Demonul teoriei, Antoine Compagnon

Traducere: Gabriel Marian și Andrei-Paul Corescu

Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2007

Introducere
Paul de Man spunea că ,,principalul interes teoretic al teoriei literare constă în imposibilitatea
definirii ei”1. Teoria literară s-a opus ideilor preconcepute în studiile literare și nu a renunțat la
limbajul obișnuit despre literatură. În 1970, teoria era un contra-discurs, care punea în discuție
premisele criticii tradiționale. Aceasta a fost și perioada de glorie a teoriei literare, primind și
apelative ca noua ,,critică”, ,,poetică”, ,,structuralism”, ,,semiologie”, ,,naratologie”2. Teoria
literară nu prezintă doar un interes teoretic, ci este, de asemenea, critică opozițională sau
polemică. ,,În critică, paradigmele nu mor niciodată, se adaugă unele altora, coexistă mai mult
sau mai puțin pacific, și se joacă la nesfârșit cu același noțiuni, noțiuni care aparțin limbajului
popular”3 astfel, teoria literară a păstrat un limbaj obișnuit despre literatură. Teoria literară se
manifestă în momentul în care premisele unui discurs despre literatură nu sunt acceptate de la
sine și sunt dezbătute. Antoine Compagnon subliniază faptul că teoria literaturii ,,nu e
speculativă nici abstractă, ci analitică sau topică, obiectul său este discursul, discursurile despre
literatură, critica și istoria literare, cărora le chestionează, le problematizează și le organizează
practicile.”. Cu alte cuvinte, teoria literară analizează expunerile despre literatură, cele critice sau
referitoare la istoria acesteia, coordorând utilizarea lor. Aceasta realizează un contrast cu critica
și istoria literară, fiind metacritică. Teoria literară, spre deosebire de oratorie care te învăta să
vorbești frumos și convingător, nu te inițiază în scrierea romanelor.

Conceptul de critică literară se referă la un discurs despre operele literare, în care se evidențiază
și se interpretează efectul pe care lectura îl produce asupra cititorilor (inclusiv a celor
neprofesioniști), ,,Critica apreciază, judecă; ea procedează prin simpatie (sau antipatie), prin
identificare și protecție [...]; forma sa primă e conversația.” 4 Prin istorie literară se înțelege tot un
discurs, dar unul bazat pe influențe externe, de pildă factori care au acționat asupra creării sau
transmiterii operelor ,,sau asupra altor elemente care în general nu-l interesează pe nespecialist.” 5
Critica literară se ocupă de text și îl evaluează, pe când istoria literară de context și vizează o
explicare a acestuia. ,,Critica literară enunță propoziții de tipul: «A e mai frumos decât B», în
timp ce istoria literară afirmă «C derivă din D»”.
Teoria literară se confruntă cu aceleași întrebări pe care criticii și istoricii le întâmpină în textele
particulare, dar aceștia consideră că răspunsurile lor sunt de la sine înțelese.
1
p. 12
2
Ibidem
3
p. 14
4
p. 19
5
p. 20
În capitolul Teorie sau teorii, autorul afirmă că nu are nicio teorie ,,fără doctrină, decât aceea a
îndoielii hiberbolice în fața oricărui discurs despre literatură” 6. De asemenea, Antoine
Compagnon identifică cinci elemente care sunt de netăgăduit pentru a putea discuta despre
literatură: un autor, o carte, un cititor, o limbă și un referent.7

Literatura
După modelul umanist, o cale sigură de cunoaștere a lumii și a oamenilor o reprezintă lectura.
Lingvistul Louis Hjelmslev face o distincție între substanța conținutului (ideile), forma acestuia
(organizarea semnificatelor), substanța expresiei (sunetele) și forma expresiei (organizarea
semnificațiilor).
Valery definea literatura drept ,,un fel de extensie și aplicare a anumitor proprietăți ale
limbajului”. Literatura reprezintă utilizarea estetică a limbajului scris. Se face o disctincție între
limbajul obișnuit care este denotativ și ,,dezordonat” și cel literar, care are înțelesuri mai mult
conotative, fiind mult mai expresiv, mai ambiguu și, totodată, organizat și coerent.
Formaliștii ruși au denumit utilizarea literară a limbajului literaritate. Pentru a evidenția aceasta,
Jakolsen scria în 1919 că ,,Obiectul științei literare nu este literature ci literaritatea, adică ceea ce
face dintr-o opera dată o opera literară”. Încercarea de definire a literaturii va duce la totalitatea
ocurențelor în care vorbitorii unei limbi pot utiliza acest termen.

