2005, pag.191
5
Maurice Nedeau-Gustave Flaubert,scriitor , pag.136
 Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai originali prozatori, a creat dupa 1990 un roman al
reprezentării feministe în literatura română, modelat prin raportare la arhetipul livresc al
Doamnei Bovary de Gustave Flaubert.
Pupa russa este rezultatul revitalizării unui text canonic și a unei formule literare. În acest
roman Gheorghe Crăciun readuce în prim-plan tema adulterului, realizând o rescriere a
romanului Doamna Bovary. Pupa russa este romanul unei lumi care capătă viață prin cuvinte.
Întregul roman devine un joc al dezvăluirii treptate prin cuvânt, un joc al existenței. Romanul
apare în literatura română într-un moment în care cititorii revin cu timiditate asupra literaturii
după o lungă perioadă de dizgrație, iar Gheorghe Crăciun reușește cu acest roman să
trezească interesul pentru explorarea societății așezând în centru personajul său iconic,
simbolul ratării existențiale6 într-o societate care anihila individul și puterea de afirmare a
personalității acestuia.
Pupa russa conține trei capitole intitulate Nota auctoris, capitole frumos și ingenios
integrate romanului. Acestea vin în descendența începutului romanului, unde Leontina este
Leon + Tina, jumatatea feminină alături de cea masculina, androginul, perfecțiunea mult
visată. Ca personaj al romanului, Leontina este jumatatea feminină a unui întreg în interiorul
căruia vocea auctorială reprezintă jumatatea masculină. Se remarcă superba metaforă a
scrisului – creatorul formeaza împreuna cu creația sa perfecțiunea androgină. Criza
naratorului/autorului care reiese din aceste capitole, conștientizarea tragică atât a
individualității sale, cât și a personajului său, expunerea lipsită de orice reținere a
modalităților prin care îți creeaza personajul sunt tot atâtea experiențe ale naratorului
postmodern, care refuză să-și asume rolul de Mare Romancier, constient că 7: Lumea este
ceea ce vine si ceea ce se schimbă. Omul există pentru că e facut din materie. Ideile nu au
materie. Oamenii nu au idei.
Materia, materialul sunt și vor fi întotdeauna cuvintele. Oamenii și personajele sunt creați
din cuvinte. În Trupul stie mai mult – fals jurnal la Pupa russa, Gheorghe Craciun povestește
geneza romanului său, pornind de la o afirmatie a lui Valéry: Cuvintele fac parte din noi mai
mult decit nervii. 8Criza limbajului transcrie criza trupului, experiența limbajului – experiența
trupului, cuvintele devin viscerale: Însă durerea numelui ei nu se afla în aceasta
fragmentare de spatii Leon/Tina, ci în aceasta treaptă N-T. Ca o ruptură dintre două trupuri
diferite, dintre două biologii diferite, dintre două culori ale pielii și dintre două triburi
diferite pe care le separă o junglă imensă. Când Leon se întilnea cu Tina, pământul numelui
ei se crapa brusc ca o burtă umflată din care ies mațele. LEONTINA – UN NUME CU
VISCERELE LA VEDERE. 9
Această echivalență limbaj-trup este expusă cel mai dramatic în finalul romanului: Si
capul ei cel frumos de papusa ruseasca se sparse in mii de tandari, in mii de senzatii si de
idei si cele 143.990 de cuvinte ale acestei carti se imprastiara pe suprafata lucrurilor din jur
ca resturile unui creier explodat“. Planul personajului si planul auctorial sint unul si
acelasi, inseparabile, pentru ca amindoua se supun acelorasi legi ale cuvintului, la fel cum
sufletul este supus legilor trupului.10

6
Carmen Mușat, O carte în dezbatere, articol
7
Crăciun Gheorghe, Pupa Russa, Editura Art, 2007
8
Valéry Paul, Criza Spiritului și alte eseuri, Editura Flammarion
9
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editurs Art, 2007
10
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007
 Leontina Guran, cea în jurul căreia se structurează romanul este personaj singular în
limba română.11 Pupa russa sau matrioșka-păpușă rotundă din lemn, în care stau ascunse
păpuși din ce în ce mai mici, indică tehnica narativă utilizată de autor în elaborarea
romanului. Acesta este construit pe mai multe niveluri narative, momente distincte care se
suprapun uneori.
