Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
din toate țările: 1. Imaginea laică a lui Civitas Dei. Conotații politice; 2. Comunitatea
concretă a oamenilor de Litere. 3. Vocație internaționalistă, cosmopolită. Conceptul de
RL: primul transfer hotărâtor de la lettres, domeniul vast al culturii literare, la cei ce le
practică, de la definiția abstractă a culturii literare la instituțiile și membrii săi, care-și
recunosc în acest mod o identitate socială precisă, distinctă” (Marino).
Turnul Babel-Republica Literelor: „cultura și cercetarea științifică tind să se
omogenizeze, izolarea disciplinelor încetează, diviziunea muncii intelectuale începe să
devină posibilă, interdisciplinaritatea își face apariția; traducerile, răspândirea unei limbi
comune. „primul concept sau reprezentare a literaturii ca realitate sociologică”,
contribuind la edificarea conceptului de „literatură universală”.
Preeminenţa cuvântului vorbit şi a imaginii asupra scrierii.
Scrisul ca limbaj analogic, ca „traducere” (Andrei Cornea, Scrieri şi oralitate în
cultura antică)
Specificul artei: mimesis-ul, criteriul ficţionalităţii (Aristotel, Wellek)
Literatură, realitate şi ficţiune (Hans Vaihinger, Filosofia lui „als ob”;Toma
Pavel, Lumi ficţionale)
Specificul literaturii ca artă: literaritatea.
Conceptul de literaritate (formaliştii ruşi): „ceea ce face dintr-un mesaj verbal o
operă de artă” (R. Jakobson).
Mihail Bahtin îi critică pe formaliști și „reintroduce realitatea, istoria și societatea
în text, vîzut ca o structură complexă de voci” (A. Compagnon).
Gérard Genette: 2 criterii ale literarităţii: 1. conţinutul ficţional; 2. forma
poetică.
Literaritatea constitutivă: e intrinsecă operei literare, reflectă intenţia autorului
(interpretare esenţialistă a literaturii).
Literaritatea condiţională: reprezintă „o deturnare înspre ficţiune a textelor
neintenţional literare” (relevanţa contextului, a proiecţiei subiective a lectorului)
În modernitate: literatura – „funcţia poetică” a limbajului (Jakobson), „dicţiunea”
(Genette), „devierea” („écart”) în raport cu limbajul comun (autonomizarea)
Ernst Cassirer (Filosofia formelor simbolice): limbajul, mitul, religia şi arta
alcătuiesc un „univers simbolic”, ce relevă faptul că „trăirile omului sunt imaginare”
(rolul medierii în cunoaştere: per speculum et in aenigmate).
Literatura: o formă simbolică, ce se raportează indirect (prin limbaj) la realitate, la
lume.
2
I. 1. Literatura şi retorica. Paradigma umanistă
3
Logica – convingere; Retorica – persuasiune.
După Renaştere: devalorizarea retoricii şi, implicit, emergenţa unei tendinţe
anti-umaniste (specializarea ştiinţelor şi autonomizarea limbajelor artei).
Descartes: „tot ce nu e decât verosimil trebuie socotit aproape fals” –
demonstraţia more geometrico.
Momentul Croce: decredibilizarea retoricii; intuiţia şi expresia sunt un tot
indestructibil – lirismul absolut
Reabilitarea retoricii (şi a umanismului) după contestaţia modernistă
E.R. Curtius (Literatura europeană şi evul mediu latin) defineşte literatura ca
sistem de topoi (topoi: mijloace auxiliare pentru elaborarea discursului). Topica: un
„depozit de idei”. Biblia: „un corpus literar valoros” – vezi și Northrop Frye, Marele
Cod. Biblia și literatura.
Postmodernismul: un nou umanism; reabilitarea tradiţiei literare şi a locurilor
comune (topoi)
4
Literatura şi mitul
Mitul: o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor vechi despre
originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi etc. O povestire al cărei
subiect se referă la un eveniment creator, ce a avut loc in illo tempore. Faptele relatate de
mituri se caracterizează prin permanență și repetabilitate. Timpul mitic e circular,
reversibil, pe când timpul istoric e liniar, cronologic. Personajele mitice: făpturi
exemplare, cu caracter simbolic. Miturile au o valoare explicativă și constituie o primă
treaptă a cunoașterii omenești. Fiind o narațiune, mitul influențează literatura.
a. Mit, metaforă, poezie (Heidegger, Originea operei de artă; Lucian
Blaga, Trilogia culturii).