Autorul
În vremea pozitivismului, a istoricismului și a filologiei, sensul operei era identificat cu intenția
autorului. Ideea modernă dezmințește importanța autorului în descrierea semnificației unei opere.
Aceasta a fost răspândită de formalismul rus, New Critics americani și structuralismul francez.
New Critics aduceau în discuție intentional fallacy (,,iluzie intențională” sau ,,eroare
intențională”), care se referă la faptul că noțiunea de intenție putea fi dăunătoare pentru studiile
literare. Tot New Critics și formaliștii ruși au ,,eliminat autorul pentru a asigura independența
studiilor literare, față de istorie și psihologie.”8
Proust susținea că ,,autorul nu este niciodată mai mult decât cel ce scrie, tot așa cum eu nu e
niciodată altcineva decât cel ce spune eu”.9 Prin urmare, autorul ocupă un loc secund, cedând
locul din prim plan textului, scrierii în sine. În subcapitolul Teza morții autorului este subliniat
faptul că autorul, în sensul său bibliografic sau sociologic, este confundat cu autorul în sens
hermeneutic, adică al intenționalității sale.
Cicero și Quintilian au fost retorii ce trebuiau să explice texte scrise, astfel că cei doi recurgeau
la diferența juridică dintre voluntas și sciptum. ,,Autorul ca intenție și autorul ca stil erau drept
urmare adesea confundați, iar o distincție juridică –voluntas și scriptum- a fost eclipsată de o
distincție stilistică –sens propriu și sens figurat.” 10 Putem distinge între o interpretare spirituală,

6
p. 21
7
p. 24
8
p. 54
9
P.57
10
p. 61
de tip juridic, care ,,caută spiritual sub literă”11, adică pe scriitor, și o interpretare figurativă, de
tip stilistic, care are drept preocupare identificarea unui sens figurat alături de sensul propriu.
,,Tratatele de retorică, începând de la Cicero și Quintilian, nu știau niciodată prea bine unde să
așeze alegoria.”12 În sensul ei hermeneutic tradițional, alegoria reprezintă o metodă de
interpretare a textelor, un mod de a explica un text separat de contextul său primar, prin
intermediul căreia nu se poate recunoaște care a fost intenția autorului în momentul scrierii.
Alegoria reprezintă, de asemenea, un instrument prin care se poate introduce un nou sens unui
text vechi.
Hemeneutica este o disciplină veche, auxiliară teologiei, o artă a interpretării textelor. Friedrich
Schleiermacher este cel care a pus bazele hermeneuticii filologice. Acesta fixează ca țel al
hermeneuticii stabilirea semnificației principale a unei opere literare ,,își obține o parte din
inteligibilitate de la destinația sa primordială”.13 De aici deducemm faptul că opera își pierde din
semnificație atunci când este desprinsă din contextual său esențial, dacă acesta este separate de
istorie. Gândirea lui Schleiemacher reprezintă poziția filologică, în care se identifică semnificația
unei opere cu condițiile cărora le-a răspuns la origine. Potrivit acestui principiu, istoria este cea
care trebuie să reconstitue contextual original. Din punctual său de vedere, ,,un text nu poate să
vrea să spună ulterior ceea ce nu putea să vrea să spună la origine.” 14 În opinia lui, Gadamer,
când un text trece de la un context istoric sau cultural la altul, noi semnificații îi sunt atribuite,
acestea nefiind prevăzute nici de cititori, nici de însăși autor.
Unica intenție care ar trebui să conteze la un autor este aceea de a face literatură. Aceasta nu
trebuie, în mod constrâns, să se identifice cu sensul operei în sine. ,,Intenționaliștii preferă să se
bazeze pe trăsăturile textului legate de sens, mai degrabă decât de fapte biografice legate indirect
de sens prin intermediul intenției autorului, fără a nega totuși că faptele biografice sunt susținute
de o anume probabilitate și pot, în anumite împrejurări, să infirme sau măcar să confirme o
interpretare.”15 Textul este bazat pe un sens original, adică ceea ce vrea să comunice pentru un
interpret contemporan, sensuri ulterioare și anacronice, ceea ce vrea să spună pentru intrepreții
succesivi și, de asemenea, semnficații ulterioare, care realizează o legătură între sensurile
anacronice și valorile actuale.