Gheorghe Crăciun pornește cu speranța că va depaăsi limitele utopiei prin scrierea sa,
având siguranța că există o Emma Bovary a provinciei românești din ultimii cincizeci de ani,
există această păpușă a sorții, făcînd eforturi disperate să-și schimbe desuurile, rochiile și
identitățile, cu sentimentul perpetuului eșesc și iluzia minimei schimbări, există această
femeie precară, frivolă, nestatornică, vie, speriată că simulacrul ei de viață îi scapă printre
degete.12
Spiritul antiburghez care se manifestă în Doamna Bovary își găsește echivalentul într-o
formă modernă de exprimare a disprețului față de regulile societății comuniste în romanul
Pupa russa de Gheorghe Crăciun. În acest roman de inspirație flauberiană există o temă
majoră, centrală, dincolo de temele analizate de criticii literari și anume singurătatea, element
comun pentru cele două romane. Atât Emma Bovary cât și Leontina Guran sunt copleșite de
singurătate, prizoniere în propriul lor corp.
Leontina Guran este un personaj unic în literatura română. Născută la jumătatea secolului
XX, într-un sat de munte, ca fiică de țărani, fapt resimțit mereu traumatic, lipsită de
afecțiunea lor, eroina părăsește satul grație aptitudinilor sale sportive. Performanțele de
baschetbalistă o ajută să facă liceul într-un orășel săsesc, continuă studiile superioare la
București și devine activist politic în structurile puterii comuniste. În jurul vârstei de treizeci
de ani, în urma unui scandal sexual este îndepărtată de la centru și trimisă ca profesoară de
sport în provincie. De aici, revine peste câțiva ani la București, ca soție a unui medici celebru,
alături de care cunoaște experiența maternității, care pentru ea se dovedește a fi eșec. Decisă
să-și părăsească soțul și să emigreze, e ucisă în somn, în ultimele pagini ale cărții, de un
bărbat necunoscut, cel mai probabil, însuși autorul, într-o cameră de hotel în care își aștepta
amantul cu care pregătise marea evadare: și capul ei de păpușă rusească se sparse în mii de
țăndări, în mii de senzații de idei și cele143 557 de cuvinte ale acestei cărți se împrăștiară pe
suprafața lucrurilor din jur ca resturile unui creier explodat.13
Ea își ratează în mod sistematic destinul, fiind prinsă fără scăpare în plasa istoriei,
supraviețuind în vârtejul unor evenimente absurde dar semnificative pentru existența sa, care
este determinată de o întâmplare banală, petrecută în copilărie, cu consecințe nefaste de-a
lungul vieții. Totul pornește atunci când un grup de copiii descoperă o parașută îngropată în
câmp, ocazie pentru Miliția și Securitatea comunistă să declanșeze o anchetă tipică care să
descopere elementele reacționare. După ce este arestat tatăl Leontinei, revine acasă cu totul
schimbat iar viața Leontinei începe să se deruleze într-un ritm amețitor. Astfel, ea traveresază
treptat momentele infernului comunist de la promiscuitatea vieții de internat, unde este
dominată de instincte, la experiențele sale politice în calitate de secretar UTC, apoi instructor
de partid în facultate. În paralel cu activitatea sa politică se manifestă o permanentă activitate
sexuală, Leontina Guran fiind o veritabilă femeie fatală prin patul căreia trec o mulțime de
bărbați și femei, fiind o ființă ambivalentă, prizoniera numelui său, în care Leon și Tina,
simbolul principiului masculin și al celui feminin, se înfruntă, se tolerează, se stimulează
reciproc.
11
Oana Călin Ninu, Reprezentări ale corpului în romanele lui Gheorghe Crăciun în Observator cultural,
nr.177/7-13 august, 2008
12
www.librăria.scriitorilor.ro-Pupa russa
13
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007, pag. 401
 Două procese ale vieții omului-tinerețea și maturitatea- sunt bine conturate în aceste două
romane, autorii acestora punând accentul pe complexul animus-anima și pe inadaptarea
socială și afectivă a personajelor principale, Emma Bovary și Leontina Guran.
