Hanganu Denisa

RE III

Mircea Cărtărescu – scriitor contemporan

Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în București) este un poet, prozator, critic literar și publicist
român.

Biografie
Copilăria și studiile

Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București. Despre copilăria sa, el va
afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.
Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul
literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului
„Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir” din
București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza
de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în
volumul „Visul chimeric”, reeditat în anul 2011. În anul 1999 obține doctoratul în literatură
română cu o teză despre Postmodernismul românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea,
publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată.

Debutul literar

Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în anul 1978,
coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit
și proză la Cenaclul de proză „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel a publicat
o proză în antologia Desant’83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la
editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe
volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.

Activitatea literară

Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria
literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul
intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la
Dosoftei la Nichita Stănescu. Însă nu toți scriitorii și criticii contemporani apreciază felul în care
a fost scris Levantul. Criticul Virgil Diaconu, în revista Actualitatea literară[9], consideră că:
 Hanganu Denisa
RE III

„Volumul Levantul se naște prin imitarea poeziei poeților predecesori, români sau străini, pe care
Mircea Cărtărescu i-a citit cu intenția expresă de a extrage din ei propria poezie”.

Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un

autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Într-un interviu realizat de
Marius Chivu, scriitorul Gheorghe Crăciun consideră că: „la Mircea Cărtărescu noutatea de
viziune e evidentă. Corpul e reprezentat de el ca o mașină vie, mecanică, producătoare de
halucinații, fantasme și care se instituie de multe ori ca o prezență tutelară a oricărui tip de
viziune despre obiecte, lucruri, acte imaginare…”

Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul
Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial,
trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și
Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisă sub influența lecturii
romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis de autor în interviurile sale.
Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză,
bulgară, maghiară etc.

Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar la
Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice.[8] Din anul 1991 este lector la
catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul
2004 este conferențiar la aceeași catedră.

Prezent

Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a

Facultății de Litere a Universității din București.[11] Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta
Ioana Nicolaie.[12] Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine i-au
adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți bestseller ale editurii care îi publică toate
cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.

Debut

A debutat în 1971 cu poezii în revista România literară.

Opera literară
Poezii
 Hanganu Denisa
RE III

Faruri, vitrine, fotografii…, Cartea Românească, București, 1980 – Premiul Uniunii Scriitorilor
pe 1980
Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983
Totul, Cartea Românească, București, 1985
Levantul- poem epic, Cartea Românească, București, 1990 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe
1990[13]
Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994
50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar,
Timișoara, 2003
Nimic. Poeme (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010 [14]

Antologii

Dublu CD. Antologie de poezie, Editura Humanitas, București, 1998

Plurivers, Editura Humanitas, București, 2003 (antologie în două volume cu postfață de Paul
Cernat)
Poeme în garanție, Editura Casa Radio, București, 2005 (antologie cu ilustrații de Tudor
Jebeleanu)
Dublu album, Editura Humanitas, București, 2009
Poezia, Editura Humanitas, București, 2015
Mica trilogie (De ce iubim femeile, Frumoasele străine și Enciclopedia zmeilor), Editura
Humanitas, București, 2011

Colaborări, volume colective

Aer cu diamante (volum colectiv), Editura Litera, București, 1982 (cu prefață de Nicolae
Manolescu și ilustrații de Tudor Jebeleanu)
Antologia poeților tineri, Cartea Românească, București]], 1982 (antologie alcătuită de George
Alboiu)
Antologia poeziei generației `80 (volum colectiv), Editura Vlasie, Pitești, 1993 (antologie
îngrijită de Alexandru Mușina)
Antologia poeziei românești culte, Editura Teora, București, 1998 (antologie coordonată de
Florin Șindrilaru)
Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45, Pitești, 1998 (cu secțiune
 Hanganu Denisa
RE III

antologică)
Antologia poeziei române de la origini până azi, Editura Paralela 45, Pitești, 1999 (antologie
alcătuită de Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu)
40238 Tescani, Editura Image, București, 2000 (volum experimental realizat împreună cu Ioana
Nicolaie, Marius Ianuș, Florin Iaru, Ioana Godeanu, Doina Ioanid și alții)
Primii mei blugi, coord. de Corina Bernic – Cătălin Avramescu, Mircea Cărtărescu, Marius
Chivu, Alexandru Dabija, Silviu Dancu, Șerban Foarță, Augustin Ioan, Cristi Luca, Cosmin
Manolache, Virgil Mihaiu, Ioana Nicolaie, Costi Rogozanu, Alex. Leo Șerban, Mihaela Timuș,
Călin Torsan, Alexandru Vakulovski, Constantin Vică; Ed. Art, 2009;
Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca –
Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Mihai Șora, Matei Vișniec, Antoaneta Ralian, Andrei
Pleșu, Andrei Șerban, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Alexandru Paleologu, Gabriela
Adameșteanu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga, Gabriel Liiceanu, Gabriela
Melinescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gelu Ionescu, Petru Cimpoeșu,
Bujor Nedelcovici, Mircea Horia Simionescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureș; Ed. Cartier, 2009;
Care-i faza cu cititul?, coord. de Liviu Papadima – Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groșan, Dan
Lungu, Robert Șerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei
Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny
Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju
Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2010;
Cărțile care ne-au făcut oameni, coord. de Dan C. Mihăilescu – Ana Blandiana, Lucian Boia,
Mircea Cărtărescu, Ștefan Câlția, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel
Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuțiu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina
Petrescu, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Alex Ștefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu; Ed.
Humanitas, 2010;
Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete – Gabriel Liiceanu, Adriana Babeți,
Adriana Bittel, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Livius
Ciocârlie, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana
Pârvulescu, Oana Pellea, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Grete
Tartler, Vlad Zografi; Ed. Humanitas, 2012;
Cartea simțurilor, coord. de Dan C. Mihăilescu; Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuțiu, Dan C.
 Hanganu Denisa
RE III

Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia-Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian,

Cătălin Ștefănescu, Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana
Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Constantin Coman, Horea Paștină, Monica
Pillat, Andrei Pleșu, Mihai Sârbulescu, Victor Ieronim Stoichiță; Ed. Humanitas, 2015;
Și eu am trăit în comunism, coord. de Ioana Pârvulescu; Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea
Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Lidia Bodea, Rodica Zafiu; Ed. Humanitas,
2015;
Bucureștiul meu – Andrei Pleșu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu Bran,
Radu Paraschivescu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Anamaria Smigelschi, Andreea
Răsuceanu, Dan Petrescu, Monica Pillat, Andrei Crăciun, Ioana Nicolaie, Adriana Bittel, Corina
Ciocârlie, Marius Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara; Ed. Humanitas, 2016;

Proză

Unele dintre cele mai importante lucrări de proză ale lui Mircea Cărtărescu includ Visul, (Cartea
Românească, București, 1989 – Premiul Academiei române pe 1989), Nostalgia (ediție integrală
a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993) și trilogia Orbitor:

Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, București, 1996

Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, București, 2002
Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, București, 2007

Alte lucrări:

Travesti, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe
1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Travesti (benzi desenate) – 2011
Enciclopedia zmeilor, Editura Humanitas, București, 2005
Gemenii, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
REM, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
Mendebilul, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
Frumoasele străine, Editura Humanitas, București, 2010
Fata de la marginea vieții – povestiri alese, Editura Humanitas, București, 2014
Solenoid, Editura Humanitas, București, 2015

Eseu și publicistică
 Hanganu Denisa
RE III

Visul chimeric, Editura Litera, București, 1992; Editura Humanitas, București, 2011;
Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Editura Humanitas, București, 2002
De ce iubim femeile, Editura Humanitas, București, 2004
Baroane!, Editura Humanitas, București, 2005
Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, București, 2012
Peisaj dupa isterie, Editura Humanitas, București, 2017

Colaborări, volume colective:

Desant ’83 (volum colectiv), Cartea Românească, București, 1983

Generația `80 în proza scurtă, Editura Paralela 45, Pitești, 1998 (antologie îngrijită de Gheorghe
Crăciun și Viorel Marineasa)
Competiția continuă. Generația `80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Pitești, 1994 (antologie
îngrijită de Gheorghe Crăciun)

Jurnal

Jurnal I, 1990-1996, Editura Humanitas, București, 2001

Jurnal II, 1997-2003, Editura Humanitas, București, 2005
Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, București, 2011

Audiobooks

Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, cu 32 de poeme traduse de
Mircea Cărtărescu, Editura Polirom, 2005.

Traduceri în limba română

Parfumul aspru al ficțiunii, Editura Humanitas Multimedia, București, 2003

Levantul, Casa Radio, 2004
De ce iubim femeile, Editura Humanitas Multimedia, București, 2005
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, Editura Humanitas Multimedia, București, 2009
Travesti, Editura Humanitas Multimedia, București, 2009
Ruletistul, Editura Humanitas Multimedia, București, 2011
 Hanganu Denisa
RE III

Opere traduse

În anul 2003 au fost traduse în italiană de către Bruno Mazzoni două cărți importante ale lui
Mircea Cărtărescu, sub titlurile Nostalgia și Quando hai bisogno d’amore. Acestea s-au dovedit a
fi un adevărat succes. [15]

Trilogia Orbitor este probabil cea mai tradusă lucrare a lui Mircea Cărtărescu. Primele două
volume au fost traduse în olandeză (cu titlul De Trofee) pe rând în 2010 și 2012 de către Jan
Willem Bos. A treia carte este încă în lucru. [16] Traducerea acestei cărți a fost un mare
eveniment, ziarul de referință olandez NRC Handelsblad publicând chiar și o recenzie amplă
pentru aceasta. [17] Tot în limba neerlandeză a fost tradusă și cartea Travesti de către Jan Willem
Bos, la Editura Meulenhoff din Amsterdam, în 1994. [18] De asemenea, Orbitor a fost tradus în
două versiuni: Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999 și Orbitor, Editura Gallimard, 2002
(traducere în limba franceză de Alain Paruit).