Lumea
Termenul cel mai general și des folosit pentru a exprima relația dintre lume și literatură, de la
Poetica lui Aristotel până în prezent, este cel de mimesis. În viziunea lui Platon, mimesisul
conferă iluzia că povestirea nu este asumată de către autor, ci de altă persoană. Barthes respinge
orice ipoteză care stă la baza relației dintre literatură și lume sau dintre limbaj și lume. Astfel,

11
p. 62
12
p. 64
13
p. 68
14
p. 69
15
p. 94
,,Scopul mimes-ului nu mai e acela de a produce o iluzie a lumii reale, ci o iluzie de discurs
adevărat despre lumea reală.”16 Literatura are, deci, ca finalitate, reprezentarea realității.
În subcapitolul Lumile ficționale, este evidențiat faptul că referința poate exista, doar dacă lucrul
la care se referă este real. Altfel spus, referințele își îndeplinesc rolul în lumea ficțională atâta
timp cât există simultan și în lumea reală. De aici rezultă ca literatura îmbină veridicul cu
mimesisul.

Cititorul
,,Abordarea obiectivă sau formală, a literaturii se focalizează pe opera; abordarea expresivă, pe
artist; abordarea mimetică pe lume; iar abordarea pragmatică, în fine, pe public, pe audiență, pe
cititori.”17 Prin urmare, cititorul joacă și el un rol important pentru opera literară, la fel ca autor
sau lume. Teza proustiană asupra cititorului se referă la faptul că un cititor trebuie să se înțeleagă
mai întâi pe sine, pentru ca mai apoi să poată înțelege o carte, scopul său final fiind acela de
autocunoaștere. Lectura este ,,empatică” și ,,proiectivă”, adaptând cartea la preocupările
cititorului.
Pasiunea pentru lectura se indendifică, în același timp, cu acțiunea de a citi. Această activitate are
două subgategorii: descrierea experienței așa cum este reprezentată în conștiință și răspunsul său
asupra textului. Este de reținut faptul că cititorul are propriile sale norme și valori în momentul
lecturii. Impresia pe care lectura o produce asupra cititorului este descrisă de Iser ca un ,,proces
combinând, cu un anume eclectism, modelul fenomenologic cu altele, cum ar fi modelul
formalist”.18 Literatura poate exista independent de lectură, adică în biblioteci, dar aceasta se
caracterizează prin actul lecturii, autenticitatea ei fiind oferită de interacțiunea dintre cititor și
operă.

Stilul
Stilul este rezultatul relației dintre text și limbă. Limba literară este caracterizată prin propriul ei
stil, în timp ce limba uzuală este lipsită de stil. Această noțiune nu este specifică literaturii, ci se
întâlnește în diverse domenii de activitate, cum ar fi istoria și critica de artă, sport sau modă.
Deci, în esența sa, termenul de stil presupune o anumită ambiguitate.
,,Stilul este o normă. Valoarea asociată în mod tradițional stilului este cea normativeă și
prescriptivă: «stilul frumos» este un model ce trebuie imitat, un canon. Ca atare, stilul este
inseparabil de o judecată de valoare.” 19 Stilul prezintă anumite trăsături: este un ornament, adică
o opoziție între lucruri și cuvinte; este o abatere, adică o substituție a unor termini uzuali cu alți
termeni elevați.

16
p. 129
17
p. 165
18
p. 177
19
p. 200
Au existat și contestatari ai stilului. Stephen Ullmann era de părere că ,,Nu se poate vorbi de stil
decât dacă vorbitorul sau scriitorul are posibilitatea de a alege între forme de expresie distincte.
Sinonimia, în sensul cel mai larg, se află la baza oricărei probleme de stil.”20

Istoria
Istoria literaturii desemnează atât dinamica textului, cât și contextual acestuia. La nivelul
relațiilor literatură în istorie și istorie a literaturii se manifestă ambiguitatea. Istoria literară a fost
întemeiată de critica istorică, la fel ca filologia, ambele având la baza idea că ,,opera și scriitorul
trebuie să fie înțeleși prin situarea lor în istorie.” 21 La sfârșitul secolului al XIX-lea, istoria
literară era înțeleasă ca o metodă a cercetării, adică filologia aplicată literaturii moderne. Istoria
literară este studiul arheologic al limbajului, al literaturii, adică al culturii. Istoria literară
acumulează datele referitoare la operă, despre care Lanson scria că ,,trebuie să fie cunoscută mai
întâi în vremea în care s-a născut, în raport cu autorul său și cu acea vreme.” 22 Lanson vrea să
spună că este mai important ca un text, o operă literară, să fie cunoscută din perpectiva timpului
în care a fost concepută, decât din punctual de vedere al timpului cititorului. Schleiermacher
recomandă ca cititorul să se intereseze de toate contextele creării și receptării operei, de la
apariția ei până în zilele noastre. ,,Estetica receptării caută să stabilească istoricitatea literaturii în
trei planuri solidare: (1) Opera aparține unei serii literare în cadrul căreia ea trebuie situată. […]
(2) Opera aparține deopotrivă unei secțiuni sincronice, ce trebuie reconstituită, în funcție de
coexistență, în orice moment al istoriei, în prezent, a unor elemente simultane și a unora
nesimultane. (3) Istoria literară, în fine, este legată atât în mod pasiv, cât și activ, de istoria
generală.”23