Metafora: trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect. „Cel mai de preț e
darul metaforelor; singur el nu se poate învăța de la alții”; „a face metafore frumoase
înseamnă a ști să vezi asemănările dintre lucruri” (Aristotel)
5
române de la origini până în prezent: mitul etnogenezei, mitul erotic, al zburătorului,
mitul jertfei pentru creație, mitul pastoral.
6
Teoria genurilor. Poetica.
7
Poeticile clasice: mimesis (ficţionalitate).
Abatele Batteux, romanticii: introduc liricul
Fr. Schlegel: liricul e subiectiv, dramaticul e obiectiv, epicul e mixt.
A.W. Schlegel: epicul e obiectiv, liricul subiectiv şi dramaticul mixt (schemă
dialectică).
Hegel: epic-corp-sculptură; liric-suflet-muzică; dramatic-spirit-poezie.
Goethe: genurile sunt „moduri esenţiale de a concepe viaţa şi universul”
(teorie psihologistă).
Eposul: naraţiunea monologată a unei acţiuni; drama: reprezentarea dialogată a
unei acţiuni; liricul: reprezentarea monologată a unei situaţii.
Eposul, drama: o trăsătură specific formală (naraţiune, dialog); liricul: o trăsătură
specifică tematică (situaţie).
Kate Hamburger: liricul e ficţiune.
Northrop Frye: ficţiunea poate fi: 1. personală-introvertită (romanul romanesc),
2. pers. extravertită (romanul realist), intelectual-introvertită (autobiografia) sau
intelectual.extravertită (anatomia). 5 moduri: mit, romanţ, mimetic superior şi inferior,
ironie.
Genuri: drama (opere reprezentate), poezia lirică (opere cântate), poezia epică
(opere recitate), proza (opere citite).
Gérard Genette sesizează confuzia dintre moduri şi genuri.
La antici, genurile erau moduri de enunţare (din cauza predominanţei retoricii).
De la romantici încoace, liricul, epicul şi dramaticul: adevăratele genuri, a căror
definiţie presupune dinainte un element tematic.
Genurile: categorii propriu-zis literare (estetice)
Modurile: categorii ce aparţin lingvisticii, pragmaticii.
Liricul, epicul şi dramaticul: arhi-genuri, iar „criteriile lor de definire comportă
un element tematic ce scapă unei descrieri pur formale” (Gérard Genette, Introducere în
arhitext. Ficţiune şi dicţiune)
Cele 3 genuri: nişte concepte generice. Northrop Frye sesizează diferenţa, dar
numeşte moduri ceea ce Genette numeşte genuri şi invers. Genurile pot traversa
modurile. Tipurile sunt specificări ale modurilor (naraţiunea la pers. I etc.).
Categoriile estetice tradiționale: frumosul, sublimul, grațiosul etc.
Liricul: e legat de implicarea afectivă, de o stare de suflet, definește nu doar
literatura, ci și alte arte.
Epicul: eroul și fapta eroică. Et. Souriau: dramaticul e mai pur decât tragicul,
căci echilibrul de forțe se rupe în cazul tragicului. Distincția e „determinată de
dezvoltarea și fundamentarea teoretică a dramei romantice”. (Evanghelos Moutsopoulos,
65)
Dramaticul: o categorie deschisă. Tragicul: o categorie închisă. Categorii finale:
pitorescul și exoticul.
8
LIRICUL
Sonetul (14 strofe grupate în 2 catrene și 2 terțete, ultimul vers jucând rol de
concluzie (în italiană și română, 11 silabem ritm iambic). Sonetul englez: 3 catrene și un
distih. Dante, Petrarca, Eminescu.
Gazelul: un număr variabil de distihuri, fiecare al doilea vers având aceeași rimă
cu cele 2 versuri ale distihului prim. Coșbuc, Lupta vieții
Glossa (Eminescu): Fiecare strofă dezvoltă ideea câte unui vers din prima strofă.
9
Avangardismul (tip de creație, nu fenomenul istoric): imagini stranii, șocante ale
realității; oralitate; destructurare sintactică; varietate stilistică.
Vezi și
10
EPICUL
Jean Ricardou: romanul clasic e povestirea unei aventuri; cel modern e aventura
povestirii
Viktor Șklovski: „retorica a hrănit romanul așa cum capra l-a alăptat pe
Daphnis”. Romanul „a luat naștere în strânsă legătură cu istoria, elocința și relatarea
biografică, sferă ce a pregătit și analiza psihologică”.