Poetry at Annaghmakerrig, Dedalus Press, Dublin, 1994

Lulu, Editura Austral, Paris, 1995
Nostalgia, Editura Volk und Welt, Berlin, 1997
Sóvárgás (Nostalgia), Editura Jelenkor, Pécs, 1997
Travesti, Editura Bok Vennen, Oslo, 1998 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
Bebop Baby, Meeting Eyes Bindery, New York, 1999 (traducere în limba engleză de Adam J.
Sorkin)
Nostalgien, Editura Bokvennen, Oslo, 2000 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000
Selbstportrait in einer Streichholzflamme (Autoportret într-o flacără de brichetă), Editura
Deutscher Akademischer Austauschdienst, 2001 (traducere în limba germană de Gerhardt
Csejka)
Nostalgia, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2002 (traducere în limba suedeză de Inger
Johansson)
Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba
suedeză de Inger Johansson)
L’oeil en feu, Editura Denoël, Paris, 2005 (traducere în limba franceză de Alain Paruit)
Por qué nos gustan las mujeres (De ce iubim femeile), Editura Funambulista, Madrid, 2006
Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere
 Hanganu Denisa
RE III

în limba suedeză de Inger Johansson)

Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba
germană de Gerhardt Csejka)
Travesti, Editura Czarne, Wolowiec, 2007 (traducere în limba poloneză de Joanna Kornas-
Warwas)
Travesti, Editura L’Association, 2007 (adaptare[19] grafică în limba franceză de Baudoin)
Носталгия, Editura Faber-Print Ltd., Sofia, 2007 (traducere în limba bulgară de Ivan Stankov)
Europa hat die Form meines Gehirns (Europa are forma creierului meu), Editura Akademie
Schloss Solitude, 2007 (traducere de Eva R. Wemme, Ernest Wichner și Gerhardt Csejka)
Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de
Yotam Reuveny)
De ce iubim femeile, Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de Yotam
Reuveny)
Pourquoi nous aimons les femmes (De ce iubim femeile), Editura Denoël, Paris, 2008 (traducere
în limba franceză de Laure Hinckel)
Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în
limba norvegiană de Steinar Lone
Warum wir die Frauen lieben (De ce iubim femeile), Editura Suhrkamp, Frankfurt am Main,
2008
Dlaczego Kochamy Kobiety, (De ce iubim femeile), Editura Czarne, Wolowiec, 2008 (traducere
în limba poloneză de Joanna Kornas-Warwas)
Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008
(traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză
de Laure Hinckel)
Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba
spaniolă de Manuel Lobo Serra)
El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de
Marian Ochoa de Eribe)
Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba
norvegiană de Steinar Lone)
 Hanganu Denisa
RE III

De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în
limba neerlandeză de Jan Willem Bos)
Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană
de Gerhardt Csejka și Ferdinand Leopold)
Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian
Ochoa de Eribe)
Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză)
Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în
limba greacă de Panos Apalidis)
Levanten: Österlandet (Levantul) Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2015 (traducere în
limba suedeză de Inger Johansson)

Volume colective

Romanian Fiction of the `80s and `90s. A concise anthology , Editura Paralela 45, Pitești, 1999
(antologie îngrijită de Alexandru Vlad; ediție în engleză, franceză și germană)
Romanian Poets of the `80s and `90s, Editura Paralela 45, Pitești, 1999 (antologie coordonată de
Andrei Bodiu, Romulus Bucur și Georgeta Moarcăs; ediție în engleză, franceză, germană și
italiană)
Literatur Total: Autoren lesen in der daadgalerie, audiobook, Editura Deutscher Akademischer
Austauschdienst, 2002 (antologie în care mai apar Zsófia Balla, Bora Cosic, Hugo Hamilton,
etc.)
Comme dans un dessin d’Escher: Huit poètes roumains (Ca într-un desen de Escher: 8 poeți
români), Editions PHI, 2002 (antologie în care mai apar Daniel Bănulescu, Ileana Mălăncioiu și
Mariana Marin)
Nabokov u Brašovu : Antologija rumunjske postrevolucionarne kratke priče (1989-2009)
(traducere: Marina Gessner, Luca-Ioan Frana, Ivana Olujić), MeandarMedia, Zagreb (Croația),
2010
Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – Bilingual Edition English/Romanian /
Testament – Antologie de Poezie Română Modernă – Ediție Bilingvă Engleză/Română (Daniel
Ionita, Editura Minerva 2012 – ISBN 978-973-21-0847-5)

Nu este exagerat să se insiste că scriitorul Mircea Cărtărescu este, neîndoielnic, unul dintre cei
mai importanți autori ai actualei panorame literare internaționale. Excelența și ambiția, atît
 Hanganu Denisa
RE III

conceptuală, cît și formală, a deja vastei lui producții confirmă categoric această afirmație.
Dincolo, însă, de înalta valoare intrinsecă a acestei producții, există un aspect al operei lui
recente care poate a trecut insuficient perceput de critică și de publicul cititor. Cărtărescu
deschide o foarte redusă listă de nume de autori de mare profunzime care generează bogate și
diverse perspective de viitor pentru sistemul literar după spectaculoasa prăbușire a
postmodernismului.

