UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE LITERE
Specializarea română-engleză
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: FR

Lucrare de licenţă

Liviu Rebreanu: Obiectivitate şi realism în

universul romanului
Student,
Alexandra-Anamaria VLAD (PURCARU)

Coordonator ştiinţific,
Conf. univ. dr. Luiza MARINESCU

BUCUREŞTI
2013
 Cuprins

Slide 1 Titlu
Slide 2 Cuprins
Slide 3 Argument
Slide 4 Capitolul 1. Realismul – noutate, schimbare sau doar o simplă emancipare a vechilor
curente literare - Primele schimbări în literatura europeană a secolului XIX
Slide 5 Noutăţi în literatura română a secolului al XIX-lea
Slide 6 Noutăţi în literatura română a secolului al XIX-lea
Slide 7 Capitolul 2. Liviu Rebreanu la început de drum
Slide 8 Capitolul 3. Care sunt elementele caracteristice ce susţin teoria că romanele lui Liviu
Rebreanu sunt realiste? Geneza romanelor
Slide 9 Locuri şi personaje
Slide 10 Locuri şi personaje
Slide 11 Locuri şi personaje
Slide 12 Locuri şi personaje
Slide 13 Construcţia romanelor
Slide 14 Construcţia romanelor
Slide 15 Capitolul 4. De ce sunt obiective romanele lui Rebreanu?
Slide 16 Capitolul 4. De ce sunt obiective romanele lui Rebreanu?
Slide 17 Capitolul 5. Concluzii
 Argument

• Deoarece eu m-am situat printre cei care au înţeles mai puţin subiectele lucrărilor citite în liceu, m-am hotărât
să reiau lecturile lui Rebreanu, să mă documentez mai intens şi să încerc să prezint adevăratele semnificaţii
ale acestor opere, să le integrez în curentul realist, să descopăr legăturile dintre lucrările rebreniene şi acest
curent.

• Considerand că aş putea să descopăr şi să descriu, de ce a fost necesară implementarea noilor orientări ale
curentului realist în artă, mi-am ales aceasta tema de cercetare.

• Curentul realist fiind unul nonconformist la aceea vreme, a declanşat un şoc puternic în artă, cu impact major
asupra literaturii, iar cea mai importantă trăsătură a acestui curent este evidenţiată de legătura omului cu
mediu în care trăieşte, cu societatea.

• Liviu Rebreanu se naşte şi concepe lucrările sale în acestă perioadă, romancierul preluând din mers inovaţiile
noului curent european, care nu era foarte bine integrat în literatura noastră.

• Citind şi interpretând corect romanele sale poţi găsi similitudini ale societăţii din vremea lui Rebreanu cu
societatea de azi. Ai putea crede că nimic nu s-a schimbat sau totul s-a adaptat la viaţa noastră actuală.
Poate că nu mai găsim un Ion învechit, dar avem şi noi un Ion al vremurilor noastre, modelul fiind feminin sau
masculin, avid de afirmare în lumea nouă pe baza relaţiilor de familie, ignorând cu desăvârşire sentimentele.
Chiar dacă nu mai avem astăzi o răscoală totuşi putem vorbi de revolte sociale de stradă, similare vremurilor
trăite de Rebreanu. Chiar şi un Apostol Bologa întâlnim: constrâns să realizeze acţiuni împotriva propriei sale
voinţe, împotriva comunităţii sale. Brutalitatea, aviditatea pentru putere, realizarea unor acţiuni de stradă sunt
caracteristici atât ale epocii interbelice cât şi ale epocii de azi.

• Modalitatea expunerii personajelor,acţiunilor, face din Liviu Rebreanu un mare artist al creaţiei literaturii .
 Capitolul 1. Realismul – noutate, schimbare sau doar o simplă emancipare a