11
Specia a cunoscut însă o varietate uimitoare de forme, concluzia la care au ajuns
teoreticienii fiind că romanul este, în literaturile moderne (naționale), urmașul epopeii
(specie clasică) și al poemului eroic sau baladei (în literaturile mici, periferice). Georg
Lukacs: romanul ia locul epopeii în epocile în care lumea devine problematică.
Albert Thibaudet: romanul modern provine din romanele cavalerești și din cele
din ciclul breton (aventură și eros). Romanul aventurii: e social și politic, al explorării
lumii exterioare, și are de obicei în centru un erou al faptei, un cuceritor. Romanul erotic:
e feminin, psihologic, vizează explorarea interiorității, analiza.
Romanul tradițional (DORICUL): sfârșitul sec. XVIII și sec. XIX (la noi,
deceniul al treilea al sec. XX): o lume omogenă și rațională, în care comunitatea
integrează individualitatea. Personajul în astfel de roman e ”un caracter”, adică ”o unitate
relativ stabilă, indiferent de acțiunea în care se află prins. Iluzia vieții e mai presus de
iluzia artei. Reflecția e numai de natură morală: o distanță etică între autor și personajele
sale.
12
Ionicul se bazează pe psihologie și analiză; reflecția e de natură artistică; analiza
și confesia au alungat creația. Personajul urmărește mai puțin să se integreze în lume, cât
să/și integreze lumea sieși, afirmând-o ca pe a sa proprie.
13
Obiectivul romanului modern, analitic: explorarea subconștientului, cu scopul
revelării structurii psihice a personajului. Filosofia lui Bergson, psihanaliza lui Freud,
relativismul lui Einstein. Conceptul de memorie involuntară (Proust): o nouă concepție
asupra timpului, perceput acum nu ca o succesiune de momente distincte, ci ca durată
subiectivă.
14
GENUL DRAMATIC
Drama = acțiune; comedia: imitația unor oameni neciopliți; epopeea (la fel,
tragedia): imitație cu ajutorul cuvintelor a unor oameni aleși. Tragedia: o singură unitate
de timp (o unică zi). Tragedia (drama ideală) e imitația unei acțiuni alese și întregi, de o
oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din
părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care stârnind mila și
frica săvârșește curățirea acestor patimi. (Aristotel, Poetica)
Camil Petrescu: „noua structură” atât în roman, cât și în teatru. Lucian Blaga:
expresionism (Zalmoxe, Tulburarea apelor, Daria, Ivanca etc.). E. Ionesco: farsa tragică
(Romul Munteanu, Farsa tragică).
15
CURENTE LITERARE
16
ca bricoleur/ scriptor). Teoria intertextualității. Literatura ca text infinit
(BORGES)
17
Opera literară
18
Structura operei literare: alcătuirea din părți componente aflate în
interdependență unele cu altele și cu întregul.
Concepte operaționale: temă, motiv, subiect, conflict, moduri de expunere,
elemente de compoziție, tipuri de personaje, elemente de prozodie etc.
Tema: un aspect general surprins artistic în operă. Motivul: o situație cu caracter
de generalitate, fiind subordonat temei. Motiv central (laitmotiv): repetitiv.
Subiectul (și momentele lui): o succesiune de evenimente reflectate artistic, pe
parcursul cărora personajele sunt angrenate într-unul sau mai multe conflicte.
Literatura ca artă a cuvântului: stilul – totalitatea mijloacelor lingvistico-expresive
utilizate de un scriitor. Stilul beletristic: subiectivitate, funcția estetică.
Figuri de stil
Comparația: alăturarea a doi termeni cu scopul de a li se releva trăsăturile
asemănătoare.
Metafora: figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit la alte sensuri ale
unui cuvânt, prin intermediul unei comparații subînțelese
Epitetul: determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc.,
cu scopul de a sugera o proiecție subiectiv-creatoare asupra realității
Metonimia și sinecdoca: înlocuirea unui termen prin altul, dar nu prin asemănare
)ca în cazul metaforei), ci prin substituție. În metonimie se substirtuie cauza prin efect și
efectul prin cauză, opera prin numele autorului, conținutul prin obiectul care îl conține
etc; în sinecdocă: întregul prin parte, pluralul prin singular.
Antiteza: opoziția dintre două fapte, personaje, idei etc., cu scopul de a se
pune în evidență reciproc.
Personificarea: se atribuie ființelor necuvântătoare, obiectelor, elementelor
naturii, însușiri omenești.
Alegoria: înșiruire de metafore, comparații, personificări, alcătuind o imagine
unitară ce sugerează noțiuni abstracte prin intermediul concretului.