Cărtărescu cunoaște perfect postmodernismul, așa cum o demonstrează faptele. În primul rînd,
avem sejurul în Statele Unite în momentul apariției postmodernismului. În al doilea rînd, avem
teza sa de doctorat Postmodernismul românesc (Editura Humanitas, 1999). La început,
cunoașterea esteticii postmoderne a fost ca o scîndură de salvare pentru autor, în sensul că l-a
încurajat să facă saltul definitiv spre modelarea extraordinarei lui opere de maturitate. Apoi, cu
trecerea anilor, Cărtărescu a apucat-o pe alte drumuri, care l-au dus spre depășirea
postmodernismului. Acum, împreună cu alți autori, ca Siri Hustvedt cu The Blazing
World  (2014) și Arundhati Roy cu The Ministry of Supreme Happiness  (2017), marchează
drumul regenerării și reînnoirii literaturii în aceste momente. În fond, postmodernismul a fost
inițial un stimul creator pentru a ieși în arenă, dar a devenit sau a însemnat apoi un impuls spre
reorientarea operei sale generale.

Producția lui Cărtărescu are patru puncte cardinale: poezie, proză (roman și proză scurtă),
memorialistică și, în sfîrșit, eseu și jurnalistică. E bine de amintit că aceste genuri nu sînt
compartimente etanșe care contribuie la dispersarea operei autorului. Dimpotrivă. Urmînd
preceptul lui Nicolaus Cusanus, quodlibet in quodlibet, trebuie să vedem diferitele genuri pe care
le cultivă Cărtărescu ca autentice vase comunicante. Totul este în tot, totul este pretutindeni.
Asupra acestei teme va trebui să revenim.

Un alt aspect semnificativ al ansamblului producției literare a lui Cărtărescu este acela că a
contribuit la situarea Bucureștiului pe harta literaturii universale. Prezența Bucureștiului în opera
autorului este un element-cheie al universului său literar. Bucureștiul este mai mult decît un
fundal sau un pretext. Este o constantă prezență vie care, de la o carte la alta, dobîndește un
protagonism mai mult sau mai puțin important. București este acel „locus standi“ din care
Cărtărescu contemplă condiția umană, realitatea, lumea, universul. Bucureștiul este pentru
Cărtărescu ceea ce reprezenta sudul Statelor Unite pentru Faulkner sau Dublinul pentru Joyce.
 Hanganu Denisa
RE III

Nu dau aceste două exemple à la légère. Dublin-ul lui Joyce ne dă perfect măsura Bucureștiului
pentru Cărtărescu. Pentru a înțelege exact ce spun, trebuie să privim Dublin-ul cu ochii lui Joyce
cînd a scris și publicat Oameni din Dublin (1914) și, ulterior, Ulise (1922). Pentru Joyce,
Dublinul nu era orașul mitic care e pentru noi. Mai degrabă invers. Era un oraș ocupat,
neterminat, un oraș eșuat, insalubru. În secolul al XVII-lea, englezii, sub Oliver Cromwell,
ocupaseră definitiv Irlanda. În secolul al XVIII-lea, nou-veniții au vrut să construiască o capitală
imperială demnă, a Luminilor, dar văzînd că Irlanda nu oferea compensațiile economice așteptate
de elitele engleze, și au abandonat visele și proiectele grandilocvente pentru Dublin și orașul a
devenit un oraș neterminat și eșuat, o capitală de provincie, atît de degradată și nesănătoasă, încît
locuitorii ei aveau o medie de viață cu opt ani mai mică decît alți locuitori ai insulei.

Ca pretext, motiv sau temă literară, Dublinul nu era prea promițător și tocmai de aceea l-a ales
Joyce. Ar fi putut alege Paris, Zürich sau Trieste, locuri pe care le cunoștea la fel de bine ca
Dubli-nul, dar Joyce a vrut orașul său natal. Pentru a demonstra eroarea modernismului într-o
problemă esențială: convingerea că în orașul mare, metropolă sau megalopolis – Paris, Berlin,
Londra, New York, Moscova, Roma – viața este mai plină. În secolul al XIX-lea, scriitorii încep
să graviteze spre orașe și să le glorifice. Joyce a mers în sens invers: alegerea unui oraș ocupat,
neterminat, eșuat și nesănătos urmărea să arate că viața este una și se oferă în întregime peste tot.
Se poate percepe întreaga experiență a vieții în (sau din oricare) loc al planetei. Aceasta era și
dorința lui Malcolm Lowry la Oaxaca, a lui Sherwood Anderson la Winesburg, Ohio. Nu trebuia
să fii Dos Passos și să te stabilești la New York, nu trebuia să fii Proust și să povestești Parisul,
nu trebuia să fii Alfred Döblin și să explici Berlinul bob cu bob.