vechilor curente literare

1.1. Primele schimbări în literatura europeană a secolului al XIX-lea
• Apariţia în anii 1800 a romanelor lui Honorè de Balzac, din ciclul Comedia umană, ce ilustrează aspecte ale
societăţii franceze în detaliu, surprinzând clase sociale şi profesii diferite, produce o schimbare în modalitatea
de scriere a viitoarelor romane. Scriitorul francez - Balzac descrie în romanele sale mai mult pătura
aristocrată decăzută; eroii sunt descrişi având drept model pe sine însuşi, familia, femeile sau prietenii din
viaţa sa, iar descrierile nu erau tocmai pe placul publicului cititor.
• În contradicţie cu arta romantică, noua artă expune realitatea, adevărul despre viaţă, dragoste şi natură, cu tot
ceea ce implică: ură, violenţă fizică şi de limbaj, războaie, intemperiile naturii şi toate acestea culminând cu
frica specifică ilustrată într-un mod obiectiv. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care
trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Cititorul este pus în faţa faptelor şi întâmplărilor reale, el fiind cel
care acceptă, refuză sau dispreţuieşte imaginea realităţii prezentată în artă.
•Lumea reprezentată în romane integrează destinul personajelor în cursul istoriei, dezvăluie aspecte ale
realului şi tratează subiecte ca: sexualitatea, corpul uman, mizeria, crima, bani-avariţia, războaie, revoluţii,
lovituri de stat, răscoale, aspectele vulgare ale limbii, reprezentate în toate păturile sociale. Realitatea expusă
de scriitorii realişti nu putea fi întâlnită în romantism şi, până să prindă contur, a fost des criticată.
• Dacă romanticii tratau în romanele lor doar lumea familiilor burgheze, noul curent aduce în prim plan mizeria
umană (lumea săracă ce locuieşte în condiţii mizere).
• În 1876, Émile Zola, publică volumul al şaptelea din seria Les Rougon-Macquart, L’Assommoir, un roman ce
tratează adevărata faţă a mediilor sociale sărace, şi avertizează publicul pentru modalitatea de concepţie a
lucrării sale, conştient fiind de critica vremii.
• Principalul element, al schimbării modalităţii de concepţie al scriitorilor în această perioadă, este factorul
economic. Personajele create, cel mai ades, după modele reale, sunt tipice, iar caracterul şi imaginea lor sunt
descrise de către alte personaje, de autor sau prin prisma acţiunilor lor. Flaubert se autentifică ca personaj în
romanul său spunând: „Doamna Bovary sînt eu”.
• Întâlnim în scrierile realiste o paralelă cu lumea reală. Nume de locuri sau personaje sunt scrise în naraţiune
cu denumirile lor reale.
• Numărul personajelor implicate este mare: există personajul martor al evenimentelor; un personaj purtător de
cuvânt capabil să transmită altui personaj ignorant şi neexperimentat cunoştinţe pe care acesta din urmă nu
le posedă; există muncitorul permanent descris de autor: ţăranul de pe câmp, minerul; există personajul care
reapare, iar finalul evenimentelor este descris în aşa fel încât să prezinte situaţia finală ca pe un destin.
• Limbajul este folosit pentru a scoate în evidenţă trăsăturile specifice fiecărui personaj, pentru a le personaliza,
utilizând dialogul, discursul narativ ce exclude citatele, discursul raportat - redând în mod direct discuţiile, dar
păstrând o anumită distanţă prin intermediul ghilimelelor în care aşează cuvintele altcuiva; descrierea.
• Naratorii nu-şi trădează prezenţa şi adoptă o notă de detaşare, impersonalitate, neutralitate, obiectivitate. El
ştie şi vede tot, fără a se implica în faptele prezentate şi povesteşte la persoana a III-a cum mediul
influenţează destinul eroului.
1.2. Noutăţi în literatura română a secolului al XIX-lea
• Literatura română nu era încă pregătită să intre în circuitul literaturii universale. Influenţa franceză s-a dovedit
a fi unul dintre cei mai hotărâţi factori influenţabili la noi, atât în limbă cât şi în genurile literare.
• Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului XIX-lea, circulau la noi romane ca :
Belizarie de Jean Francois Marmontel, Manon Lescaut de Abatele Prevost, Candide de Voltaire, Gil Blase de
Lesage, Noua Eloiza de Jean Jeaques Rousseau, Rene şi Atala ale lui Chateaubriand. Heliade traduce din
George Sand, din Eugen Sue şi Balzac; Negulici traduce din Swift, Baronzi, Dumas şi Sand. Sunt traduşi de
asemenea Hugo şi Kampe. Se citeau deci romane ale romantismului, dar şi primele romane realiste.
• Perioada realistă, în ţara noastră, se caracterizează prin creşterea numărului intelectualilor şi a literaţilor.
• Se conturează ideea europenizării, a afirmării culturii şi literaturii noastre pe plan universal. Se accentuează
preocuparea pentru valorificarea originalităţii noastre naţionale. Un rol important în promovarea curentului
realist la noi în ţară îl au revistele literare ale vremii.
•
Condusă de Eugen Lovinescu, revista Sburătorul are ca obiectiv promovarea scriitorilor precum Anton
Holban, George Călinescu, Camil Petrescu, a criticilor Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu.
• Revista îşi propune să imprime anumite tendinţe moderniste în timp ce Eugen Lovinescu, promotorul
modernismului, a cărui activitate critică şi literară se baza pe principiul sincronismului şi teoria imitaţiei, a
militat pentru înţelegerea tradiţiei într-o formulă estetică modernă europeană.
În condiţiile în care ziarele şi revistele ungureşti, precum şi publicaţiile săseşti din Ardeal reprezentau cu succes
presa minorităţilor, scriitori români înfiinţează revista Gândirea, publicaţie românească reformatoare. Revista
Gândirea a desfăşurat, în primii ani de după apariţie, o activitate în spirit tradiţionalist, pentru promovarea literaturii
cu specific naţional şi de înaltă ţinută artistică. Mai târziu Cezar Petrescu s-a declarat un susţinător al
modernismului cu toată critica realizată făţiş de Pamflet Şeicaru ce nu aprecia modernismul.
 • În susţinerea unei ideologii culturale reprezentativă pentru revistă, fiecare colaborator are câte o opinie.
• Tudor Vianu se opune modului de gândire a celor mai mulţi susţinători ai revistei şi pledează pentru „ideea
cooperării între popoare”, în timp ce G. M. Ivanov considera valorile morale ca o dictatura.
• Filosoful Lucian Blaga propune: orientarea spre arhaic, valorificarea zăcămintelor nelatine. Revista îşi
propune şi reuşeste să promoveze cât mai mulţi scriitori şi a susţinut tendinţele şi direcţiile vremii
• În încercarea de a reînvia spiritul clasic, autorii caută o semnificaţie mai generală, care să exprime aspiraţiile
omului modern. George Călinescu reuşeşte astfel în Enigma Otiliei să trezească interesul pentru formulele
clasice pe care le foloseşte. Deşi are ecouri slabe în perioada interbelică, formula romantică tinde să se
deromantizeze. Mateiu Caragiale creează în romanul Craii de Curtea-veche, rafinate sugestii romantice.
• Adâncirea realismului în perioada interbelică are drept consecinţe demitizarea imaginii satului românesc,
înfăţişat în proza sămănătoristă şi poporanistă ca o lume idilică; observarea în profunzime a vieţii sufleteşti
urmărită prin complexitatea proceselor morale, metode des întâlnite în scrierile lui Liviu Rebreanu.
• Alături de Liviu Rebreanu, a cărui operă prezintă un triumf al modalităţii estetice realiste, găsim pe George
Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu şi Mihail Sadoveanu.
• Din dorinţa de a prezenta maximul de veridicitate, apare în perioada interbelică formula naturalismului.
• Roman social ce reflectă în mod obiectiv realitatea epocii prezentate şi ale cărui personaje sunt tipice,–
romanul tradiţional - însumează proza care continuă temele şi procedeele romanului din secolul XIX (Ciocoii
vechi şi noi, Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, Mara). Din această categorie amintim romanele cu tematică rurală
scrise de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu precum şi romanele cu tematică citadină ale
scriitorilor: Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu, Mateiu Caragiale.
• Romanul de tranziţie –trateaza roblematica burgheziei naţionale de la epoca ascendentă a primei generaţii
până la momentul de declin al ultimei (ciclul Hallippilor a lui Hortensia Papadat Bengescu); problematica
intelectualului în conflict cu mediul îngust al societăţii - abordată de Camil Petrescu, sunt dezbătute cu
succes în romanul citadin. Caracterul subiectiv al romanului se adânceşte prin sondajul psihologic, care
merge până la dezvăluirea subconştientului în romane precum: Pădurea Spânzuraţilor, Adam şi Eva - Liviu
Rebreanu; Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război- Camil Petrescu.

• Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XIX-lea, realismul se
impune ca un termen pentru o nouă orientare estetică şi rămâne unul din cele mai durabile curente din
literatură, în special în literatura română. Tratarea unor subiecte din viaţa reală, aspecte brutale, vulgare ale
realităţii, violenţa fizică şi verbală sunt trăsături definitorii ale curentului realist. Personajele, de cele mai multe
ori atipice, variază de la eroi bolnavi la eroi cu experienţe spirituale deosebite şi sunt construite cu ajutorul
naraţiunii la persoana I, a jurnalului intim, a monologului interior.
 Capitolul 2. Liviu Rebreanu la început de drum
• În evoluţia romanului românesc Liviu Rebreanu are un loc aparte, deoarece toate operele sale sunt rodul unei
dăruiri ce nu cunoaşte margini, al muncii sale exemplare.
• Născut în satul Tîrlişua din nordul Transilvaniei în noiembrie 1885, a decedat în anul 1944 în casa sa de la
Valea Mare, de lângă Piteşti.
• Tânărul scriitor îşi dă perfect de bine seama ce are de făcut. O încercare sau două în arta versului îl
determină repede să abandoneze asemenea întreprinderi. Curentele literare prezente, în primul rând
simbolismul, nu-i reţin atenţia. Ardelean fiind, bucurându-se şi de urarea paternă de a ajunge mare scriitor
precum George Coşbuc, ar fi fost de aşteptat să se apropie de sămănătorism. Deşi scrisul său este consacrat
în cea mai mare parte problemelor ţărăneşti, este cu totul antisămănătorism.

• Liviu Rebreanu nu ignoră marii scriitori prezenţi pe plan literar în acea vreme - Proust, Gide - dar preferă mai
mult scrierile lui Thomas Mann şi J. Conrad. Acordă o atenţie deosebită marilor realişti contemporani –
Balzac, Flaubert, Emilé Zóla, Tolstoi, Maupassant.
• Începutul scrierilor sale - nuvelele - nu sunt decât materiale iniţiale concepute pentru realizarea unor
capodopere ale genului epic. În nuvelele Răfuiala, Cântecul iubirii, Cerşetorul, apare şi la Rebreanu
răbufnirea instictelor primare proiectate pe un fundal social adecvat. Semnificative sunt şi nuvelele care aduc
personaje din rândul intelectualităţilor rurale: Vrăjmaşii, Idila la ţară, Dintele.

• Liviu Rebreanu explorează lumea interlopă în Golanii şi Culcuşul. Lumea funcţionarilor şi a măruntei burghezii
în general din nuvelele: Norocul, Cearta, Cumpăna dreptăţii, A murit o femeie, Pozna poartă amprenta, în
manierea de prezentare, a influenţelor din Caragiale, Slavici, Cehov sau Gogol.
• Tematica nuvelelor Catastrofa şi Iţic Ştrul dezertor va intra în marele roman Pădurea Spânzuraţilor, în care
autorul condamnă războiul fără nici o intervenţie directă, moralizatoare, umanistă, patriotică.
• Nuvelistica nu-l mulţumeşte şi încearcă ceva complex. El concepe romane în care include cele mai crude
realităţi precum: disputele familiale, pentru avere; conflictale naţionale, conflictele psihologice, sentimentale;
violenţa, adulterul, fatalitatea.
• Apariţia în anul 1920 a romanului Ion, îl impune definitiv pe Liviu Rebreanu atenţiei publice şi, de aici înainte
cariera lui devine tot mai strălucită: Pădurea spânzuraţilor - 1922, Adam şi Eva - 1925, Ciuleandra - 1927,
Crăişorul - 1929, Răscoala - 1932, Jar - 1934, Gorila - 1938, Amândoi - 1940.
 Capitolul 3. Care sunt elementele caracteristice ce susţin teoria că romanele lui

Liviu Rebreanu sunt realiste?