În timp ce Emma Bovary trăiește o copilărie marcată de lipsa mamei, crescând la ferma
tatălui său, Leontins Guran este prinsă în câltoarea vieții încă de la o vârstă fragedă, tatăl ei
fiind arestat în urma descoperirii parașutei de către Leontina și colegii ei de joacă, iar mama
ei nu ar avea timp să o iubească. La internat, în perioada liceului, Leontina este abuzată de
pedagoaga Brunhilde, fapt care îi afectează evoluția și rămâne la stadiul de păpușă, de
marionetă a propriului său destin. Cu cât este mai împlinită fizic, ca femeie, mai frumoasă și
mai dorită, cu atât este mai singură.
Următoarea etapă a vieții ei este marcată de începutul procesului de îmbătrânire, care își
pune amprenta și asupra psihicului generând o criză existențială. Această criză se reduce la
căutarea iubirii și nevoia de a împărtăși. Confecționată pentru a deservi plăcerile trupului,
Leontina se dovedește incapabilă de iubire, ea trăiește o existență sufocată în rutină și fals,
care accentuează lipsa de substanță a păpușii rusești. Odată ce feminitatea i se cenzurează sub
apăsarea timpului, orice legătură cu lumea exterioară dispare iar personajul, pur și simplu,
piere în lunga căutare de sine. Cele două personaje sunt condamnate la singurătate tocmai de
frumusețea lor care le transformă în obiect al dorinței bărbaților.
Observăm că sensul desfacerii păpușii rusești nu este de l marela mic, de la suprafață la
adâncime, ci unul al acoperirii succesive până se ajunge la banalul suprafeței cotidiene, la
viața fără noimă, pasine, sens, care aduce la finalul unei suferințe, înaintea unei morți
penibile.
Leontina este o femeie modernă, aparent liberă, independentă, fără obligații familiale. Ea
acceptă și satisface dorințele și fanteziile celorlalți, fiind o femeie lipsită de substanță, o pupa
russa. Nu reușește să trăiască nici sentimente materne, asemenea Emmei și nu are o relație
apropiată cu Berta, fiica ei, care este crescută de bunica ei.
Leontina Guran, personajul car în romanul lui Crăciun lecturează chiar Doamna Bovary a
lui Gustave Flaubert, în scopul de a evada din realitatea cotidiană, este fascinată de personajul
Rodolphe, interpretat ca arhetipul salvatorului. Ea începe să-și urască viața precum și
partenerii ei care nu reușesc să o împlinească afectiv. În aceste condiții, în sufletul ei,
încolțește dorința de a fugi, de a-și depăși condiția, locuind într-un mare oraș european unde
putea duce o viață diametral opusă celei prezente.
Leontina are două laturi pe parcursul romanului: ANIMUS-latura rece și calculată și
ANIMA-latura erotică, sexuală, instinctuală. Este nevoită să se adapteze formelor primitive
de viață, însă nu are dorința parvenirii în această societate a măștilor, structurată mai degrabă
pe lucruri fără substanță.
Ambele eroine pot fi privite ca marionete ale destinului, ca ființe pasive, incapabile de ase
adapta la mediul social în care trăiesc sau de a se împlini afectiv. Ele se lasă conduse de
sentimente negative, care le conduc înspre un sfărșit tragic. Emma Bovary și Leontina Guran
sunt folosite atât de bărbații cu care vin în contact cât și de societatea în care trăiesc, devenind
victime ale propriei inadaptări.
Leontina este o femeie emancipată, fără reguli morale, femeia pe care astăzi o regăsim în
filme. Ea nu este doar o lesbiană sau un androgin (Leon și Tina), e mai mult decât Emma
Bovary, ea simbolizează revoluția sexuală, eliberarea femeii, păpușa supremă a modernității.