Hiperbola/ litota: exagerare sau micșorare cu rol expresiv
Inversiune. Enumerație. Repetiție. Aliterație. Interogația și invocația retorică.
Elemente de prozodie
Versul: elementul de bază al prozodiei; vers alb (fără rimă) și vers liber (fără rimă
și ritm)
Strofele: monovers, distih, terțină, catren, cvinarie, sextină, polimorfe
Ritmul: alternanța regulată de silabe accentuate și neaccentuate.
Picioare metrice: troheul (o silabăă accentuată și una neaccentuată); iambul (una
neaccentuată și una accentuată), dactilul (o silabă accentuată și 2 neaccentuate),
amfibrahul (o silabă neaccentuată, una accentuată și una neacceantuată), anapestul (două
silabe neaccantuate și una accentuată).
Rima: identitatea sunetelor la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând cu
ultima vocală accentuată (împerecheată, îmbrățișată, încrucișată, monorimă)
19
Ce este critica? Aspecte teoretice şi metodologice
Conceptele criticii
Conceptul de evoluție. Influența principală e cea a unor opere asupra altor opere
(Brunetière).
Genurile: specii biologice. Istoria genurilor o compară cu cea a ființelor umane.
John Matthews Manly: teoria mutațiilor, a lui De Vries, a propus aplicarea ei la istoria
literară.
Croce: disoluția genurilor, unicitatea operelor.
Antiistorism: T.S. Eliot – „toate operele literare sunt simultane”. Borges,
Mallarmé. Mukarovsky: separație între critică și istorie, evaluarea pur estetică aparținând
criticii. (Wellek, Conceptele criticii)
Conceptele de formă și structură. Inseparabilitate formă-conținut: de la
Aristotel la formaliști. Croce: opera este formă – iar forma: expresie-intuiție. Sistemul
său: un idealism total, monist (Wellek)
J.C. Ransom: structură și textură. Textura: „detaliul aparent neînsemnat, viața
locală concretă a unei poezii, care, prin însăși lipsa pertinenței logice, reconstituie die
Dinglichkeit, corpul, bogăția calitativă a lumii”; structura: ”comentariul logic
indispensabil pe care poezia trebuie să-l facă asupra realității”. (Wellek, p.63-64).
Gundolf: figura (die Gestalt) scriitorului, termen ce sugerează o sinteză obscură
între o biografie și o lucrare de critică.
20
Oskar Walzel: formă internă – „pare a fi doar un nume metaforic dat
atitudinilor psihologice și filosofice grupate în jurul unui punct considerat drept centru”
(Wellek, p. 66).
Șklovski: „Forma este ceea ce face ca o exprimare lingvistică să fie o operă de
artă. (…) Metoda formalistă nu neagă ideologia sau conținutul artei, ci consideră că așa-
numitul conținut este unul din aspectele formei” (68).
Forma e înlocuită cu un concept mecanicist: „suma tehnicilor sau metodelor,
care pot fi studiate fie separat, fie în diverse combinații” (Wellek, p. 69).
Obiectivele criticii:
1. Descoperirea structurii.
2. Surprinderea sensului. Intenția autorului. Valoarea estetică presupune
recunoașterea structurii.
3. Explorarea semnificațiilor.
4. Reconstituirea universului operei.
5 . Definirea esenței originale.
6. Valorificarea. Demonstrația. (Adrian Marino, Introducere în critica literară)
b. TEORIA LITERARĂ
Teoria literară: joacă rolul unui discurs asupra metodei (se dezvoltă odată cu
emergenţa esteticii modernităţii, de la Baudelaire încoace).
Teoria ilustrează o anumită ideologie şi o concepţie specifică despre literatură.
Teoria literară e un metadiscurs.
Majoritatea introducerilor în teoria literară ajung să descrie niște școli de critică
(Jonathan Culler, 1997). Teorie a ajuns să însemne „orice elaborare sistematică ce poate
avea relevanță în interpretarea literaturii”.
Paul de Man: „forța teoriei stă în imposibilitatea de a o defini, în condiția ei
proteică”.
Compagnon: teoria s-ar situa față de critică asemenea criticii față de literatură.
Literatura nu poate fi însă definită – de unde precaritatea obiectului criticii (concret,
individual) și teoriei (abstract, general).
Prestigiul structuralismului: superioritatea teoriei față de critică și a criticii față
de istoria literară. (Oana Fotache, Divanul criticii, 2009).
Teoria literară în şcoală.
Teoria literară şi literatura.
Teoria literară în literatură.
Teorii despre declinul şi resurecţia teoriei.
