Sunteți pe pagina 1din 2

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC

CURSUL VIII
Articol de Nicolae Bârna din „Dicţionarul general al literaturii române”, volumul IV, L-O

ONIRISM. În dicţionarele de limbă, termenul „onirism“ (al cărui etimon primar, grecesc, este oneiros, care înseamnă „vis“)
figurează cu două sensuri principale, unul interesând domeniul medical („delir, halucinaţie asemănătoare visului, care defineşte
unele stări psihopatologice“), celălalt – sfera creaţiei literar-artistice („atmosferă, caracter oniric al unei creaţii; structură estetică
rezultată din fluxul spontan al conştiinţei şi opusă celei realiste“). În comentarea literaturii, termeni ca „onirism“, „oniric“,
„onirist“ etc. au fost şi sunt folosiţi destul de frecvent, dat fiind că visul – şi raportarea, în diferite feluri, la vis – a alimentat, în
diferite epoci şi în felurite chipuri, literatura (în mod deosebit, romantismul şi suprarealismul au „utilizat“ consistent visul, de pe
platforme estetice şi „tehnice“ bineînţeles că diferite). În sens larg, „onirică“ este o creaţie literară inspirată de sau asemănătoare cu
visul. În literatura română contemporană, însă, termenul a dobândit un înţeles precis, desemnând o formulă literară – considerată,
uneori, a fi fost una de neo-avangardă – propusă, către mijlocul anilor 1960 (în urma unei „gestaţii teoretice“ de mai mulţi ani), de
Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, însuşită de alţi câţiva scriitori tineri (Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu),
care, în 1965, constituie în cadrul cenaclului Luceafărul, „grupul oniric“. Refuzaţi, la început, de toate periodicele, „oniriştii“
reuşesc, în 1966, să colaboreze la „Povestea vorbii“, supliment al revistei craiovene „Ramuri“, redactată de Miron Radu
Paraschivescu (sprijinitor şi promotor, în epocă, al iniţiativelor literare alternative, radical înnoitoare, propuse de tineri). După
câteva luni, suplimentul e interzis. Dimov, „stâlpul grupului“, şi Ţepeneag îşi văd, în schimb, editate primele volume: Versuri şi,
respectiv, Exerciţii. Grupul creşte prin ralierea mai multor tineri poeţi şi prozatori, printre care Sorin Titel, Virgil Tănase, Emil
Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Profitând de o uşoară înmuiere a cenzurii, după invadarea Cehoslovaciei, componenţii lui
se manifestă, din 1968, tot mai curajos, chiar agresiv, îşi expun vederile fără eufemisme, în şedinţe de la Uniunea Scriitorilor, pe
cât posibil şi în publicaţii. La un moment dat, chiar în vara anului 1968, li se promite înfiinţarea unui supliment al revistei
„Luceafărul“, care ar fi urmat să le fie încredinţat, lucru care nu s-a mai întâmplat. O altă tentativă de a avea o revistă – măcar în
parte – „onirică“ eşuase (1967) o dată cu abandonarea, de către autorităţi, a iniţiativei editării unei proiectate reviste de cultură
ploieştene, care ar fi urmat să se intituleze „Revista nouă“ şi în a cărei redacţie virtuală (coordonată de Ştefan Bănulescu) oniricii
erau puternic reprezentaţi. „Lider“ al grupului (autoinstituit şi recunoscut tacit de ceilalţi, care îi ironizează câteodată, cordial, prin
aplicarea apelativului „caid“, accesele de autoritarism) e Dumitru Ţepeneag, alături de Leonid Dimov, relativ mai puţin combativ,
însă înzestrat cu prestigiul conferit de vârstă, de talent şi erudiţie. Cei doi se manifestă ca principali teoreticieni ai curentului literar
pe care se străduiesc să-l acrediteze – numit, pentru evitarea oricăror confuzii cu alte formule literare care au recurs la vis, „onirism
structural“ sau „onirism estetic“ – , exprimându-se în texte publicistice diverse, „strecurate“ în revistele literare şi culturale ale
