LITERATURĂ COMPARATĂ

1. Relația mit-epopee-roman.
Miturile sunt creații conștiente ale oamenilor din epoci atemporale,
prin care au încercat să găsească răspunsuri la marile întrebări legate
de cunoașterea lumii, a cosmosului, a tuturor noutăților care apăreau.
Conform lui Mircea Eliade, mitul este o „povestire originară”. Există
o strînsă legătură între mit, epopee și roman. Epopeea se trage direct
din mit, pe cînd romanul se trage din epopee și din mit. Atît epopeea,
cît și romanul au în comun faptul că de-a lungul timpului au fixat la
modul posibil și ficțional imagini esențiale ale lumii. Deosebirea
esențială dintre acestea este legată de lumea zugrăvită. Lumea, în
reprezentările literare, este un construct ficțional, care, în epopee este
schematic și fără analize de profunzime, în timp ce în roman există
multe elemente verificabile. În epopee oamenii coexistă cu eroi
supranaturali, faptele descrise în aceasta fiind simbolice și
excepționale. În roman însă, acțiunea este pusă pe seama unor oameni
obișnuiți, iar întîmplările pot fi unele comune, banale. Prin urmare, în
timp, romanul se va despărți de epopee tocmai datorită relațiilor sale
tot mai mari cu lumea reală. De asemenea, în epopei au existat mereu
nuclee epice, din care aveau să se nască romanele.
2. Comentați o teorie despre apariția romanului.
De-a lungul timpului, au existat diverse teorii și controverse privind
apariția romanului. O astfel de teorie afirmă faptul că romanul începe
odată cu creațiile lui Chretien de Troyes, considerat un adevărat
„Balzac al secolului XII”, secolul XII fiind „un veac de aur” al Evului
Mediu. Este considerat creatorul romanului medieval și implicit a unei
structuri originale de roman. Conform acestei structuri, romanul
trebuia să aibă un mesaj sau o idee pe care să o dezbată tot textul, să
pornească de la o materie apriorică (materie celtică) și să urmărească
devenirea unui personaj, motiv pentru care în prima parte a romanului
nici nu se dă numele real al personajului, deoarece faptele personajului
trebuie să demonstreze valoarea numelui.
3. Erou de epopee vs. erou de roman
4. Comentați „Zeii tac, acțiunea coboară pe uliță.”
Această afirmație conform căreia în momentul în care zeii tac, încep să
vorbească oamenii, iar acțiunea coboară pe uliță aparține unui mare
teoretician al romanului: Erwin Rohde. Acțiunea este pusă pe baza
oamenilor. Termenul de „uliță” intră în opoziție cu palatele și munții
care erau elemente specifice textelor despre zei. Prin acest fapt se
urmărește, de fapt, democratizarea societății romanului.
II. a). Care sunt originile romanului greco-latin? Care este perioada în
care se scriu romane greco-latine?
Romanul greco-latin preia elemente din epopei, mituri, fabule,
povestiri milesiene (povestiri erotice îndrăznețe). Etapa în care se
cristalizează acest tip de roman este cea elenistică (secolele I-IV). În
evoluția romanului antic există două direcții:
A) Romanul grec - plăcerea pentru aventură, povestirile de 8, viața
bucolică, pastorală, expediții, răpiri, inițieri.
*Dafnis şi Hloe , Longos: vechi mit grec care prezenta apariţia
sentimentelor erotice, descrie drumul unui adevărat gen literar,
literatura pastorală.
*Etiopicele, Heliodor: aventurile cumplite trăite de doi îndrăgostiţi,
Theagene şi Haricleea.

B) Romanul latin – lucrurile evoluează în sens contrar, fiind un fel de

răstălmăcire a romanului grec printr-un procedeu care se cheamă
parodie.
*Satyricon, Petronius – fragmente, cel mai important roman al
Antichităţii, primul roman cu elemente de modernitate, anticipînd
literatura de secol XX. – descrie Imperiul Roman în perioada
decadenţei (stare specifică după apogeu/salt uriaş)
* Măgarul de aur, Apuleius

b) Ce este literatura pastorală? Care este primul roman

pastoral?Relaţia cu bucolicul şi idilicul

Romanul pastoral preia elemente fixate de bogata poezie idilică, de

poezia despre natură în general, răspunzând aspiraţiei generale a
grecilor de „a fixa amintirea frumoasă”. În timp, romanul lui
Longos se va raporta la o serie întreagă de opere literare, alcătuind
ceea ce numim literatură pastorală. Un punct de vârf îl va reprezenta
perioada Renaşterii.
Primul roman pastoral este Dafnis şi Hloe, atribuit lui Longos. Este
considerată a fi o idilă scrisă în chip artistic, cu scopul de a favoriza
cunoaşterea vieţii rustice, descriind naşterea sentimentului erotic
într-un cadru strict natural.