Modernitatea estetică a identificat valoarea în tensiunea dintre sens şi formă
(sugestie, simbol, ambiguitate, obscuritate, lirism).
21
Dar „valoarea literară nu poate fi fundamentată teoretic” – ceea ce constituie „un
neajuns al teoriei, nu al literaturii” (A. Compagnon). Ca atare, teoria n-ar mai trebui să fie
o dogmă, ci un tip de reflecţie sceptic-relativizantă, de bun-simţ.
ISTORIA LITERARĂ
Istoria literară explică opera cu ajutorul contextelor.
Istoria literară poate fi înţeleasă ca:
1. o ramură mai mult sau mai puţin privilegiată a criticii propriu-zise, având drept
scop evaluarea faptului literar în diacronie;
2. o disciplină subordonată istoriei generale, care integrează esteticul/ literarul
într-un orizont socio-cultural.
Istoria literaturii: un gen al istoriei literare (alături de antologie, dicţionar,
compendiu etc.)
Istoria literaturii: o operă de sinteză ce-şi propune să înregistreze valorile potrivit
unui scenariu evolutiv, cu o delimitare precisă a etapelor (criteriul periodizării pe epoci,
curente, generaţii de creaţie etc.) şi a succesiunii formelor literare. Acest „gen” al istoriei
literare (predispus la delir mitologizant şi la reverii narcisiste) a luat avânt cu precădere
între 1850-1950, ca semn al afirmării conştiinţei de sine a literaturilor naţionale într-un
context mai larg, universal.
Declinul istoriei literare: o dată cu voga structuralismului şi a formalismelor de tot
felul.
Istoria literară: resuscitată în forme „slabe”, impure, racordate la modelul
epistemic pluralist-relativizant al postmodernităţii.
Impuritatea genului numit „istorie literară” i-a determinat pe Wellek şi Warren să
vorbească (în Teoria literaturii) despre imposibilitatea existenţei acestei discipline cu
statut teoretic incert, care îmbină eseul critic şi monografiile de autor (literare, dar fără
perspectivă istorică) cu excursul istoriografic şi culturologic (dar... neliterar).
Paul Cornea (Conceptul de istorie literară în cultura românească): impuritatea
semnalată de Wellek şi Warren e deosebit de fertilă, asigurând vitalitatea genului.
Istoria literară: o investigaţie socio-culturală a trecutului (ale cărui valori
artistice nu pot fi percepute decât pe cale intelectuală, fără aportul sensibilităţii), criticii
propriu-zise revenindu-i menirea de a selecta şi ierarhiza valorile estetice (care trăiesc
numai în prezent şi se adresează sensibilităţii, fiind perceptibile intuitiv – de unde şi
importanţa „gustului” drept criteriu de evaluare).
G. Călinescu (excepţia): istoria literară e forma cea mai complexă de critică, cu
nimic însă diferită în esenţă de aceasta din urmă. Critica presupune şi ea, ca de la sine
înţeleasă, perspectiva comparativ-istorică, în intenţia formulării unor judecăţi de valoare
credibile, pe când istoria literară trebuie văzută, la rândul ei, ca istorie de valori:
„Istoria literară este o istorie de valori, şi ca atare cercetătorul trebuie să fie în
stare întâi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic”.
Pentru Călinescu, istoria literară e „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”, inefabilul
referindu-se la valoarea estetică (criticul român nega, pe urmele lui Croce, existenţa
esteticii ca ştiinţă), iar „sinteza” la factorul cultural, de context.
22
Critică şi creaţie
Oscar Wilde: „imaginaţia reproduce, spiritul critic creează”
Constantin Dobrogeanu Gherea: critica e „tot o operă de artă” – altfel decât cea
artistică propriu-zisă, dar totuşi o operă de artă”, „un gen literar deosebit, cum sunt atâtea
genuri literare deosebite în poetică: liric, epic, dramatic”. Mai mult, el consideră critica
(„a zecea muză”) superioară tuturor celorlalte forme de creaţie, pentru că presupune
existenţa a două tipuri de însuşiri: atât artistice, cât şi interpretative: „Critica modernă
conţine şi ea în mod implicit aprecieri şi judecări”
G. Călinescu: „Între critică şi creaţie nu este o deosebire de esenţă, ci numai una
de proces. Una porneşte din afară spre a deştepta apetiţia creatoare, cealaltă procede
dinăuntru spre a-şi găsi materia. Simţul critic e actul creator eşuat, răsfrânt în conştiinţă
înainte de a ajunge la periferie şi devenit astfel sentiment artistic”.