 Concluzii:
Asemeni precursoarei Emma Bovary, Leontina Guran e măreaţă prin iluziile sale. Femeia
esenţială, Leontina are un corp aducător de nenorociri şi un prenume fatal: prenume dual
amintind - în latura sa masculină - de cel deal doilea iubit al Emmei Bovary, Léon, dar şi de
cuplurile antitetice autodegradabile ale lui Flaubert: Homais / Bournisien, Bouvard şi
Pécuchet care trimit totul într-o deriziune universală. Căci departe de a reitera armonia
întregului, cele două laturi de „fata-băiată” ale Leontinei ajung să se devoreze reciproc. În
tablourile societății comuniste inserate în corpul romanului Pupa russa,- ca niște Matrioște ce
se conțin unele pe altele, dincolo de „straturile epidermice” constitutive ale personajului
feminin viciat și contaminat de sistem, - autorul nu numai că îşi va interzice orice expresie a
unui „mesaj” în materie de opinie politică, morală sau religioasă, ci va urmări această muncă
de dezangajare până în cele mai mici articulaţii logice ale povestirii, la acel nivel de
structurare formală şi simbolică inerentă naraţiunii. Întâmplare şi necesitate, fatalitate şi
contingenţă sunt în mod savant distribuite de către autor pentru a compune cadrul operei ce
nu se dorește a fi doar o ficţiune demonstrativă, ci se vrea o plajă de timp, care, ca viaţa, nu se
încheie cu nici o concluzie formulabilă. Dozajul experienţei personale şi o anume necesitate
care ţine de construcţia cărţii se rezolvă în nenumărate stadii, prin reconstituirea
mărunțișurilor vieții și a rezistenței surde în fața tăvălugului istoriei. Visătoare, nesatisfăcută,
lâncezind bovaric, Leontina reiterează starea de prostraţie a Emmei, căci dacă pentru aceasta
din urmă viitorul era un coridor întunecat de tot şi cu uşa din fund bine încuiată 14, primei
nimic nu-i ajungea, nimic nu-i rămânea. Şi zilele vieţii ei se aşezau una peste alta ca foliile de
gelatină în pachetul din dulapul bucătăriei. Străvezii, dar gata să se topească la căldură, în
cratiţa de pe aragaz, într-o materie băloasă şi fără consistenţă.” 15. Asemeni Emmei,
Leontina nu se consideră împlinită prin maternitate, reușind să treacă aproape imună de
episodul naşterii şi creşterii propriei progenituri, atât de conformă tatălui: Adusese pe lume o
fetiţă brunetă, cu ochi negri şi plină de zbârcituri, leită Hristu Darvari. (…) Faţă de copilul
desprins din propriul pântec Leontina simţise o teribilă reacţie de respingere. (…) instinctul
ei matern părea blocat dar se simţea purificată, eliberată de straturile succesive de zgură
impregnate în sensibilitatea ei nărăvaşă, nesăţioasă” (2004: 332) 16. Paralelismul celor două
„eroine” merge până într-acolo încât ambele fiice se numesc omofonic Berthe și Berta, și sunt
lăsate în grija unor doici domiciliate mai departe de casa acestora. Întâmplător nu este nici
numele soţului, Darvari, cu rezonanță şi descendenţă în Charles Bovary. Portretul soţului, şi
mai târziu viaţa de cuplu trimit cititorul avizat la atmosfera casei din Tostes (Madame
Bovary). Sentimentele Emmei faţă de Charles şi ale Leontinei faţă de Hristu Darvari se
suprapun perfect. Disperarea paraliziei vieţii interioare, compasiunea în faţa fiinţei mediocre,
încercările eşuate de a se conforma unei imagini clișeizate de soție, lărgesc hăul căscat între
parteneri şi falimentează idealurile protagonistelor. În maniera determinismului în care
Flaubert o construise pe Emma, Leontina este copleșită de tara tatălui-pușcăriaș-fără-vină,
care o permeabilizează la compromisuri, precum și de structura sa bovarică ce o împinge
către lectură pentru a-și pansa rănile sufletești.
Introdus ca element de intertextualitate, momentul confruntării Leontinei cu paginile
Doamnei Bovary, pentru a-şi proba şi verifica sentimentele, este în opinia mea un punct
culminant al romanului: Revenea la paginile cărţii, Rodolphe şi Emma, care în dorinţele ei
confunda senzualităţile luxului cu bucuriile inimii, eleganţa obiceiurilor cu gingăşiile
sentimentului.” 17. Căutându-se pe sine, Leontina își verifică veridicitatea unei adevărate
14
Gustave Flaubert, Madame Bovary, Editura Polirom, 2017
15
Gustave Flaubert, Madame Bovary, Editura Polirom, 2017
16
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007,
17
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007,
iubiri în viața sa, repetând episodul Emmei Bovary care la rândul ei, citind, se îndoise de
propria experienţă amoroasă. Leontina va trece la nivelul următor (posibil vremii sale) să se
confrunte cu mecanica sexuală din filmele porno.
