POSTMODERNISMUL ROMANESC

Literatura română postmodernă

Postmodernismul s-a declanșat în literatura română în a doua jumătate a anilor șaizeci și continuă să
existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestui curent, recunoscut pentru dificultatea de a
primi o definiție unică, implică nevoia de raportare la o direcție literară opusă desfășurată sincron,
anume modernismul. În cultura română, regimul politic a favorizat opere care să continue direcția
modernistă manifestată în perioada interbelică, în schimb mușamalizând creațiile autorilor interesați de
o estetică nouă, de avangardă. De aceea, literatura postmodernă s-a desfășurat până la sfârșitul anilor
optzeci în mod subteran, materializându-se în activitatea mai multor grupuri și cenacluri literare. Din 1990,
s-au publicat multe dintre operele cenzurate în deceniile anterioare; noile creații reflectă direct schimbarea
regimului politic în România către unul permisiv.

„Neo-modernismul“ și reacții împotriva sa

Primele reacții împotriva poeticii moderniste „oficiale” a anilor șaizeci au venit de la „grupul oniric”
(Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag). Lor li se vor adăuga, dar nu în mod
necesar programatic, mai vechea Școală de la Târgoviște a prozatorilor Radu Petrescu, Mircea Horia
Simionescu, Costache Olăreanu (pentru care o primă ocazie de manifestare se declanșează abia
acum), Cenaclul de luni (condus de Nicolae Manolescu), Cenaclul Junimea (al criticului Ovid S.
Crohmălniceanu) Cenaculul Universitas, condus de Mircea Martin. Este momentul în care se impune în
literatură „Generația optzeci”, recunoscută drept cea mai orgolioasă dintre manifestările artistice din a doua
jumătate a secolului al XX-lea.[necesită citare]
După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră
a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii 1960, tradiția
modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit de Mircea Cărtărescu în studiul său,
„Postmodernism românesc”, tardo-modernism, iar în alte surse, neo-modernism. Excepție făceau prozatorii
din grupul Școlii de la Târgoviște (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor
Țopa), cei din grupul oniric( Dumitru Țepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima
izbucnire s-a produs în anii optzeci, când un grup de poeți, grupați în jurul profesorului Nicolae
Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupați în jurul profesorului Ovid S.
Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul Junimea. Grupurile acestea au debutat în câteva
volume colective, apoi s-au afirmat în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti
amestecul de narativitate și lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastișa, parodia, colajul, jocurile de limbaj.
În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă
mobilitate și amestec voit al genurilor.

Generalități
Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor asupra dimensiunii
postmodernismului și mai cu seamă de a o sintetiza în doar câteva principii. Căci zonele în care liniile ce
desenează hărți atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase. Iată totuși câteva puncte de vedere
ale unora dintre cei mai autorizați comentatori români ai fenomenului.
În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de
la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru fragment și o nouă relație cu cititorul,
afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă – consideră Nicolae Manolescu – își împrumută criteriul
poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și în
idiosincrasiile ei.[necesită citare] Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase
epoca modernă. Monica Spiridon îl consideră în schimb doar un mit cultural și nimic
altceva.[necesită citare] Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală și
prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul
literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație,
ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din
„prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată.
Grupuri literare postmoderne românești

 Grupul oniric s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă
Ivănceanu și Dumitru Țepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil Mazilescu, Daniel Turcea ș.a. Vag
apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de estetica suprarealistă, a fost rapid interzis de
cenzura comunistă. Dumitru Țepeneag s-a refugiat la Parisunde trăiește și azi, iar ceilalți au fost
marginalizați.

 Școala de la Târgoviște se referă la un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache
Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei s-au intalnit la scoala in Targoviste;
numai Mircea Horia Simionescu era originar din Targoviste – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei,
sunt subiectivitatea, hazardul și jocul.
 Grupul de la Brașov(Cenaclul 19)- reprezentat mai bine în anii 1990 de câțiva poeți și prozatori originari
din Brașov:Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Mușina, Simona Popescu Angela Nache
Mamier,Ioan Pop Barassovia,Gheorghe Craciun etc.
 Cenaclul de luni, al studenților din Centrul Universitar București, condus de Nicolae Manolescu, a
reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația ’80sau generația în blugi.
A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1984 de secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera
subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu
diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată
în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru
Mușina, apărută în 1983.

 Cenaclul Universitas (1983-1990), al studențiolor din Centrul Universitar București, condus de Mircea
Martin.

 Cenaclul Junimea, al studenților din Facultatea de Filologie din București, din anii șaptezeci și optzeci,
condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant ’83 (1983) care
conține proză scurtă scrisă de șaisprezece tineri debutanți (Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian
Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu, Mircea
Cărtărescu ș.a.).