În opera lui, Mircea Cărtărescu a folosit Bucureștiul așa cum a făcut Joyce cu Dublinul. Aș zice
că poate chiar mai mult. Da, cred că Mircea Cărtărescu a făcut un pas dincolo de opțiunea
joyceană, căci Bucureștiul devine un simbol al Europei de Est, al Europei și al lumii. București
se întrupează întotdeauna în opera lui Cărtărescu într-o formă mai mult sau mai puțin manifestă.
Este o prezență constantă. De exemplu, în romanul Solenoid este atît de vizibil, încît sfîrșește
devenind unul dintre protagoniști. În volumul Nimic,  orașul este un fel de „basso continuo“ de
fond. Chiar și în scrierile aflate cel mai mult sub semnul oniricului, Bucureștiul există. Într-un
interviu luat de Audun Lindholm în 2008, tradus de Thilo Reinhard, Cărtărescu explică
complexa sa relație cu orașul natal: „Astăzi nu este un loc prea bun de trăit, o metropolă
 Hanganu Denisa
RE III

aglomerată, cu trei milioane de oameni, prea multe mașini și poluare intensă – nu în ultimul rînd,
una sonoră. A devenit un simbol al capitalismului fără scrupule, un loc unde magnații industriali
și mogulii se luptă între ei, în disprețul restului populației. Un oraș în care e și periculos să
trăiești. Bucureștiul despre care am scris eu este cu totul altfel. Este Bucureștiul copilăriei și
tinereții mele. Obiectiv vorbind, orașul era mult mai frumos atunci, dar pentru mine era ceva mai
mult, un miracol, o minune pentru copil, oriunde ar fi privit. Copilul este un bricoleur, care-și
asamblează lumea folosind tot ce-i cade în mînă. Așa că, vezi, eu am o complicată relație
dragoste/ură cu Bucureștiul. Cînd am început să scriu Orbitor, dragostea era forța care mă mîna.
În anii din urmă am început să detest orașul tot mai mult. Astăzi Bucureștiul este un șantier
pentru ruine.“

Poezia &/vs. proza

Un aspect niciodată studiat suficient de corect în istoria literaturii universale este relația multor
autori, simultan sau alternativ, cu poezia și proza. Sînt mari poeți ca Goethe, Pușkin, Walt
Whitman, Giacomo Leopardi, William Butler Yeats, Rainer Maria Rilke, Paul Valéry, Osip
Mandelștam, Czeslaw Milosz, Juan Ramon Jiménez, Agustí Bartra sau Dylan Thomas care au
scris excelente opere în proză. Sînt mari prozatori ca G.K. Chesterton, Miguel de Unamuno,
Dorothy Parker, Cesare Pavese sau Giorgio Bassani care au scris excelente cărți de poeme. Sînt
autori ca Joan Maragall, Rudyard Kipling, D.H. Lawrence, Robert Graves, Jorge Luis Borges,
Salvador Espriu sau Octavio Paz care pot fi considerați atît mari prozatori, cît și mari poeți. Sînt
mari prozatori, ca Edith Wharton, Marina Țvetaeva, Robert Walser, Vladimir Nabokov, Günter
Grass sau John Updike, al căror avut conține o discretă, dar valoroasă operă poetică. Sînt mari
poeți, ca Juan Ramón Jiménez, e.e. cummings, Eliza-beth Bishop sau Philip Larkin, care au o
discretă, dar valoroasă operă în proză. Sînt mari prozatori, ca Marcel Proust, Nikos Kazantzakis,
George Orwell, Josep Pla, Katherine Mansfield, Malcolm Lowry sau Roberto Bolaño, care au
vrut să-și încerce norocul pe terenul liricii, chiar dacă efemer. Sînt mari poeți, ca Stevie Smith,
care au simțit, într-un anumit moment, ispita sau chemarea prozei.

În sfîrșit, sînt pagini din istoria literaturii occidentale pline de cazuri de mari autori care nu au
putut îndura uzura sau dispersia de energie creatoare pe care o presupune cultivarea
concomitentă a poeziei și prozei. În acest sens, avem mari poeți, ca Henry David Thoreau, James
Joyce, François Mauriac sau Joan Sales, care au amuțit spre a deveni prozatori de geniu. Sau
 Hanganu Denisa
RE III

cazul, mult mai puțin comun, de mari prozatori, ca Thomas Hardy sau Edward Thomas, care au
amuțit spre a deveni poeți atît de importanți încît, în final, opera lirică va eclipsa proza.