3.1. Geneza romanelor
• Publicat în anul 1920, romanul Ion este fructul unei elaborări îndelungate.
• Aşa cum autorul afirmă, trei scene importante din realitate au dus la naşterea romanului Ion: scena sărutării
pământului, povestea Radovicăi, discuţia cu un flăcău din sat. Realitatea din cele trei scene s-a transformat în
ficţiune şi astfel s-a conturat un prim schelet de roman în nuvela Zestrea, abandonată însă pentru că îi lipsea
axa coezivă a unui personaj reprezentativ. Mai târziu autorul a reluat evenimentele, le-a pus cap la cap şi a
realizat primul roman frescă al satului românesc.
• Pădurea Spânzuraţilor (1922) reprezintă încercarea reuşită a scriitorului Liviu Rebreanu de a face roman
psihologic. Tema centrală a romanului i-a fost sugerată scriitorului de contemplarea unui album de fotografii
despre atrocităţile războiului. Un alt eveniment care l-a determinat pe Rebreanu să înceapă acest roman a
fost vestea executării fratelui sau pe frontul românesc
•
În ceea ce priveşte subiectul romanului Adam şi Eva, autorul mărturiseşte că tema a fost izvorîtă dintr-o
scenă pe care a trăit-o în septembrie 1918 pe ploaie, în timp ce întâlnise o o femeie cu umbrelă ce i se părea
tare cunoscută, dar pe care nu o văzuse niciodată.
• Subiectul, complex şi neobişnuit în abordarea sa la acea vreme, a stârnit interes scriitorului, iar povestea pe
care a ticluit-o a uimit cititorii vremii, dar şi pe cei de azi.
• Subiectul romanului Jar l-a urmărit pe autor din 1931 şi ca urmare Liviu Rebreanu a reuşit să contureze un
roman al dragostei inocente cu final tragic. Ideea vine din realitate, dintr-o discuţie cu o fată ce s-a confesat
autorului că se consideră imună dragostei, că nu o intereasează, în condiţiile în care măritişul era
preocuparea familiilor din acea vreme. Cartea trebuia să se cheme Mojarul iluziilor, adică piuliţa iluziilor.
• Iluzia despre care vorbeşte autorul, subiectul romanului, este de fapt dragostea trecătoare a locotenentului
Dandu Victor pentru Liana.
• Răscoala este creaţia epică de cea mai mare amploare din literatura noastră şi reprezintă simbolul colectiv al
luptei pentru pamant.
• Fiecare operă rebreniană are la bază o întâmplare petrecută în viaţa reală din care autorul s-a inspirat şi pe
care a transpus-o într-o lume a ficţiunii, în care eroul primeşte însuşirile reale ale subiectului din viaţă.
 3.2. Locuri şi personaje
• Imaginea drumului în Ion ne introduce într-o atmosferă toridă şi liniştită a satului, în care totul pare amorţit:
crucea uzată cu Hristos răstignit– ce arată că lumea satului este o lume stăpânită de învăţături religiose,
creştine legate de naştere, moarte, suferinţă, calvar; câinele picotind în mijlocul drumului semnificând liniştea
ameţitoare din sat în zi de sărbătoare; casa învăţătorului - descrisă cu scopul de a ilusta valoarea învăţăturii
omului de la sat; casa lui Alexandu Pop-Glanetaşu – ce ne arată condiţia eroului principal.
• Drumul satului Pripas este real şi ne introduce în lumea ficţiunii operei început cu o vară toridă şi finalizată cu
o seară de toamnă ce închide lista întâmplărilor din roman, cu acelaşi Hristos de tinichea mângâiat de razele
întârziate, Cişmeaua-Mortului, Râpele-Dracului şi Pădurea-Domnească.
• Biruitor este turnul noii biserici, ca simbol al credinţei creştine şi al valorilor morale, al dreptăţii şi adevărului.
• În Răscoala drumul este parcurs atât la început, cât şi la sfârşit cu trenul, iar rapiditatea parcurgerii acestuia
de tren dezvăluie cititorului de la început modalitatea rapidă a desfăşurării întâmplărilor din roman. Drumul
spre Amara parcurs cu brişca tot într-un ritm alert, are o altă semnificaţie: este un drum al hotarelor ce
străjuiesc moşiile boiereşti (Amara, Ioneşti, Babaroaga, Lespezi, Izvoru) alături de râul Teleorman.
• El reprezintă drumul care ne introduce în ficţiunea romanului, în viaţa satelor, a locurilor a întâmplărilor din
roman; drumul însângerat la final de trupurile celor ce au îndrăznit să-şi ceară dreptatea într-o lume a
nedreptăţii. Până şi satele prezentate în roman sunt reale, mai puţin Amara.
• Liviu Rebreanu s-a dovedit un bun cunoscător al denumirilor aşezărilor geografice, a localităţilor din
Răscoala şi Ion, al Bucureştiului când a relatat locuri ale vechiului oraş atât Adam şi Eva cât şi în Ciuleandra
şi Gorila.
• Dansul Ciuleandra, pe care Puiu Faranga încearcă mult să şi-l amintească, este şi el real.
• Până şi hora de duminică de la Todosia, ce se organiza pe Uliţa din dos, are legătură cu amintirile reale ale
autorului, din satul Maierul în care a crescut, amintire pe care o reînvie la începutul romanului Ion.
• Modalitatea cea mai uşoară a lui Rebreanu de a expune locuri, fapte, personaje este descrierea.
• Liviu Rebreanu este inovator prin modul în care îşi structurează operele: mai întâi descrie locurile în care se
va desfăşura acţiunea, apoi aşează acolo personajele, nu puţine la număr, dezvoltând astfel o întreagă istorie
a întâmplărilor. Eroul este plasat încă de la început în roman şi treptat, prin modul în care comunică cu cei din
jur, cum acţionează, i se dezvăluie toate însuşirile, autorul implicând în destinul lui, care nu este unul fericit,
ci mai degrabă fatalist, toate personajele ce populează romanul.
 • Ion este fiul Glanetaşului (nume poreclă dat după preocuparea sa din tinereţe-cântăreţ din fluier şi trişcă), şi
al Zenobiei. Condiţia sa este cea a unui ţăran sărac cu o obsesie bolnăvicoasă pentru pământul care era cea
mai importantă bogăţie de la sat. Harnic, la fel ca şi mama sa, Ion reuşise să păstreze aceste ultime bucăţi de
pământ căci pământul era pentru el marea dragoste. Faptul că a preferat-o pe Ana, deşi a iubit-o pe Florica,
doar pentru că ea avea pământ, arată cât de mult îşi dorea să aibă pământ. Iubea pământul pătimaş. Obsesia
sa prinde contur în scena întâlnirii cu Titu Herdelea în care Ion e ştie că a găsit cum să-l convingă pe Baciu.
• Eroul întruchipează tipul ţăranului obsedat de pământ, fiind o victimă a destinului omului ce nu are pământ şi
pe care şi-l doreşte cu orice preţ.
• Nimic nu-l distrage de la planul său de a obţine pământurile lui Vasile Baciu: nici cearta permanentă cu
George Bulbuc, nici bătaia cu Simion Lungu, nici pedeapsa judecătorului, nici dispreţul lui Baciu, nici măcar
ura şi ocara preotului Belciug. Răbdător, viclean, inteligent şi perseverent el continuă să-i dea târcoale Anei
până când îşi atinge scopul, cum îi promisese lui Titu.
• Psihologie eroului e aparte: e un ţăran harnic, sărac şi iubitor de pământ, iar iubirea aceasta se transformă
într-o obsesie ciudată ce-l face să renunţe la adevărata iubire în favoarea pământului, de aici şi denumirea