„Cu alte cuvinte, simţul critic este forma propriei noastre facultăţi creatoare, sub
unghiul căreia primim şi valorificăm numai ceea ce ni se prezintă ca urmând normele de
creaţie ale spiritului nostru. A înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine
momentul iniţial al operei”.
Harold Bloom: „Răstălmăcirile poeţilor, adică poemele, sunt mai drastice decât
răstălmăcirile criticilor (critica), dar aceasta e doar o diferenţă de grad şi nu doar de
natură. Nu există interpretări, ci doar răstălmăciri, astfel încât întreaga critică este
poezie în proză”.
23
Obiectul şi principalele orientări ale criticii
Din antichitate şi până în sec. XVIII, reflecţia asupra literaturii s-a desfăşurat în
cadrele metodologice ale următoarelor discipline: 1. Poetica: studiul faptelor literare din
perspectiva artei verbale; 2. Retorica: analiza discursului şi a mijloacelor de exprimare
folosite pentru a garanta o comunicare eficientă; 3. Hermeneutica: teoria interpretării
textului (Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor
Limbajului)
După Heinrich Plett (Ştiinţa textului şi analiza de text), literatura trebuie analizată
din perspectiva a trei componente fundamentale:
a. literatura ca mimesis (raportul text-lume)
b. literatura ca expresie (raportul text-emiţător)
c. literatura ca retorică (raportul text-receptor)
Mai complexă este perspectiva lui M.H. Abrams (The Mirror and the Lamp),
potrivit căreia activitatea critică trebuie să aibă în vedere 4 componente:
1. autorul (teorii expresive: opera ca expresie a personalităţii creatoare);
2. opera (teorii obiectiviste: opera ca realitate autonomă, ca text);
3. realitatea (teorii mimetice: relaţia cu lumea, cu referentul);
4. publicul receptor (teorii pragmatice: efectele produse de operă asupra
receptorului)
Vom identifica aşadar o serie de trăsături comune unora sau mai multor şcoli
critice, în funcţie de interesul arătat de acestea faţă de autor, receptor, operă şi context.
Avem astfel 3 mari orientări critice:
1. Critica orientată spre autor: biografism, psihologism, critica genetică,
psihanaliză, mitocritică, critica arhetipală, cognitivistă etc.
2. Critica orientată spre text: stilistica, formalismul, structuralismul, textualismul,
deconstructivismul etc.
3. Critica orientată spre receptor şi contextul social: impresionismul, critica
sociologică, sociologia lecturii, studiile culturale în sens larg.
(Oana Fotache, Divanul criticii)
24
Fundamentele umaniste ale criticii literare (secolul XIX)
Canonul clasic are în vedere o serie de opere-model, demne de imitat.
Literatura modernă (de la romantici încoace) exaltă originalitatea şi personalitatea
(geniul) scriitorilor, văzuţi ca „întrupare a spiritului naţiunii”.
Ca atare, odată cu romantismul are loc „afirmarea relativităţii istorice şi
geografice a gustului, în opoziţie cu doctrina clasică a eternităţii şi universalităţii
canonului estetic” (A. Compagnon, Demonul teoriei).
Prima paradigmă critică din epoca modernă va fi aşadar umanistă şi istoricistă,
contextualizantă.
25
Critica ştiinţifică nu exclude impresionismul, şi nici subiectivitatea: „Critica,
întocmai ca şi arta, n-a ajuns încă a fi ştiinţă, şi unui critic i se cer intuiţie, inspiraţie, un
talent deosebit, înnăscut, ca şi artistului”..
Dar: critica nu trebuie să abdice de la statutul său „ştiinţific”. Căci „erudiţia şi
argumentarea”, deşi “nu înlocuiesc intuiţia estetică”, o pot face însă cu adevărat
convingătoare, pentru că „numai sistemul e baza autorităţii critice”. Apoi, când
îndeplinesc toate condiţiile estetice necesare, „produsele criticii raţionaliste sunt mult mai
solide decât ale criticii impresioniste”.
Critica genetică şi sociologică. Psihologism, istoricism şi relativizarea valorii
estetice
Hyppolite Taine (mediul, rasa, momentul), Constantin Dobrogeanu-Gherea
(critica cauzelor), E. Lovinescu (determinismul istorico-ideologic: Teoria „revizuirilor”.