În acest autentic dans sau mare de nume și tendințe, trebuie să-l situăm pe Mircea Cărtărescu
printre marii poeți care au abandonat lirica pentru a se dedica prozei, pînă la punctul de a se
converti, prin romanele, narațiunile, jurnalele și eseurile sale, într-o autentică și indispensabilă
referință internațională pentru proza de ficțiune și non-ficțiune, așa cum am spus mai sus. De
fapt, cu romane ca trilogia Orbitor (1996, 2002, 2007) sau Solenoid (2015) și cele patru volume
ale Jurnalului (2001, 2005, 2011, 2018), s-a situat, pe bună dreptate, într-un loc privilegiat al
literaturii internaționale contemporane ca unul dintre foarte puținii autori care indică sau
marchează drumul de urmat pentru depășirea teribilei fundături provocate de prăbușirea
posmodernismului, cum am insistat mai sus.

Dirijarea darurilor

Primele texte poetice cunoscute ale lui Cărtărescu datează din 1978, dar traiectoria lui literară
oficială a început cu volumul Faruri, vitrine, fotografii (1980). De a lungul anilor va construi o
solidă operă poetică ce va atinge în total 783 de pagini, care îl situează în fruntea legendarei
„Generații în blugi“. Se mai adaugă unele poeme dispersate și Aer cu diamante, foarte
cunoscutul volum publicat împreună de patru poeți tineri, în 1982.

După debut, au apărut într-un ritm armonios diferitele volume care alcătuiesc opera sa
lirică: Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990), Dragostea (1994), Cincizeci de
sonete (2003) și Nimic (2010). Asta înseamnă că itinerariul operei sale lirice merge de la debutul
legendar, cu poemul „Căderea“, narativizat în negativ în primele pagini din Solenoid, pînă la
autenticul „tour de force“, „Occidentul“, care închide volumul Nimic și închide, în același timp,
producția poetică a autorului.

În lumea literaturii sînt evident două categorii generale de autori, cărora le-am spus
„acumulativi“ și „arhitectonici“. Autorii acumulativi sînt cei care nu-și pierd somnul cînd se
gîndesc la profilul de ansamblu al operei lor. Se gîndesc la ce au în mîini și lasă opera de
ansamblu să se construiască prin efectul natural de acumulare. Cesare Pavese, Vladímir
Maiakovski sau Gabriel García Márquez sînt bune exemple.
 Hanganu Denisa
RE III

Există, apoi, autorii arhitectonici care, intens preocupați de structura generală a producției lor
literare, nu lasă nimic la voia întîmplării. Fiecare lucru bine făcut și la locul lui concret. Juan
Ramon Jiménez, Agustí Bartra sau Iosif Brodski sînt cazuri ilustre de autori arhitectonici. În
compania acestora trebuie să-l situăm pe Cărtărescu. Acest fenom se înțelege perfect cînd vedem
că opera sa poetică reunită începe cu „Căderea“, poemul care l-a catapultat în faimă, după lectura
mitică în faimosul Cenaclu de Luni condus de Nicolae Manolescu, și se încheie cu „Occidentul“,
poemul care arată spre opera posterioară în proză care, cu anii, îl va situa pe orbita internațională
ca pe unul dintre autorii cei mai semnificativi ai panoramei literare actuale.

Opera poetică a lui Cărtărescu trasează, așadar, un arc cronologic între 1978 și 1992. Aici se
impun trei clarificări. Volumul Dragostea, potrivit mărturisirii autorului, „este, între cărțile mele,
cea menită nenorocului“ fiindcă era pe punctul de a fi publicată, dar Visul (1989)
și Levantul  (1990), din motive editoriale, i au luat-o înainte, astfel încît publicarea lui va în-tîrzia
aproape un deceniu. Pe de altă parte, dintr-o notă editorială la Poezia (2015), o voluminoasă
carte care i reunește opera, știm că ciclul intitulat Cincizeci de sonete (2013) a fost scris integral
între 1978 și 1979. Și o altă notă ne informează că „volumul [Nimic] a fost scris între 1988 și
1992“.

Acum, că am stabilit cadrul cronologic al operei sale poetice, putem observa în liniște fenomenul
eclipsării progresive a vocii poetice a autorului și graduala deplasare spre terenul prozei. Opera
lui narativă va începe cu publicarea Visului (1989) care se va converti în romanul „fractal și
holografic“ Nostalgia (1993), în care cele cinci povestiri, toate, sfîrșesc prin a se împleti. Opera
lui eseistică va începe cu Eminescu, visul chimeric (1991), volum consacrat figurii și operei
marelui poet romantic. Iar cea memorialistică se va inaugura cu Jurnal I 1990-1996 (2001).
Apoi, poezia va rămîne în urmă și vor urma romane ca Orbitor (1996, 2002, 2007)
și Solenoid  (2015), cărți de proză scurtă, ca De ce iubim femeile (2004), Frumoasele
străine (2010) sau Ochiul căprui al dragostei noastre (2012), eseuri ca
stimulantul Postmodernismul românesc (1999) și încă trei volume de Jurnal (2005, 2011,
2018),  ultimul, care corespunde anilor 2011-2017, recent ajuns pe piață.