c) De ce are romanul „Dafnis şi Hloe” o structură specifică?

În acest roman de dragoste al lui Longos, echivalentele erotice se

succed sub semnul armoniei şi al simetriei cerute de succesiunea
ciclurilor majore de anotimp: pr-vară-toamnă-iarnă. Fiecărui
anotimp îi corespunde o anumită etapă în evoluția personajelor. Într-
o nouă primăvară se va eterniza imaginea iubirii infinite, absolute.

d) Dimensiunile aventurii în romanul greco-latin. Cum funcţionează

în fiecare caz?
 Romanul grec este un roman de aventuri, în timp ce romanul latin
anticipează romanul modern, condiţia de viaţă. Latura sentimental-
erotică, specifică romanului grec este transformată şi adaptată după
o viziune intenţionat-parodică. În romanul latin apare gustul pentru
creştinism/religii, care nu apăreau în romanele greceşti, unde autorii
vorbeau despre zei. Romanul latin se va diferenţia de romanul grec,
anticipând ceea ce mai târziu vom numi roman al condiţiei umane.
Dacă acţiunea este organizată în jurul unui singur personaj, în
romanele greceşti acţionau mai multe personaje principale. Reţeaua
vastă/complexă de evenimente specifică romanului grec este mult
mai diminuată în romanul latin. Romanul latin se va diferenţia de
cel grec, punctând cadre a ceea ce vom numi, mai târziu roman al
condiţiei umane, roman de analiză şi de comentariu a existenţei
omului, trecând în plan secund ideea de aventură, de orice fel, care
caracterizează romanul grec în mod deosebit.

e) Aspecte ale iniţierii personajelor în romanul greco-latin.