În cele ce urmează voi urmări ruptura sa de Flaubert, mai ales prin afecțiunea pe care o
are constant și până la capăt pentru personajele sale, deopotrivă bărbați și femei. Flaubert
afirmase „Madame Bovary c’est moi” și simțise în timpul scrierii scenei otrăvirii Emmei
gustul de arsenic în gură, dar se și dezisese de aceasta, spunând că ea suferă și plânge în
douăzeci de sate din Franța tocmai la acel moment. În general, rigoarea impersonalității pe
care și-o impusese nu i-a permis să-și manifeste direct sentimentele față de personajele sale.
Pentru el documentarea era exterioară pentru a ajunge să scrie din interior, în vreme ce
Crăciun se documentează sondând în straturile cele mai sensibile ale propriei ființe pentru a
le aduce la suprafață. O explicație pentru această iubire nutrită pentru personajele sale este
faptul că Gheorghe Crăciun își face din propriul corp referința operei în opțiunea pentru
„homo significans”, el înoată în sine, uneori chiar în contracurent și aduce la suprafața paginii
biologicul, fiziologicul, trupul. Chiar și armonia întregului reiterată de androginie vine în
această direcție a consecvenței cu sine. Este felul său propriu de a rezolva dilema
autenticității cu care mersese pe modelul flaubertian. Vârstele corpului biologic și textual se
regăsesc în romanele sale, de la Acte originale/Copii legalizate (1982), la Compunere cu
paralele inegale (1988), Frumoasa fără corp (1993), și Pupa russa (2004), respectiv
tinerețea, maturitatea și îmbătrănirea. Astfel toate personajele sale sunt ipostazieri ale omului
crăciunian devastat de experiența scris-cititului și cea a fragilității corporale, a trupului
măcinat de cuvinte, traversând vârstele biologice chiar prin substanța scrisului său :
Interiorul meu este prea viu pentru acest trup careși vede mai departe de anatomia lui.
„Scriu proză fugind după o tinerețe pe care n-am știut s-o trăiesc. Când scriu proza asta mă
iubesc și mă compătimesc în același timp. ” (2006: 36). 18 Căutată cu disperare mută printre
maldăre de cuvinte, printre sintagme cu iz de mâncare stătută, propozițiile mele se adunau în
pagini ca niște haine purtate și aruncate de-a valma în pungile de plastic din debara. O
căutam printre tufele de agriș ale grădinii mele din Tohan.... , născută ca o vietate care te
sperie, cu carnea ei zbîrcită şi ochii orbi... pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de
ticăloşiile mele de bărbat şi de toate neputinţele şi neîmplinirile mele de ins duplicitar,
19
devine din acest anevoios travaliu o parteneră fantasmatică indestructibilă E femeia ta cu
membre de miriapod, cu dinţi de animal de pradă şi vagin de tigroaică, e femeia ta ca un
vierme de mătase pe care tu îl înveleşti în valuri nesfîrşite de muci şi scuipat verde. E femeia
ta ascunsă în gunoaiele colorate din maşina salubrităţii, femeia ta cu fese obraznice de
alabastru, putoarea ta cu care bei rachiu într-o crîşmă de cartier, iubita ta fără pretenţii şi
fără ambiţii, care-ţi cade în genunchi şi-ţi sărută picioarele, pulpele varicoase şi rotulele
ţepene20. . Disperarea și salvarea deopotrivă vin tot prin carte, și tocmai această salvare,
această revenire face diferența față de Flaubert care-și ucisese la rândul său personajul.
Crăciun, autorul, iese la suprafață după cufundarea în personaj Leontina sînt eu 21, dar
rămâne în imposibilitatea de a se dezice de ea. Doar textul o aspira, o dezintegrează: „Ea e
femeia pe care n-ai curajul s-o ucizi. Iei cuvintele bob cu bob şi faci din ele un conglomerat
de granule, le laşi să-ţi curgă din palmă ca o dâră de praf de puşcă. Desenezi această linie care
se tot închide până face un cerc. Aprinzi chibritul şi fugi”. Scriitorul într-o pasivitate feminină
se abandonase privirii și metabolizării lumii din interiorul său, dar în fața textului, după ce s-a
lăsat înghițit, fragmentat și descompus, se supune legilor interne ale cărții și se salvează,
rupându-se cu greu de personajul cu care se identificare până la desființare.