Se vede fără greutate cum proza, eseul și memorialistica au invadat spațiul cronologic și creator
al ultimului său volum de versuri, Nimic, care, așa cum am arătat, a fost scris între 1988 și 1992.
Toate aceste date nu trebuie să ne facă să credem, nici o clipă, că poetul Cărtărescu a murit cînd
 Hanganu Denisa
RE III

a pus punct ultimului poem din Nimic,  splendidul și contondentul „Occident“. A murit poate, cel
mult, poetul în sensul strict tradițional al termenului. Cărtărescu a dirijat toate darurile sale
poetice spre lumea prozei și se pot detecta cu ușurință în viziunea generală a autorului, în lexicul
său precis și evocator, în ritmul fluent al frazelor, în bogăția imaginilor și simbolurilor, în simțul
spațiului, în manevrarea timpului… De fapt, cu o lovitură de geniu, autorul a creat un hiper- sau
un supragen literar, capabil să primească și să sintetizeze toate genurile pe care le-a cultivat. În
proza lui matură încap, armonios și echilibrat, poezia, narațiunea, eseul și memorialistica într-un
discurs unic superior simplei însumări a genurilor individuale care îl alcătuiesc.

În fond, este vorba de o transformare a poeziei pornind de la deplina ei încorporare într-o

realitate textuală de nivel mai înalt sau superior, fără a se dilua.

Cele trei fracturi ale Nimicului

Nimic, cum am spus mai sus, a fost scris integral între 1988 și 1992, deși sînt informații că unele
poeme au putut fi scrise înainte de 1988. Oricum ar fi, trebuie să ne limităm la versiunea
cronologică pe care a dorit să o stabilească Mircea Cărtărescu, căci este versiunea care face
ca Nimic să se potrivească la fel ca o mănușă în schema structurii generale a producției autorului.
Este o serie unică de 39 de poeme, de mărimi diferite, de la poeme cu două cuvinte precum „Ce
am învățat trăind“ pînă la autentica, lunga melopee din „Occident“. Cu excepția extremelor, în
textul definitiv, publicat în Poezia, poemele se distribuie, mai ales, în două grupuri generale:
poeme de puțin peste o pagină și poeme de trei pagini. Subtila combinație de lungimi conferă
cărții un foarte plăcut ritm al desfășurării progresive a conținuturilor, un ritm conceptual cu
valoare muzicală, ceea ce în cîmpul criticii de poezie se numește ritm ideologic.

Că volumul este o secvență de 39 de poeme ar putea însemna că poetul nu s-a zdrobit cu

determinarea structurii generale a ansamblului. Nimic mai fals, nimic mai departe de adevăr.
Este o carte structurată cu clara voință muzicală de anunțare de teme și variațiuni pînă în
momentul final al extraordinarului poem „Occident“, care ne obligă să facem un da capo, fiindcă
ne oferă cadrul conceptual general care ne ajută să înțelegem toate poemele, unul după altul,
dintr-o nouă perspectivă globală.

Este o carte care are un aspect fundamental trecut cu vederea de critici și de cititori în general:
reformularea discursului poetic propusă de Nimic se înrudește cu un anumit sector al
 Hanganu Denisa
RE III

modernismului tîrziu din secolul XX, cu poeți ca William Carlos Williams, Gertrude Stein și
Charles Olson, pe de o parte, și gînditori ca John Dewey, pe de altă parte.

Nimic, ca volum, izvorăște sau pornește dintr-o serie de fracturi produse în viața lui Mircea
Cărtărescu aproximativ în anii scrierii cărții. Prima a fost profunda experiență a alterității care a
fost paternitatea poetului, o paternitate total asumată, care s-a produs cu puțin înainte de
începutul procesului de scriere a poemelor din Nimic în 1988. A doua fractură este dramatica
prăbușire a Uniunii Sovietice, încurajatoarea revoluție română din 1989 și iluzia primelor alegeri
libere de după 1937, la 20 mai 1990. Iar a treia, la fel ca la Marin Sorescu cu ani în urmă,
plecarea în SUA în 1990, ca fellow la International Writing Program de la Universitatea din
Iowa, care punea capăt carierei de profesor la o școală generală dintre 1980 și 1989.

Cele trei fracturi umplu de sens și semnificație titlul riscant Nimic. Nimic din poezia anterioară.
Nimic din viața anterioară. Un nimic existențial, un mare gol sau abis. Nimic din lumea
anterioară. Nimic din trecut. Nimic din viața prezentă. Nimic din opera prezentă. Nimic din
Occident. Nimic din viitor. Și am putea continua examinînd nuanțele titlului. Mai mult, dacă am
recurge la etimologia cuvîntului „nimic“, din latinul ne + mica, adică „nici un strop“, am putea
merge mai departe în investigațiile asupra titlului cărții.

Cele trei fracturi au marcat un neo-bișnuit „înainte și după“ în viața și opera autorului. Nimic nu
va mai fi la fel ca înainte. Era clar că se simțea dislocat și perplex în fața schimbărilor și trebuia
să se reinventeze ca poet sau să renască spre a încerca să fie la înălțimea circumstanțelor.