vremii, în atmosfera de relativă îmblânzire a controlului politico-ideologic exercitat de regimul totalitar ( o mare parte dintre acele
texte, alături de altele, ulterioare, au fost adunate în volumul antologic Momentul oniric, îngrijit de Corin Braga şi publicat în 1997,
fiind astfel repuse în circulaţie, spre edificarea celor interesaţi de un episod multă vreme ocultat al istoriei literaturii române
postbelice). Revista „Amfiteatru“ organizează o „masă rotundă“ (participă Leonid Dimov, Daniel Turcea, Laurenţiu Ulici şi
Dumitru Ţepeneag, iar ca moderator din partea redacţiei Paul Cornel Chitic) al cărui conţinut, publicat, constituie manifestul
indirect al grupului. Onirismul tinde să devină (după opinia lansatorilor şi a simpatizanţilor chiar devine) un curent literar, şi
anume unul care (precizează D. Ţepeneag) „se opunea radical realismului socialist“. Momentul era favorabil pentru afirmarea unor
asemenea „erezii“ literare, însă „agitaţia“ întreţinută de „grupul oniric“ pe planul vieţii publice scriitoriceşti în vederea cuceririi
unei cât mai mari libertăţi de creaţie şi de exprimare irită suplimentar autorităţile. Riposta acestora nu întârzie. Tolerând în anumite
limite apariţia de producţii literare onirice, ele resping categoric vederile formulate direct, şi însuşi cuvântul ce defineşte orientarea
devine tabu. „Persecuţia care urmează – avea să explice ulterior Dumitru Ţepeneag – trebuie pusă în legătură şi cu invadarea
Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Se strânge şurubul, ca să nu vină alţii să-l strângă.“ Prin aşa-zisele „teze din iulie“ (1971),
curentului oniric i se dă – scrie tot Ţepeneag – „lovitura de graţie“. Grupul se dezagregă progresiv. Unii dintre componenţi
părăsesc ţara, alţii renunţă; Ţepeneag este exilat prin retragerea cetăţeniei române. Estetica onirismului nu rămâne însă fără urmări,
ea continuă –- şi după destrămarea mişcării care o promova – să fie ilustrată, în grade şi în modalităţi desigur diferite, în funcţie de
personalitatea fiecăruia dintre scriitorii în chestiune. Nici în epoca de maximă coeziune a „grupului“ şi de cristalizare a
„curentului“, onirismul estetic nu a fost o formulă rigidă şi nediferenţiată, presupunând o tehnică unică şi procedări de scriitură
„obligatorii“ la nivelul detaliilor. Ca şi în cazul altor curente sau mişcări literare, scriitorii afiliaţi şi-au păstrat particularităţile,
chiar dacă împărtăşeau o platformă teoretică în linii mari comună. După destrămarea mişcării – respectiv a grupului – , „oniricii“
au evoluat în chip diferit (însuşi doctrinarul onirismului, D. Ţepeneag, îl depăşeşte, începând să cultive modalitatea derivată din el
a textualismului), chiar dacă apartenenţa onirică rămâne depistabilă în scrierile lor, în grade diferite, desigur. Perfect consecvent în
cultivarea onirismului rămâne doar Leonid Dimov, unanim recunoscut drept „cel mai oniric dintre noi“. Un bilanţ aproximativ al
mişcării onirice e schiţat de Ţepeneag într-un interviu din 1993: „Mişcarea onirică ne poate apărea acum ca o mişcare literară uşor
ambiguă. În primul rând, spaţiul ei teoretic formează o elipsă, adică are două focare. Apoi, istoria ei a fost retezată, mişcarea a
încetat înainte de a-şi fi atins apogeul. În acest sens, nu se poate vorbi de o bătălie câştigată. Dar nici de o bătălie pierdută. A fost
[…] o bătălie întreruptă. E aici şi un mare avantaj, în această indeterminare. Potenţial vorbind, mişcarea onirică pare să conţină
dezvoltarea ulterioară a literaturii române, adică şi textualismul şi postmodernismul“. În anii 1990 şi 2000, această pretenţie de a
prezenta onirismul drept anticipator al evoluţiilor textualiste şi postmoderniste a iritat pe unii optzecişti, care au refuzat sau omis