18
Naomi Ionică, Articol,2012 : 131
19
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007
20
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007, pag 314
21
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007, pag 385
 Ieșirea din lumea cărții este excepțională: Şi capul ei cel frumos de păpuşă rusească se
sparse în mii de ţăndări, în mii de senzaţii şi idei şi cele 143 990 de cuvinte ale acestei cărţi
se împrăştiară pe suprafaţa lucrurilor din jur ca resturile unui creier explodat 22.
Atașamentul lui Gheorghe Crăciun față de personajele pe care le caută și le creează, și le
amintește sau și le reconfigurază este evident și în romanul rămas neterminat Femei albastre,
din aceleași rațiuni poetizante ale prozei sale, de corporalizare a romanului, de încorporare a
propriului trup, în căutarea autenticității, a cuprinderii în Artă a realității. De această dată
avem de-a face cu un decor inversat, centrat pe capacitatea exploratorie a simțurilor
masculine: un roman plin de femei în care autorul își lasă la vedere rând pe rând fețele
masculinității. Proiectată după propriile mărturisiri ca o carte de relaxare, de neimplicare,
„ultima mea carte de proză” (2013: 15), are drept personaj principal „un bărbat (o voce
anonimă) care încearcă atât o autobiografie existențială, cît și alcătuirea unor fișe de caz
pentru cei cu care intră în contact. Nu face lucrul acesta de pe poziția unui observator
neimplicat, ci pentru că viața lui e prinsă într-un păienjeniș de relații dispersive. Dominant e
elementul feminin. Personajul-narator e mai degrabă un prizonier egoist al propriilor sale
voluptăți, reale și imaginare.. Crăciun se rupe de Flaubert nu numai la nivelul atașamentului
față de personaj, chiar al identificării cu el (afecțiune rămasă nealterată până la final), ci și la
nivelul stilului pe care și-l propune după declarat flaubertiana Pupa russa, în Femei albastre:
„Am încercat să construiesc acest tip de personaj, parțial oblomovian, parțial camusian,
parțial ieșit de sub mantaua lui Holban, tocmai pentru că nu mă lasă deloc indiferent publicul
căruia mă adresez”

22
Crăciun Gheorghe, Pupa russa, Editura Art, 2007, pag.397
Bibliografie:
Armăsar, Ioana-Paula, Gustave Flaubert în spațiul literar românesc / Gustave Flaubert in the
Romanian Literary Landscape, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2005.
Armăsar Ioana-Paula, Flaubertianul Gheorghe Crăciun / The Flaubertian Gheorghe Crăciun,
VATRA nr. 3; 2008.
Crăciun, Gheorghe, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)… / Two in a Book
(Without Counting Its Author)…, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2003.
Crăciun, Gheorghe, Pupa russa / Pupa russa, București, Editura Humanitas, 2004.
Crăciun, Gheorghe, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000) / The Body
Knows More. Fake Journal On Pup russa (1993-2000), Editura Paralela 45, Pitești, 2006.
Crăciun, Gheorghe, Femei albastre / Blue Women, Iași, Editura Polirom, 2013.
Flaubert, Gustave, Doamna Bovary / Madam Bovary, Iași, Editura Moldova, 1991.
Ionică, Naomi, „Celălalt corp în ficțiunea lui Gheorghe Crăciun” / „The Other Body in the
Fiction of Gheorghe Crăciun”, în Trupul şi litera, , explorări critice în biografia şi opera lui
Gheorghe Crăciun, coord. A. Bodiu, G. Moarcăs, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2012.
Pascu,Carmen, Scriierile diferenței. Intertextualitatea parodică în literatura contemporană,
Craiova, Editura Universitaria, 2006.
Tony Tanner, Adultery in the Novel.Contract and Trangression, John Hopkins University
Press, Baltimore and London 1979
www.librăria.scriitorilor.ro-Pupa russa