Mutaţia valorilor estetice)
Gherea: În Europa, critica actuală „priveşte opera ca un product, şi ca atare îl
analizează, cum fac ştiinţele naturale, căutându-i pricinile ce i-au dat naştere.[…]
Bineînţeles, această pricină este artistul, creatorul operei, deci cea dintâi grijă a criticii e
de a statornici o legătură de cauză între opera artistică şi artistul creatoriu”.
„Temelia criticii, pe cât e vorba de a statornici legătura între artist şi operă, va fi o
analiză psihică a artistului. Astfeliu, romanţierii de azi şi criticii au acelaşi scop”
„Critica e superioară romanului, pentru că artiştii (obiectul de analiză al criticii),
ca modele, sunt cele mai de multe ori mai interesanţi […], pentru că în sufletul lor se
oglindeşte mai bine epoca, în toată complexitatea ei, decât în sufletul unui simplu
muritoriu”. iar „criticul trebuie să analizeze psihicul artistului pentru a-i explica opera;
însă această stare psihică e pricinuită […] de psihicul cercului în care se învârteşte
artistul, de al poporului din care face parte”.
Gustave Lanson: studiul pozitivist al istoriei literare.
Paul Cornea: „orice autor posedă o genealogie ideologică şi estetică, pe care
criticul e dator s-o releve” (Originile romantismului românesc).
26
Eliminarea autorului: autonomia criticii faţă de istorie şi psihologie – Marcel
Proust, Contre Sainte Beuve; Eugen Simion, Întoarcerea autorului.
Autorul e considerat „burghezul”, „emblema ideologiei capitaliste”. Ca atare,
structuraliştii vor clama „moartea autorului” (Barthes, Foucault etc.).
Mallarmé: „dispariţia elocutorie a poetului, care lasă iniţiativa cuvintelor”.
Lipsit de origine, textul: „o ţesătură de citate” – intertextualitatea, literatura ca
„text infinit” etc.
Dar: opera literară scoasă din context îşi pierde semnificaţia (Schleiermacher),
căci orice interpretare e contextuală (H.G. Gadamer)
Pierre Bourdieu: „categoriile angajate în percepţia şi aprecierea artei sînt de
două ori legate de contextul istoric: asociate, o dată, unui univers social situat şi datat, ele
fac, în plus, obiectul unor utilizări la rîndul lor marcate din punct de vedere social de
poziţia socială a utilizatorilor lor” (Regulile artei)
27
Orientări generale
A. Psihanaliza
Definirea psihanalizei: perspectiva freudiană a descifrării unui cod (vis-
ficţiune/ realitate)
Psihanaliza: unitate de fond literatura, mitul şi visul.
Descrierea psihanalizei:
Sigmund Freud – Introducere în psihanaliză şi Scriitorii şi reveria diurnă
Carl Gustav Jung – Arhetipurile şi inconştientul colectiv şi Despre relaţia dintre
psihologia analitică şi poezie: tradiţie/ civilizaţie; „memoria culturală”; reprimarea
colectivă.
Jacques Lacan – Stadiul oglinzii: eul, eul specular, eul social
Şcoli şi curente:
Tematismul şi critica profunzimilor: Şcoala de la Geneva
Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet, Jean Starobinski
Critica e creaţie, dar şi descoperire a profunzimilor personalităţii psihice a
scriitorului/ operei.
Psihanaliza existenţială: Jean Paul Sartre, Julia Kristeva
Psihocritica: Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal
Critica mitică şi arhetipală. Mitanaliza: Gaston Bachelard, Gilbert Durand,
Northrop Frye
Critica stilistică
Stilistica apare ca disciplină autonomă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe ruinele
vechii retorici
Există două mari orientări în stilistică: 1. Stilistica limbii; 2. Stilistica literară
Stilistica literară: una a devierii (écart) în raport cu limbajul comun.
Studiul stilului unui autor presupune indirect şi analiza personalităţii sale
creatoare.
Noţiunile de „alegere” şi „variaţie” stilistică
Reprezentanţi: Benedetto Croce, Karl Vossler, Leo Spitzer, E.R. Curtius,
Erich Auerbach, Tudor Vianu
28
B. Structuralismul
Anticipat de teoriile lui Paul Valéry, a luat amploare la începutul anilor ’60, în
Franţa. S-a manifestat mai întâi în lingvistică (Jakobson, Hjelmslev, Benveniste) şi în
antropologie (Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală).1. o orientare semiotică
(Roland Barthes, Julia Kristeva, A.J. Greimas); 2. o orientare literară (Claude Bremond,
Genette, Todorov) – structuralism moderat
a. Momentul lingvistic: Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală
(„arbitrariul semnului lingvistic”, „semnificat”, „semnificant”, „diferenţiere”, „valoare”,
„semnificaţie”)
b. Momentul formalist: „autonomia textului”: Boris Eichenbaum, Teoria metodei
formale, Roman Jakobson – Poezia modernă rusă, Boris Tomaşevski – Poezia modernă,
Leo Iakubinski, Victor Shlovski – Limbajul ca valoare independentă
c. Momentul structuralist: C.-L. Strauss – Studiul strucural al mitului („mitema”),
Roland Barthes – Moartea autorului, Activitatea structuralistă („scriptor”, „disecţia”,
„articulare”)
Şcoli şi curente:
Şcoala formală rusă (1915-1920)
Evoluţia internă a formelor literare: de-psihologizarea comentariului critic.