În romanul grec „Dafnis şi Hloe”, atribuit lui Longos este

urmărită/prezentată evoluţia erotică a personajelor.Dacă la începutul
romanului personajele erau neştiutoare în taina dragostei, odată cu
succesiunea anotimpurilor, relaţia lor parcurge etape importante
pentru iniţierea lor erotică. Într-o nouă „primăvară” se va eterniza
imaginea iubirii infinite, absolute.
În romanul latin „Măgarul de aur”, al lui Apuleius întregul parcurs
este considerat a fi unul iniţiatic. Tânărul Lucius porneşte în aventuri
într-o stare inferioară din punct de vedere spiritual şi va ajunge la
desăvârşire. Dorinţa sa de a se transforma în bufniţă, simbol al
cunoaşterii la greci, pasărea Atenei, l-a adus într-un final în ipostaza
de măgar. Toate faptele din roman au rolul de a arăta un proces de
iniţiere. Peripeţiile, unele din ele chiar dureroase, îl vor ajuta pe
 protagonist să ajungă la stadiul de desăvârşire: tânărul Lucius
prezentat la început ajunge la finalul romanului preot al zeiţiei Isis.
f) Condiţia umană în romanul latin.
Romanul latin s-a specializat în descierea societăţii umane, motiv
pentru care se afirmă faptul că este un roman de moravuri. Este un
roman al destinelor individuale, constituind un prim model pentru
ceea ce se va numi mai târziu romanul modern, roman al condiţiei
umane. Multe comentarii dintre ele sunt filosofice. Personajele din
romanul latin sunt bine evidenţiate şi vor anticipa astfel ceea ce mai
târziu se va numi caracter. De asemenea, în romanul latin se prezintă
relaţia individului cu societatea într-o perioadă de decandenţă
(corupţie, incultură, îmbogăţirea fără motiv, inversarea criteriilor de
judecare etc.). Două romane latine care ilustrează condiţia umană sunt
cele studiate, atribuite lui Petronius, respectiv Apuleius. Romanul
Satyricon pune bazele cunoaşterii moderne în relaţia sa cu societatea.
Naratorii sunt interesaţi să releve sensul existenţiei umane (prin
pasaje reflexive de tip eseistic sau prin acţiunile, reacţiile
personajelor.)
g) Faceţi referire la imaginea decadenţei în romanul latin.
Imaginea decadenţei Imperiului Roman este foarte bine ilustrată în
romanul „Satyricon”, al lui Petronius. Această operă este foarte
importantă deoarece descrie viaţa din Roma, dar şi din alte oraşe ale
Imperiului într-o perioadă de decadenţă. Aceasta din urmă este o stare
firească a unei societăţi, care apare după un moment de vârf uriaş, fie pe
plan economic, social, cultural, moral etc. Reprezentativă pentru
imaginea decadenţei în romanul menţionat anterior este „Cena
Trimalchionis” (Cina/Banchetul lui Trimalchio) unde este prezentată
orice galerie de personaje. Denumirea personajului nu este una
întâmplătoare: „tri” – de trei ori, „malchio” – prost, infatuat, stăpân,
bogat şi arogant. Bogat, dar lipsit de gust, dă un banchet somptuos, plin
de elemente spectaculare. Organizarea monstruosului banchet este
dominată de elemente groteşti. Trimalchio vrea să-şi arate opulenţa şi,
mai mult decât atât, nu ezită să-şi umilească soţia, Fortunata, în faţa
celor prezenţi. Tot în această scenă el îşi simulează procesul de
înmormântare. Vârful decadenţei apare în scena din Crotona, unde apar
acei vânători de testamente care refuză traiul cinstit. Sunt evidenţiate
limite ale existenţei umane, o societate aflată într-un declin notabil nu
mai putea oferi modele onorabile, iar satira socială continuă.
III. 1. Ce este iubirea curtenească? Ce importanţă a avut în imaginarul
medieval?
Iubirea curtenească (amour courtois) este o sintagmă ce aparţine
criticului literar francez Gaston Paris. Este un concept literar ce
desemnează iubirea şi respectul pe care cavalerul le purta
doamnei/domniţei. Iubirea curtenească este o ideologie erotică unică în
lume, care a apărut în Evul Mediu (amour courtois/cortezia), adevărata
doctrină a iubirii metafizice. Evul Mediu, prin ideologia cavalerească, a
elaborat singura doctrină specifică, având aplicaţie asupra modului de a
înţelege iubirea. Din această ideologie s-a plămădit o adevărată
literatură. Romanul cavaleresc ca impune un model comportamental ce
va străbate timpurile , prin trăsături idealizate valabile şi astăzi: curajul,
generozitatea, spiritul de sacrificiu, iubirea necondiţionată etc. Cu alte
cuvinte, iubirea curtenească este strâns legată de romanul cavaleresc,
care a apărut din dorinţa de a contrabalansa imaginarul lumii reale. Rolul
acesteia era găsirea unei fericiri ficţionale. Acest gen de iubire
transcende viaţa obişnuită, mergând dincolo de moarte. Cei doi iubiţi
refac modelul suzeranității feudale, în sens invers. (Senior şi vasal).
Ficțiunea are un rol compensatoriu. Cavalerul este un adevărat model
existenţial şi devine o replică medievală a eroului antic.

2. Ce simbolizează cavalerul? Faceți trimitere la Cavalerul din căruţă,

respectiv Tristan şi Isolda.
Cavalerul este un adevărat model existențial şi devine o replică
medievală a eroului antic.
3 Sensul tragic al iubirii curteneşti în Tristan şi Isolda
Finalul este obligatoriu tragic, deoarece numai aşa putea să impună în
timp dimensiunile unei iubiri unice.
4 Sensul vasalităţii erotice
Jurământul prestat de cavaler în faţa domnei iubite este unul de
vasalitate şi se obligă la următoarele: credinţă absolută, castitate,
generozitate, vitejie, comportament politicos, rafinament existenţial, dar
şi la căutarea de aventuri, cea mai importantă fiind găsirea potirului Sf.
Graal. Reface modelul suzeranităţii feudale în sens invers. Are loc
inversarea sistemului de valori