primei părţi a cărţii - Glasul Pământului. Autorul nu-l condamnă pe Ion pentru modalitatea prin care-şi obţine
pământurile ci oferă mai degrabă o justificare a faptelor sale atunci când îl compară cu Vasile Baciu.
• Încercând să-şi depăşească condiţia, motivat fiind de poveţele învăţătorului şi ale lui Titu, dar în acelaşi timp
defăimat de către preot, Ion nu poate să-şi păstreze loialitatea faţă de soţie şi de avere, întorcându-se la
prima lui iubire, Florica. Aceasta este rezolvarea pe care autorul o rezervă tuturor conflictelor din roman. Ion
sfârşeşte tragic înainte de a se bucura pe deplin de bogaţia pământului pentru care luptase.
• Rămas văduv din primul an al preoţiei, preotul Belciug,• a cărei sănătate era mai mult bolnăvicioasă, nu s-a
mai căsătorit, iar acest lucru i-a atribuit calitatea de preot sfânt în toată regiunea, calitate care a făcut să-i
crească prestigiul dar şi averea.
• Simbol al credinţei, al dreptăţii divine, era un om incăpăţânat. Îl ajutase mult pe învăţător atunci când sosise
în sat: locul pe care avea casa era al Bisericii, iar de-atunci rămăseseră buni prieteni. De la un timp însă
învăţătorul începuse să-i ştirbească autoritatea şi îşi dori din tot sufletul să se răzbune pe el. Deşi ar fi trebuit
ca el să fie cel care mediază conflictele şi prin credinţă să-i aducă pe săteni pe calea cea dreaptă, preotul
Belciug mai rău îi învrăjbea, tocmai pentru a-şi demonstra autoritatea asupra lor şi a credinţei.
• Ion este un exemplu de victimă în lupta lui Belciug pentru supremaţia puterii divine.
 • Învăţătorul Herdelea, asemănat de Liviu Rebreanu cu tatăl sau, s-a stabilit în satul Pripas doar din
bunăvoinţa preotului Belciug care i-a donat locul de casă cu cincisprezece ani în urmă. Deşi familia sa era o
familie cu frica lui Dumnezeu, asta nu însemna că trebuie să fie de acord cu toate acţiunile preotului şi ori de
câte ori erau împotrivă se sfiau să arate asta pe faţă pentru a nu stârni mânia lui Belciug. Familia era pe cât
de credincioasă, pe atât de însufleţită de patriotism.
• Parte din destinul familiei autorului se regăseşte în soarta familiei Herdelea: nunta unei surori devine sursă de
inspiraţie pentru căsătoria Laurei.
• Simbolul laic al învăţăturii, al depăşirii condiţiei predestinate cu ajutorul şi prin intermediul educaţiei,
învăţătorul Herdelea este cel care îi deschide calea lui Ion în depăşirea propriei condiţii umile.
• Titu Herdelea este considerat a fi un alter-ego al autorului, el este elementul comun a celor trei romane Ion,
Răscoala, Gorila, în calitatea sa de poet este un visător convins cu tendinţe de afirmare într-o lume a
realităţilor nefaste, o lume pe care Ion nu o visează ci o trăieşte din plin.
• Personalitatea lui Titu se schimbă însă din momentul în care personajul trece în romanul Răscoala - devine
mai responsabil; şi se modelează definitiv în Gorila - unde are o familie, un loc sigur de muncă, pe care cu
greu se îndură să-l părăsească atunci când Toma înfiinţează propriul ziar.
• Corespondentul lui Ion în Gorila este Toma Popescu Pahonţu – tipul parvenitului de dupa război.
• Poet pamfletar, căsătorit şi arogant, Toma Pahonţu asemenea lui Ion, încearcă şi reuşeşte pentru puţin timp,
să-şi depăşească condiţia călcând în picioare tot ceea ce se poate numi etică politică şi socială. Nestatornic
în tot ceea ce face dar totuşi cu un anumit simţ al responsabilităţii Toma sfârşeşte tragic asemenea lui Ion.
•
Foarte bine surprinde autorul formula antitetică între personajele colective, dar şi între cele individuale în
Răscoala.
• Simboluri ale luptei pentru pământ, ale sărăciei şi dreptăţii sociale, ţăranii sunt realizaţi magistral de către
autor. În antiteză cu ei găsim moşierii şi arendaşii.
• Toate gândurile, faptele, goana pentru pământ le găsim atât la ţărani, cât şi la moşieri, dar din motive diferite.
• Antagonismul dintre Miron Iuga şi ţăranul Petre Petre este cel mai vizibil şi cel mai bine conturat. Persoane
robuste, integre, Miron Iuga şi Petre Petre sunt stăpâniţi de o dorinţă arzătoare de a avea pământ, dar din
motive diferite: Miron Iuga doar pentru a nu i se înstrăina pământul, Petre Petre pentru a se considera un om
liber, pentru a lucra pământul, a-i fructifica roadele pentru traiul zilnic. Disputa dintre ei începe odată cu
sosirea lui Petre Petre acasă şi se menţine pe tot parcursul acţiunii romanului.
• Numele lui Petre este unul cu tradiţie îndelungată la români. Derivă din grecescul „Petros/petre/πέτρα” - piatră
şi descrie tenacitatea şi perseverenţa caracterului unei persoane. Petre este strâns legat de numele
Apostolului Simon pe care Isus l-a numit și Petru, datorită caracterului său puternic, iar autorul îl foloseşte atât
ca nume, cât şi ca prenume, pentru a evidenţia tăria caracterului personajului.
• Miron Iuga si Petre Petre se aseamănă atât de mult încât până şi sfârşitul lor este similar. Motivaţia sfârşitului
lui Miron Iuga este excesul de putere. Atunci când îi ameninţă cu arma şi dărâmă mitul respectului ţăranului
pentru stăpân. Petre Petre piere în încercarea de a obţine pacea în faţa soldaţilor. Ultimele lui cuvinte sunt:
Dumnezeul, Soarele şi păâantul, simbolurile după care ţăranul român îşi ghidează viaţa: credinţa, ziua de
lucru şi scopul pentru care trăieşte.
• Ion Dragoş era învăţător în sat din bunăvoinţa boierului Iuga care mai târziu a cerut revizorului şcolar să-i
caute un înlocuitor pentru că el era mijlocitorul zânzaniei între ţărani şi boier, după cum credea boierul.
• Om educat, el îşi susţine ţăranii în acţiunile lor, de cele mai multe ori el le ia apărarea şi nu crede în dreptatea
celor slabi şi săraci. Loialitatea pentru ţărani este aspru pedepsită, boierul reuşind să-l trimită la închisoare
tocmai pentru a nu le lumina minţile şi astfel ţăranii să se răzvrătească.
• Preotul este menţionat aici în două planuri: pe de o parte autorul discută despre vizita preotului Belciug la
Bucureşti, la Titu Herdelea; pe de altă parte se află bătrânul părinte Nicodim al cărui sfârşit i se datorează
doar simţului datoriei pe care-l are: deşi nu era de acord cu acţiunile boierului, nu poate să-l lase neslujit după
ce moare şi este împuşcat în drumul său de întoarcere spre casă.
• Apostol Bologa este simbolul românului ce trăieşte sub stăpânire străină în ţara sa şi condamnat să lupte
împotriva compatrioţilor săi. Personajul este realizat după prototipul fratelui autorului Emil.
• Apostol Bologa se află permanent într-un triunghi al desfăşurării situaţiilor problemă din viaţa sa.
• Mai întâi se află datoria faţă de stat unde dovedeşte a fi un bun soldat pentru care poate să-şi dea viaţa, ba
chiar să participe la condamnarea alteia prin spânzurarea lui Svoboda. Apoi se află iubirea care-l
dezamăgeşte pentru început, dar pe care o regăseşte atunci când avea mai mare nevoie de a fi sprijinit în