 Cenaclul Litere, condus la sfârșitul anilor nouăzeci de poetul Mircea Cărtărescu, care a dat mai multe
promoții de poeți și prozatori tineri.
 [[Cenaclul ,,Pavel Dan" din Timișoara, condus de Viorel Marineasa începând cu anii 70 până în 1989,
când s-au format aici poeți și prozatori ca: Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă, Eugen Bunaru,
Petru Ilieșu, Ioan Crăciun, Simona - Grazia Dima, Marcel Tolcea, Ioan T. Morar, Gheorghe Pruncuț,
Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, Lucian Petrescu, Horia Dulvac, mai apoi Rodica
Dragincescu, Marian Oprea. După 1990 au apărut nume noi, îndeosebi în poezie: Robert Șerban, Adrian
Bodnaru, referent cultural fiind acum prozatoarea Dana Gheorghiu. Din 1996 până în prezent,
coordonatorul (îndrumătorul)cenaclului este poetul Eugen Bunaru. Perioadă în care s-a afirmat un nou
val de tineri scriitori (douămiiști): Tudor Crețu (poet, prozator, critic literar), Alexandru Potcoavă (poet,
prozator), Adriana Tudor Gâtan (poetă), Cătălina George (poetă), dar și mai tinerii (poeți și prozatori)
postdouămiiști: Moni Stănilă, Marius Aldea, Aleksandar Stoicovici, Alexandru Colțan, Eliana Popeți,
Ionuț Ionescu, Octavia Sandu, Ioana Duță, Beatris Serediuc, Ariana Perhald, NicoletaPapp. Tot în
această perioadă, au fost publicate (Ed. Marineasa)două antologii poetice (selecția și prefața de Eugen
Bunaru):,,Dintr-o respirație. Generația 2000", Ed. Marineasa, 2003 și ,,Pavel Dan 50", Ed. Marineasa
2008.

Scriitori postmoderni de limba română

S-a remarcat la noi în mod deosebit generația deceniului nouă, reprezentații ei fiind porecliți „optzeciști”.
Dintre cele mai cunoscute nume, îi amintim pe:

 prozatorii: Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Crăciun, Răzvan Petrescu, Ștefan Agopian, Sorin
Preda, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Ioan Lăcustă, Nicolae Iliescu, George
 Cușnarencu, Mircea Daneliuc, Ioan Groșan, Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu, Stelian
Tănase, Adriana Bittel, Vasile Andru, Florin Șlapac, Alexandru Vlad, Adrian Oțoiu, Daniel Vighi, Horia
Dulvac, Nicolae Stan, Șerban Tomșa

 poeții: Elena Ștefoi, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Nichita Danilov, Romulus
Bucur, Florin Iaru, Matei Vișniec, Alexandru Mușina, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Mariana
Codruț, Ion Mureșan, Petruț Pârvescu, Mircea Bârsilă, Ioan Es. Pop, Mihail Gălățanu, Călin
Vlasie, Cristian Popescu, Simona Popescu, Marcel Tolcea, Daniel Pișcu, Liviu Antonesei, Mircea
Cărtărescu, Horia Gârbea, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe, Eugen
Bunaru Costel Stancu, Cassian Maria Spiridon, Christian W. Schenk, Angela Nache Mamier,Ioan Pop
Barassovia.

Tehnici ale creației postmoderniste

După Nicolae Leahu:
Postmodernismul este un curent literar ce se manifestă în literatura română aproximativ din anii 80 ai
secolului trecut, aspirînd să depășească (neo)modernismul prin asumarea și regîndirea simultană a relației cu
tradiția în cea mai largă accepție a acesteia. În felul acesta, se instaurează în cîmpul literar o poezie
(auto)biografică, realistă, (inter)textualistă, „metafizică”, inaugurînd o amplă deschidere asupra realului.
Interesul nedisimulat pentru prezent, citadin, actualitate (culturală, socială, științifică), autenticitate,
concretețea existenței se conjugă cu situarea programatică a eului în universul Textului, care reflectă și se
autoreflectă, se scrie și se rescrie, polemizează, parodiază, pastișează parodic sau acumulează „prefabricate”
din orice zonă a livrescului, de la patrimoniul literar național și universal la cele mai vechi sau recente
descoperiri științifice sau tehnologice și la evenimentele de cultură. Numeroasele procedee ale
intertextualității, utilizate de obicei cu o intenție ironică sau ludică, au și o necesară funcție ornamentală, de
compensare a metaforei, înlocuită de metonimie ca figură dominantă a paradigmei moderniste. Recuperînd
stilurile vechi și convențiile cestora, postmodernismul dialoghează cu trecutul cultural pe care, spre
deosebire de moderniști, nu-l găsește secătuit de resurse, extenuat, ci suficient de util pentru a fi
recondiționat și reintegrat unei viziuni care-l reabilitează ca fapt de experiență încheiată, de istorie și de
memorie.