Conceptul de „funcţie”: Vladimir Propp, Morfologia basmului
V. Şklovski (Arta ca procedeu) identifica literaritatea în efectul de „înstrăinare”,
de „de-familiarizare” a limbajului.
Cercul de la Praga (1926)
Jan Mukarovsky: propune o poetică structurală şi funcţionalistă
-anticipează estetica receptării (Jauss, Iser)
Şcoala morfologică din Germania
-refuzul istoricismului (Croce, Vossler)
-ontologia formelor literare (Andreas Jolles, Oskar Walzel etc.)
New Criticism
-lectura critică detaliată (close reading)
-tensiunea semantică: principiu de structurare poetică
-rolul ambiguităţii şi ironiei în poezie (W.Empson)
Reprezentanţi: F.P. Leavis, I.A. Richards, Cleanth Brooks, J.C. Ransom, P.
Lubbock ş.a.
Şcoala neo-aristotelică de la Chicago
-se delimitează de reprezentanţii New Criticism-ului, cărora le reproşează că au
acordat prea mare importanţă limbajului (şi poeziei), neglijând cauza formală, caracterul
ficţional-mimetic al literaturii (naraţiunea).
Reprezentanţi: R.S: Crane, N. MacLean, E. Olson, Wayne C. Booth etc.
Naratologia: Tzvetan Todorov: ştiinţa povestirii
Modul narativ (diegesis) vs. modul dramatic (mimesis)
Povestirea ca „istorie” (Todorov) şi „discurs” (Genette)
Tipuri de naraţiune. Teoria punctului de vedere (Jaap Lintvelt, F.K. Stanzel, J.
Pouillon etc.)
Structuralismul genetic: Lucien Goldmann.
29
C. Semiotica (sau semiologia)
Definiţie: studiul semnelor şi al proceselor interpretative
Semiotica s-a dezvoltat ca o teorie şi o taxinomie a semnelor, o analiză a
codurilor, gramaticilor, sistemelor etc.
1. Charles Sanders Peirce: semiotica reprezintă contextul de referinţă pentru orice
alt studiu. 2. Ferdinand de Saussure: semiologia – limba ca sistem de semne. „O ştiinţă
care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale” 3. Fenomenologia lui Husserl şi
filosofia formelor simbolice a lui Ernst Cassirer
Semiotica franceză: A-J. Greimas, R. Barthes etc.
Semiotica italiană: Umberto Eco, Cesare Segre, Maria Corti
Şcoala de la Tel Aviv: teoria polisistemelor
D. Poststructuralismul. Deconstructivismul
S-a manifestat mai ales în Statele Unite ale Americii.
Precursori: Fr. Nietzsche (ficţionalizarea realităţii prin limbă), Ch. S. Peirce –
Semnificaţie şi acţiune („representamen”, “interpretant”)
Poststructuralismul: Jacques Derrida – Structură, semn, joc în discursul
umanioarelor; Gramatologia („centrul”, „descentralizarea”, reţeaua de deconstrucţie ad
infinitum); Paul de Man – Retorică şi semiologie
Şcoli şi curente
Sociocritica: Erich Auerbach, Bahtin – precursori. Bahtin critică metoda formală
în literatură (Metoda formală în ştiinţa literaturii (1928) – contextul. Elaborează o teorie
a romanului (ca discurs polifonic) şi o teorie a limbajului ce anunţă orientarea pragmatică
de mai târziu. Claude Duchet: „un inconştient social al textului”.
Sociologia lecturii: Robert Escarpit
Estetica receptării. Şcoala de la Konstanz: Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser
Şcoala de la Frankfurt (Theodor Adorno, Walter Benjamin)
Orientarea pragmatică. Teoria actelor de limbaj (J. Searle)
„Reader-response criticism” (Stanley Fish)
Pierre Bourdieu şi sociologia contemporană
.
.
30