În învolburarea adusă de căderea URSS și de revoluția română, Cărtărescu mizează, în primul

rînd, pe reconstruirea și reorientarea valorilor personale și comunitare. Viața și lumea vor trebui
reclădite de jos, într-un fel de expansiune generală. Pentru Cărtărescu, asta însemna o paradigmă
care începea de la casa lui pînă în lume în general, trecînd prin cartier, prin orașul București, prin
România, Europa de Est, spre restul Europei și spre lume. Dar baza a tot, tot, trebuia să fie sfera
personală și locală.

În fața fracurilor adînci din viață, așa cum a demonstrat Sigmund Freud, deseori ne retragem în
zonele de confort pentru a putea gestiona mai bine deconcertarea de moment. În termeni
freudieni, cînd se produce o asemenea fractură, principiul
realității, „Realitätsprinzip“, capacitatea noastră de a evalua realitatea și de a acționa asupra ei se
 Hanganu Denisa
RE III

întrerupe sau se neutralizează și ne simțim dislocați și în afara jocului. În această situație de

înstrăinare, facem o regresie psihică, în căutarea unui stadiu anterior al dezvoltării noastre
personale, sociale sau culturale neproblematice. Atunci ne scoatem din circulație și ne odihnim.
Apoi, odată restabiliți, ne simțim din nou capabili să gestionăm corect deconcertarea și ne putem
întoarce în lume ca să ne regăsim locul și să exercităm adecvat principiul realității.

În lumea culturii am putut vedea exemple ilustre pentru acest fenomen. Să ne gîndim, de
exemplu, la unii foști combatanți în Primul Război Mondial, ca Robert -Graves sau Gerald
Brenan. Graves a fugit de Anglia cu banii cîștigați din best-seller-ul său biografic Goodbye to all
that (1929) și a sfîrșit prin a se stabili în izolatul sat Deià din Mallorca, unde, cum i-a povesstit
un istoric local poetului, nu avusese loc nici un război de 600 de ani. La Deià, Graves a dus viața
simplă a mediteraneanului milenar, practic fără nici o comoditate. La rîndul lui, Brenan a fugit în
micul sat Yegen, uitat de Dumnezeu, din Alpujarras (Granada), și el întors la viața de dinainte de
modernitate. El ne-a lăsat o prețioasă mărturie a anilor la Yegen în South from Granada (1957).
Hemingway, în schimb, s-a retras din civilizație dedicîndu-se pescuitului în Caraibe și vînătorii
în Africa. De fapt, nici Graves, nici Brenan, nici Hemingway nu s-au recuperat niciodată din
fractura războiului, astfel că principiul realității la ei a rămas afectat pentru totdeauna.

Irumperea modernismului a însemnat și pentru cultura occidentală o fractură. Personaje ca

William Carlos Williams, Gertrude Stein, Charles Olson și John Dewey i-au fost martori,
protagoniști și, pînă la un punct, victime și au reacționat în forme diferite, cu un punct de
intersecție sau coincidență: retragerea înapoi spre a face un salt înante. Modernitatea este, în
fond, o epocă bazată pe o criză permanentă, spre deosebire de alte epoci istorice, mai solide și
consolidate. Pînă la urmă, modernitatea „este“ criza sistematică sau sistemică prin excelență, ce
se produce des și zguduie, clatină totul și ne obligă constant să ne reinventăm, să ne recuperăm.
Chiar marele slogan al lui Ezra Pound, marele slogan al modernismului, „Make it new!“, o
deviză sau maximă împrumutată dintr-o inscripție a unui împărat chinez din dinastia Shang, este
o bună dovadă. După Pound, pentru a fi moderni, așa cum voia sau credea el, întotdeauna
trebuie „make it new“, care implică în sine o ruptură, părăsirea vechiului pentru nou, refuzul
vechiului spre a realiza pe deplin noul.

Iar dacă privim atent, acum, că modernismul a căzut și știm că nu era sfîrșitul a nimic, ci o altă
criză sistemică a modernității, putem să ne întrebăm dacă profundele fracturi din viața lui Mircea
 Hanganu Denisa
RE III

Cărtărescu nu sînt rezultatul unei alte crize a modernității, a modernității extreme, am putea
spune, lumea în care trăim acum, pînă la viitoarea criză. Eu cred că da și, de aceea, ca să iasă din
ea, autorul a reacționat într-un fel care amintește de maeștrii modernismului tîrziu pe care i-am
amintit, William Carlos Williams, Gertrude Stein, Charles Olson, John Dewey. Ca ei înainte,
Cărtărescu a suferit o criză a modernității.

Și, ca ei, Cărtărescu s-a repliat în fața fracturilor din viața lui și, făcînd-o, a găsit darul, miracolul
condiției umane și realitatea cea mai elementară și, înarmat cu aceste descoperiri, a reformulat
sensul și întinderea poeziei în Nimic ca să înfrunte o nouă lume, o nouă lume pe care, acum, el
încearcă s-o reconducă pentru ca să-și realizeze toate potențialitățile, potențialități deteriorate sau
ignorate.