acţiunile sale de Ilona. Ultima este dragostea faţă de neam - moment în care constiiţa îi este asaltată de:
disperare când află că va lupta pe frontul românesc; speranţa că rana îl va lăsa la vatră sau va fi mutat pe alt
front; resemnare atunci când se hotăreşte să dezerteze.
• Eroul cedează, dar finalul nu i se pare tragic pentru că îl regăseşte pe Dumnezeu: Dumnezeu pe care-l
găsise la şase ani datorită educaţiei religioase de care avusese parte; acelaşi pe care-l pierduse la moartea
tatălui său; acelaşi pe care l-a regăsit odată cu dragostea Ilonei. Toate aceste frământări sufleteşti, se
conturează în numele personajului – Apostol, denumire dată misionarilor creştini de la începutul erei
creştinismului şi înfăţişează aici personalitatea individului entuziasmat de propriile doctrine.
 • La Puiu Faranga procesul de conştiinţă ţine de ereditate.
• Forţat, într-un fel, să simuleze nebunia pentru a scăpa de pedeapsa societăţii, Puiu Faranga ajunge să
înnebunească, atunci când conştientizează acţiunile sale. Deşi este un criminal fără conştiinţa crimei, îşi
pierde minţile când îşi dă seamă de gravitatea faptei comise. Dansul Ciuleandra reprezintăun simbol încărcat
cu semnificaţii. Tema muzicală a dansului, ritmul accelerat, din ce în ce mai rapid al acestuia, va provoca şi va
însoţi criza, sfârşind în nebunie.
• Aflat în pragul morţii pe un pat de spital Toma Novac are revelaţia celor şapte reîncarnări ale sufletului său.
• Credinţa religioasă a lui Toma se întrepătrunde cu cea filosofică a reîncarnării prin transmigraţia sufletului
într-o nouă personalitate, astfel că sufletul eroului înainte de moarte trece prin toate cele şapte corpuri fizice în
care a trăit. Fiecare tip de personalitate dezvoltă un gen de credinţă, romanul evoluând prin intermediul celor
şapte povestiri ce dezvoltă teza indiană a migraţiei sufletului în şapte vieţi, în ultima aflându-şi sfârşitul. Toate
cele şapte reîncarnări, au câte un final tragic, iar tragismul prezintă sacrificiul personajului pentru dragoste,
pentru fiinţa iubită – mitul cuplului etern, mit pe care Rebreanu îl împrumută, nu-l creează.
• Personajele feminine îşi au locul lor în romanele lui Rebreanu şi sunt ilustrate magistral. Liana, reprezintă
simbolul pasiunii inocente, primordiale, pasiune ce poate fi mortală, iar filosofia pe care o adoptă în final este
unică – nu-şi mai găsea locul în lume.
• Nadina, ce întruchipează libertatea, exuberanţa,îşi va găsi sfârşitul într-un mod brutal datorită acestor calităţi
• Tot de un sfârşit tragic are parte şi Mădălina. Iubită cu patima geloziei de un soţ bolnăvicios, Mădălina a fost
ucisă de două ori: odată când a fost luată de acasă, a doua oară când a ucis-o Puiu.
• Ana (Rodovica), are parte de o soartă mai cruntă decât celelalte eroine. Deşi destul de urâţică la chip, avea
un suflet frumos. Rămâsese fără mamă de mică, iar tatăl său o crescuse mai mult cu bătăi şi insulte. Ana era
pentru Ion doar o sursă de îmbogăţire rapidă. Ea alege singură să pună capăt vieţii sale amare.
• Creator al unor personaje tipologice, Rebreanu ilustrează destinul fără de salvare al eroilor săi, în care
ereditatea are un rol important, iar fatalitatea se subjugă într-un fel acesteia, evenimentele derulându-se după
un tipar cunoscut realist.
3.3. Construcţia romanelor
•Construcţia epică circulară
•Romanul Ion, debutează cu descrierea drumului care te conduce în satul Pripas şi sfârşeşte cu descrierea
aceluiaşi drum, dar din perspectivă inversă.
•Cele două părţi ale romanului Ion: Glasul pământului şi Glasul iubirii înfăţişează cele două pasiuni ale eroului, iar
denumirile capitolelor de început şi sfârşit: Începutul - Sfârşitul certifică construcţia circulară a romanului.
• Drumul spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda, spânzurătoarea, însoţite de atmosfera morbidă şi vremea
mohorâtă de la începutul romanului Pădurea Spânzuraţilor, coincide cu finalul, schimbându-se doar
protagonistul spânzurării: locotenentul Apostol Bologa, motivaţia fiind aceeaşi – dezertarea, sacrificiul faţă de
dragostea pentru neam.
• Discuţia despre ţărani din tren de la începutul romanului coincide cu cea de la final în Răscoala.
• Nebunia simulată de Puiu Faranga la începutul romanului conicide cu nebunia reală de la sfârşitul romanului.
• Aceeaşi apariţie a imaginii Ilenei ce-l împresoară de fericire, a cifrei şapte ca număr sfânt şi a reflecţiei
filosofiei morţii discutată cu Tudor Aleman deschid şi închid acţiunea romanului Adam şi Eva.
• Scandalul politic manifestat în cercurile din înalta societate a perioadei interbelice, ascuns sub imaginea
diferitelor sindrofii, deschide şi închide romanul Gorila, în care politica este doar un paravan al infidelităţilor
conjugale, al încurcăturilor familiale, al adevăratelor iubiri secrete, pe care personajul principal Toma Pahonţu
le gustă din plin pe parcursul desfăşurării acţiunii.
• O altă trăsătura este paralelismul.
• Supremaţia politicii, a demagogiei, a corupţiei şi relaţiilor la nivel înalt dezvoltate, în special, prin intermediul
directorilor de ziare şi reviste, se regăseşte atât în romanul Jar – directorul ziarului Fulgerul, Pantelimon
Răcaru cât şi în romanul Gorila, ziarul Curentul condus de Pamfil Şeicaru.
• Continuitatea - o altă trăsătură caracteristică curentului realist, o găsim şi în romanele lui Liviu Rebreanu.
• Titu Herdelea şi activitatea sa gazetărească reprezintă personajul cheie ce realizează continuitatea romanelor
în trilogia Ion, Răscoala, Gorila, fiind astfel permanent prezent în mijlocul evenimentelor dar nu într-un plan
principal ci mai mult ca observator al acestora. Condiţia sa de poet este aspectul pe care-l subliniază Liviu
Rebreanu, tocmai pentru a putea fi prezent permanent în mijlocul evenimentelor şi a putea să le ilustreze din
postura sa.
• Raportul de simetrie şi de opoziţie care se stabilesc între părţile şi capitolele operei.
• La Ion cele două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii corespund celor două pasiuni ale personajului cu
acelaşi nume. De asemenea fiecare capitol are un titlu semnificativ pentru acţiunea desfăşurată şi de cele
mai multe ori analizează impactul trăirilor personajelor cu factorii de care depind: familia, societatea, morala,
acest lucru fiind specific tuturor romanelor lui Rebreanu.
• În Răscoala simetria se continuă şi în ceea ce priveşte numărul capitolelor fiecărei părţi (fiecare parte conţine
un număr de şase capitole). Aici denumirile titlurilor sunt antagonice – Răsăritul/ Apusul, Friguri/Flăcări (la fel
ca şi personajele – Petre Petre/Miron Iuga) şi amintesc, într-un fel, de antiteza romantică.
 Capitolul 4. De ce sunt obiective romanele lui Rebreanu?