să-şi recunoască în onirişti precursorii, fie şi parţiali, iar unii critici au ironizat tentativa ex-„caidului“ oniric de a afirma
retrospectiv importanţa onirismului. De pildă, Alex. Ştefănescu nota, cu oarecare maliţie (într-un articol publicat la sfârşitul anului
2003): „Pe Dumitru Ţepeneag îl preocupă – şi chiar îl obsedează – să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar
pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul de ideolog al onirismului. [...] Revine de nenumărate ori asupra
subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. În plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara asta. El
ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă din onirism, numai ca
să-l vedem, în sfârşit, mulţumit“. Criticul opina că onirismul „prezintă interes pentru istoricii literari, chiar dacă mişcarea n-a
determinat mari schimbări în literatura română“, afirmaţie a cărei a doua propoziţie e discutabilă: desigur că scrierile
(ex-)oniricilor emigraţi sau exilaţi (Vintilă Ivănceanu, Virgil Tănase, D. Ţepeneag) au fost interzise şi au ieşit din circulaţie, însă
importanţa activităţii foştilor membri ai „grupului oniric“ rămaşi în ţară – mari scriitori: Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil
Mazilescu, Emil Brumaru – în configurarea peisajului literar românesc al anilor şaptezeci şi optzeci ai secolului al XX-lea nu mai
trebuie demonstrată. Teoreticienii şi exegeţii – subiectivi, „militanţi“, implicaţi – ai onirismului au fost cei doi iniţiatori ai
curentului, Dumitru Ţepeneag, şi Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându-se exprima timp de circa două decenii asupra
chestiunii. Conţinutul onirismului e indicat de însăşi denumirea lui, ce trimite la vis. Însă poetul oniric, precizează Dimov, „nu
descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului, creează o opera de artă lucidă“. Visul nu este, pentru
corifeii o., ceva care trebuie memorizat ori transcris, un rezervor de imagini sau evenimente utilizabile ca atare, ci un „îndreptar
legislativ“ (Dimov). Explicaţii convergente furnizează şi Ţepeneag: „Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi timpului infinit,
e o încercare de a crea o lume paralelă, nu omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură perfect raţională în modalitatea şi
mijloacele ei, chiar dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Şi în orice caz literatura onirică nu e o literatură a delirului,
nici a somnului, ci a deplinei lucidităţi“. Diferenţele specifice faţă de alte formule literare care au „utilizat“ visul sunt afirmate
răspicat: „În opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi
ambiguitatea – dar lucid şi riguros calculată. Ambiţia literaturii onirice este o dublă negare: o negare structurată şi de metodă a
suprarealismului, şi una formală, de scriitură, dar nu mai puţin categorică, a fantasticului romantic. Onirismul estetic, văzut
categorial (deci la un mod ideal), se opune liricului metaforizant, dar şi epicului bazat pe simplă cauzalitate, pe logica formală,
aristotelică“. Textele teoretice şi publicistice ale lui Dimov şi Ţepeneag abundă în asemenea explicaţii, declaraţii-program de
estetică onirică redactate cu precizie şi, deopotrivă, cu plasticitate: „Onirismul structural e estetic. El mizează pe a face şi a
construi, acte caracteristice artistului. Nu are pretenţia vană de a cunoaşte, de a descoperi ce există deja. Ambiţia sa e să producă
un obiect autonom graţie unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în aşa fel încât imaginile, care în general sunt
percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în
spaţiu“ (Dumitru Ţepeneag). Oniricii, aşadar, nu descriu visuri reale, nu divulgă reminiscenţe ale acestora, ci produc visuri.