Valoarea
,,Conform etimologiei, rolul criticului literar este acela de a spune: «Cartea asta mi se pare bună,
ori mi se pare slabă.»”24 Cititorii doresc să afle de la specialiștii în literatură dacă o carte este
bună sau slabă. Critica trebuie să reprezinte o evaluare argumentată solid, atât cea a criticilor, cât
și cea a amatorilor. Valoarea este redată de opinia fiecăruia, orice inivid reacționând în funcție de
personalitatea lui.
Compararea și ierarhizarea textelor literare este diferită de valoarea literaturii în sine, însă se află
în raport de interdependență: ,,un același criteriu de valoare decide atât departajarea între texte
literare și neliterare, cât și clasarea textelor literare între ele.”25
T. S. Eliot a realizat o distincție între literatură și valoare. Acesta spunea că apartenența unui text
la literatură trebuie să fie decisă pe baza unor criterii estetice și, odată recunoscută apartenența la

20
p. 211
21
p. 239
22
p. 245
23
p.259
24
p. 273
25
p. 276
literatură, valoarea sa depinde de criterii non-estetice. O operă considerată ca fiind valoroasă,
conține mai multe niveluri capabile să satisfacă cititorii.
G. Genette amintea în La Relation esthetique, faptul că, de la Platon la Toma de Aquino și până
în epoca Luminilor, frumosul a fost considerat doar o caracteristică obiectivă a lucrurilor. Hume
a fost primul care a atras atenția asupra diferențelor de judecăți estetice dintre persoane, dintre
epoci sau națiuni. Dacă toți indivizii ar examina drept, ar găsi fie urâte, fie frumoase aceleași
scrieri. După opinia lui Kant, judecata ,,Acest obiect este frumos” 26 exprimă un sentiment de
delectare și nu poate constitui obiectul unei demonstrații bazate pe dovezi obiective. Pentru Kant,
deci, judecata estetică este subiectivă, în comparație cu judecata de cunoaștere, cea morală, care
are la bază proprietățile obiective.
Sainte-Beuve a oferit o definiție amplă a clasicului în 1850, în articolul Ce este acela un
clasic?: ,,Un clasic, […] este un autor care a îmbogățit spiritual uman, care i-a sporit într-adevăr
tezaurul, care l-a făcut să înainteze încă un pas; […] un autor care și-a exprimat gândirea,
observațiile sau inventivitatea, în fiece formă, însă într-una largă și cuprinzătoare, fină și bine
chibzuită, sănătoasă și frumoasă în ea însăși.” 27 Deci, clasicul este mereu autentic și dispune de
autoritate. Clasicul implică un ansamblu de tradiții, care se transmite și durează.
Tot Sainte-Beuve atribuie clasicului două sensuri primordiale ale acestui cuvânt: clasicul
reprezintă un număr de opere atemporale, universale, dar presupune, de asemenea, și un
patrimoniu național. Deci, clasicul reprezintă conservarea literaturii, a culturii, în ciuda trecerii
timpului. Singurele opere pe care timpul le conservă, sunt acelea care nu vor trezi niciodată
plictiseala în rândul cititorilor.
În subcapitolul Pledoarie pentru un relativism temperat, Antoine Compagnon amintește că,
împotriva dogmatismului neoclasic, modernii au insistat asupra relativismului valorii literare
,,operele intră și ies din canon în funcție de variațiile gustului, a cărui fluctuație nu este guvernată
de nimic rațional.”28 Goodman era de părere că între operele de artă nu trebuie să existe un
câștigător, scopul lor principal nefiind competiția.
Autorul încheie Demonul teoriei precizând că teoria urmărește, în genere, o victorie asupra
bunului simț. Aceasta contestă și condamnă autorul, lumea, cititorul, stilul, istoria, valoarea
pentru a putea vorbi de literatură. De asemenea, Copagnon subliniază faptul că literatura nu are
nimic de a face lumea exterioară.

26
p. 281
27
p. 285
28
p. 308