• În realism autorul nu-şi dezvăluie identitatea şi încearcă să redea pe cât se poate realitatea, fără a fi părtinitor
cu vreun personaj sau vreo situaţie.
• La Liviu Rebreanu, fiecare detaliu prevestitor al cruntelor întâmplări este zugrăvit de autor direct prin gesturi
sau vorbe, nu ţine parte nimănui şi toate acestea sunt subînţelese, ca nişte metafore.
• Personajele lui Liviu Rebreanu sunt simple şi încearcă să-şi depăşească cumva limita normalului său.
• Ion nu doreşte pământul ca un simbol al ambiţiei de a-l transforma, de a face din el o putere, ci doar pentru a-l
poseda, pentru a se considera un om normal al satului, înstărit. La fel este şi Petre Petre.
• În Jar, Liana îşi doreşte ca dragostea sa să fie cât mai pură, senzuală, recunoscută de toţi, însă nu-şi face din
asta un ideal.
• Puiu Faranga e nebun. Dacă la început el încearcă să se creadă sănătos simulând nebunia, sfârşeşte prin a
înnebuni definitiv.
• Toma Pahonţu este tipul parvenitului de după război.
• Prezent permanent în roman, autorul nu-şi dezvăluie prezenţa ci lasă cititorul să se identifice cu el, să
descopere singur imagini, eroi şi întâmplări. Este interesant modul în care Rebreanu descrie, la începutul
romanului Ion, imaginea satului Pripas. Fiind un bun cunoscător al laturii obiectivităţii, el lasă impresia că
toate lucrurile, fiintele prezentate există acolo dintotdeauna şi creează cititorului imaginea reală a acestor
locuri, punându-l în situaţia de a fi el însuşi observator direct al evenimentelor.
• Privind întâmplările atât ca observator direct cât şi indirect prin acţiunile personajelor, comportamente,
descrieri, metafore, comparaţii, dialoguri şi discursuri, autorul realizează portrete, imagini şi situaţii magistrale.
• În Adam şi Eva, cele şapte reîncarnări ale lui Toma Novac nu fac decât să descrie sacrificiul suprem pentru
dragostea femeii iubite. Eroul, ce trece prin cele şapte întrupări din generaţii şi credinţe diferite, este pedepsit
sau se autopedepseşte doar pentru dragostea faţă de femeia iubită.
• Mai mult decât atât autorul consideră, în mod obiectiv, că fiecare pedeapsă pe care o primeşte eroul este
perfect motivată şi îndreptăţită. La fel sunt şi sinuciderea Anei dar şi uciderea lui Ion de către George.
• În general în romanele rebreniene toată lumea are dreptate.
• Discursul, prezent permanent în scrierile lui Rebreanu, nuanţează aerul de obiectivitate din romane.
• El nu se justifică pentru ceea ce scrie ci doar scrie pentru a reda cititorului realitatea aşa cum o vede el, aşa
cum cititorul o percepe prin intermediul lucrărilor sale.
• Ceea ce aduce un plus de obiectivitate la Rebreanu este sentimentul de frică. Fiecare a simţit cel puţin o dată
ce înseamnă frica, iar scriitorul din postura sa de observator al întâmplărilor simte şi dezvoltă acest sentiment
ce poate ajunge la unii dintre eroii săi până la o adevărată fobie. Vorbim aici despre Puiu Faranga a cărei
stare permanentă de nelinişte, alimentată de teama de a fi declarat vinovat sau nebun, îi apare ca o obsesie
după moartea Mădălinei. Vinovăţia i se intensifică atunci când îşi dă seama că, cifra treisprezece este
semnificativă în viaţa sa.
• Liana se află permanent sub imperiul fricii din momentul în care-l cunoaşte pe locotenentul de aviaţie Dandu
Victor. Sufletul său este permanent stăpânit de frică: frica de a nu fi întotdeauna împreună; că cineva ar putea
să-i afle secretul; că sentimentele ei se vor redeştepta în momentul întâlnirii după reîntoarcerea lui Dandu din
vacanţa de la mare.
• Personaj secundar, Rosmarin, ca soţ, tată şi întreţinător de familie, este stăpânit de frica pensionării.
• La Apostol Bologa se manifestă frica permanentă de moment: frica de propriile gânduri, frica de fotografia
tatălui, teama faţă de amintirile sale, de slova mamei, frica de a participa la discuţii cu prietenii, frica de
întuneric, frica de el însuşi. La un moment dat, Apostol Bologa consideră că a scăpat de frică atunci când îl
regăseşte pe Dumnezeu. Astfel credinţa vine ca o răsplată, o rezolvare a tuturor problemelor sale.
• Ion trece ca şi celelalte personaje prin momente de frică, în cazul său frica desfăşurându-se într-un mod
gradat, trecând de la o dilemă la alta, astfel că în permanenţă Ion este stăpânit de frică.
• O trăsătură importantă în evidenţierea caracterului obiectiv la Rebreanu este modalitatea punerii în balanţă a
celor două credinţe: credinţa laică şi cea religioasă. Învăţătorul şi preotul sunt consideraţi factorii ce pot
schimba condiţia unei societăţi, fiecare prin modul său de acţiune şi gândire.
• În Răscoala, atât învăţătorul cât şi preotul sunt de aceeaşi parte a baricadei (de partea ţărănimii), convinşi
fiind că, deşi condiţia lor este una superioară faţă de aceştia, rămân inferiori moşierilor şi arendaşilor, cei ce
controlează, prin acţiunile lor, lumea satului. Aceeaşi problemă o regăsim şi în Pădurea Spânzuraţilor, de data
aceasta stăpânirea nemaifiind boierimea ci Imperiul Austro-ungar.
• La Ion, deşi învăţătorul şi preotul sunt într-un permanent conflict, el nu dă câştig de cauză niciunuia. Deşi lasă
impresia că preotul ar câştiga, finalul certurilor este imprevizibil – împăcarea lor.
• Balanţa acestor credinţe o găsim cel mai bine ilustrată în Adam şi Eva. În cele şapte reîncarnări, eroul născut
de obicei într-o familie cu credinţe religioase, îşi dezvoltă personalitatea prin învăţătură, astfel că această
balanţă se regăşeşte permanent în echilibru.
• Aşadar, scriitorul creează o balanţă a acestor credinţe însă nu o înclină pentru o credinţă anume, fiind neutru
în a lua o decizie din această perspectivă.
• Neutralitatea lui Liviu Rebreanu se manifestă şi atunci când aduce în prim plan obiectul central al religiozităţii
– crucea, ce reprezintă în credinţa creştină, semnul venirii Fiului Omului pe Pămînt.
 Concluzii