Imaginează situaţii care se desfăşoară după o logică aparte, stranie, inerentă funcţionării mecanismelor inconştiente. Identificând
acele mecanisme, oniricii le pun în funcţiune la modul conştient. Principiul acestei poetici nu e spontaneitatea, ci elaborarea lucidă,
cu recurgere la artificiu. Respingând „dicteul automat“ al suprarealismului literar, oniricii recunosc existenţa unor similitudini şi
afinităţi între demersul lor şi cele ale unor reprezentanţi ai picturii suprarealiste (respectiv ale unor Dali, de Chirico, Tanguy,
Brauner şi, mai ales, Magritte). Năzuinţa, recunoscută, a tentativei onirice româneşti din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut
a fost „să-i împace pe Breton şi Valéry“.
Deşi „tentativa onirică“ a celor reuniţi în grupul care promova „onirismul estetic“ sau „structural“ a fost o „bătălie întreruptă“,
onirismul, în sens larg, nu a sucombat ca modalitate viabilă de creaţie. Oniriştii „istorici“ au, în anii 1990 şi 2000, continuatori– nu
epigoni sau imitatori, ci succesori originali şi legitimi –, cum ar fi Corin Braga şi Octavian Soviany.

„Creaţia literară onirică, la fel cu cea picturală, nu este decalcul, filmarea unui vis (ne-am afla atunci în faţa unui naturalism à
rebours ), ci dimpotrivă, investigarea imaginii reale cu acea forţă reactivă visului, pentru a fi folosită ca unealtă de investigare
până în clipa aşezării potrivit – am spus – unei legislaţii la cheremul autorului, într-un grup sintagmatic menit a genera aievea o
stare de vis în cititor.“
LEONID DIMOV

REPERE CRITICE: Eugen Simion, Scriitori români de azi, III, Bucureşti, 1984, 260-321; Convorbiri. Eugen Simion-
Dumitru Ţepeneag, „Caiete critice“, 1991, 1; Corin Braga, Halucinaria – resurecţia onirismului, „România literară“, 1992, 6;
Gabriel Dimisianu, Onirismul subversiv, „România literară“, 1992, 10; Corin Braga, Onirism estetic şi onirism halucinatoriu,
„România literară“, 1992, 21; Dumitru Ţepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993; Octavian Soviany,
Onirici şi optzecişti, „Contemporanul – Ideea europeană“, 1994, 7; Nicolae Oprea, Modelul oniric legislativ, „Viaţa românească“,
1994, 2; Dumitru Ţepeneag, Tentativa onirică, după război, „Caiete critice“, 1996, 4-5; Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag,
Momentul oniric, Antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997; Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, Bucureşti, 1997; Ion
Simuţ, Dumitru Ţepeneag şi rebeliunea onirică, „Familia“, 1997, 4; Octavian Soviany, Ţepeneag & Fiii, „Cuvântul“, 1997, 7;
Nicolae Bârna, Tânărul Ţepeneag şi „onirismul estetic“ , „Caiete critice“, 1998, 1-4 ; Octavian Soviany, Poetica onirismului,
„Caiete critice“, 1998, 1-4; Marian Victor Buciu, Ţepeneag între onirism, textualism, postmodernism, Craiova, 1998; Nicolae
Bârna, Ţepeneag – Introducere într-o lume de hârtie, Bucureşti, 1998; Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii încă nu s-a încheiat,
Bucureşti, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000, 615-618;
Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX. I. Poezia, Craiova, 2003, 93-104; Dumitru Ţepeneag, Clepsidra
răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ, Piteşti-Bucureşti, 2003, 99-145; Alex. Ştefănescu, Zoom critic, RL, 2003, 51-52; Leonid Dimov,
Dumitru Ţepeneag, Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice şi prefaţă de Marian Victor Buciu,
Bucureşti, 2007; Nicolae Bârna, Dumitru Ţepeneag, Cluj-Napoca, 2007.
(text de Nicolae Bârna)