• După o analiză atentă a romanelor lui Liviu Rebreanu descoperim, că acestea ies din tiparul
curentului romantic şi aduc ceva nou în literatura română dintre cele două războaie mondiale.
• Chiar dacă o parte din mijloacele folosite provin din zona romantismului, ele nu sunt
valorificate ca atare ci sunt transformate şi dezvoltate conform noului curent în formare.
• Folosirea cu predilecţie a descrierilor - în care un rol important îl are tehnica detaliului; a
monologului interior – mai ales atunci când încearcă să descopere eul personajului (Apostol
Bologa, Ion, ţărănimea din Răscoala, Puiu Faranga); interesul pentru reprezentarea veridică a
realităţii - inspiraţia din viaţa reală pentru subiectele romanelor sale; transformarea
personajelor sale în tipuri umane; folosirea limbajului ca mijloc de individualizare a
personajelor; prezenţa permanentă a autorului care vede şi ştie tot dar care nu-şi face simţită
prezenţa; nu sunt decât mijloace noi folosite de Rebreanu pentru a-şi atinge scopul în
realizarea romanelor sale.
• Dornic să creeze ceva durabil pentru semeni sau care să impresioneze şi să-l facă pe cititor
să intre în pielea personajului central, al autorului însuşi, Liviu Rebreanu concepe romane
care se regăsec undeva între tradiţie şi inovaţie.
• Promotor al literaturii realiste Liviu Rebreanu evocă tradiţii şi evenimente din viaţa satului
românesc, exprimă sentimente şi trăiri umane, expune lumea reală şi plină de conflicte de la
sate şi oraşe, iar toate acestea le face cunoscute după o lungă şi istovitoare muncă de
creaţie, cu scopul de a captiva cititorii de ieri, de azi şi de mâine.