Educabilitatea ființei umane

Andone Andra, Ceicovschi Lorena-Alexandra, Iacob-Hlihor Petru,

Maghercă Valentina, Movilă Maria-Magdalena, Zamfir Alexandru-Cristian
(RO-GE)

1. Conceptul de educabilitate

Termenul de educabilitate își are originea în două verbe latinești:

 educoare (a crește)
 educoere (a educa)
Una dintre cele mai prețioase capacități pe care le are ființa umană este
educabilitatea. Prin urmare, educabilitatea este o particularitate proprie omului, de
a fi modelat structural și informațional în procesul instrucției și educației.
Conceptul de educabilitate se manifestă în relația educator-educat.
Pe parcursul anilor, s-a dovedit faptul că, deși, pe lângă oameni, și animalele
manifestă inteligență și învățare, acestea nu pot fi educate.
Educatorul este acea persoană care contribuie la aceast raport cu competențe
generale umane (echilibru biopsihic, însușiri de personalitate, experiența de
cunoaștere și de viață, disponibilitatea de a comunica, adaptibilitate și flexibilitate),
și în cazul dascalului, acesta vine cu competențe profesionale (cultura generală,
cultură de specialitate) și didactice (tact psihologic și pedagogic, stil didactic).
Educatul vine în această relație cu competențe generale umane (echilibru biopsihic,
capacități de cunoaștere, de raportare afectivă și volitivă) cu o experiență de
cunoaștere în curs de constituire, de receptivitate narativă și dobândită pentru
cunoaștere, cu motivații instrinctive și dobândite, cu disponibilitatea de a comunica
și de a răspunde solicitărilor, cu capacitatea de a recepționa, prelucra și integra
experiența transmisă, cu particularități de sănătate fizică și mentală.
Kant susținea că omul poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. Omul
este perfectibil și perfectibilitatea este condiția educației. Astfel, omul tinde spre
acea educare perfectă, dar aceasta nu va fi atinsă, dar dorința de ideal va fi mereu
în sinea omului.
În societate performanțele comportamentului dobandit de către educat
variază de la o persoană la alta, în funcție de educatorul pe care l-a avut, de vârsta
pe care o are educatul, dar și de particularitățile mentale și fizice. Astfel, sunt
performanțe de excepție, foarte bune, medii, slabe, foarte slabe și nule.
În plus, exista și o categorie a semieducabililor, aceștia au nevoie mai multă
de terapie educațională, de asistență și tutelă. De asemenea, se disociază și
categoria ineducabililor. Aceștia sunt oamenii care sufera de incapacitate
psihofizică generală, gravă și definitivă.
 2. Optimism și scepticism în pedagogie

În general, optimismul presupune o doză (mai mare sau mai mică) de

încredere în ceea ce privește viața și viitorul, precum și o viziune pozitivă asupra
tuturor lucrurilor și a posibilității de evoluție a acestora.
De cealaltă parte, scepticismul se exprimă prin neîncredere, îndoială și
reprezintă punctul de plecare către pesimism. Acesta reprezintă forma extremă a
scepticismului și se manifestă printr-o viziune în nuanțe sumbre asupra tuturor
lucrurilor, prin excluderea oricărei șanse de reușită și, implicit, prin renunțarea la
acțiune.
Aplicate la nivel pedagogic, scepticismul și optimismul înglobează trei
dimensiuni: concepție (teoretică), atitudine (practică) și stare de spirit. Acestea se
raportează la „rezultatele educației, la performanțele comportamentale ale
educatului”.
De-a lungul timpului au existat mai multe opinii legate de educație, fie
optimiste fie pesimiste.
O epocă în care oamenii priveau educația într-o manieră cât se poate de
optimistă este cea a Renașterii. Această epocă a fost una de maximă înflorire pe
toate planurile: cultură, știință, artă, filosofie etc. Reprezentanții Renașterii aveau
acel ideal de „uomo universale” și știau că acesta poate fi atins numai prin
intermediul educației.
Pe lângă aceștia, socialiștii utopici (Thomas Morus, Tommaso Campanella)
susțineau ideea unei educații accesibile tuturor și o „instruire sistematică pentru toți
în domeniile literelor, științelor și artelor. Jan Amos Comenius (pedagog ceh din
sec. XVII) susținea că „Omul devine Om numai prin educație”, aceasta fiind calea
către bunăstarea umanității. John Locke (1632-1704), filosof și pedagog englez, era
de părere că educația este cea care determină deosebirile dintre oameni și că „nouă
zecimi din oamenii pe care-i cunoaștem sunt buni sau răi, utili sau inutili datorită
educației pe care au primit-o”. O viziune aparte îi aparține lui Jean-Jacques
Rousseau (1712-1778). Acesta era convins de faptul că omul prin natura sa este
bun, însă societatea îl viciază, motiv pentru care susținea scoaterea copilului din
societate, din mediul citadin și educarea acestuia la țară, în conformitate cu natura
sa iterioară.
La polul opus, scepticismul și pesimismul pedagogic își au izvoarele în
perioadele istorice puternic încărcate negativ (războaie, dezastre naturale și sociale
etc) care au avut un puternic impact asupra oamenilor și asupra modului în care
aceștia percepeau viața și educația. Scepticismul pedagogic susține ideea
predestinării biologice-ereditare a omului și imposibilitatea influențării acestuia din
exterior. Alte viziuni pesimiste aparțin unor teoreticieni precum Jacques Maritain
(filosof neotomist) care susținea că rațiunea singură poate greși, ea trebuie să se
subordoneze grației divine și că scopul educației este pregătirea pentru lumea
cealaltă. Pe aceeași lungime de undă se găsește opinia filosofului personalist
Emmanuel Mounier care situa problema educației pe o treaptă inferioară față de
religie din punctul de vedere al importanței acesteia în dezvoltarea umană, spunând
că „Omul trebuie să fie iubire și caritate, deschis întâi spre divinitate, apoi spre sine
ca ființă naturală individuală și morală”.
Martin Heidegger, reprezentant al filosofiei existențialiste considera că
educaţia îl pregăteşte pe om pentru o viaţă inautentică, cotidiană (cu obligaţii şi
griji) şi atunci omul are „sentimentul aruncării în lume”, al absurdului, al neantului,
trăieşte frica de moarte, disperarea că s-a pierdut de sine.

3. Factorii care influențează dezvoltarea personalității

3.1. Ereditatea
3.1.1. Ce este ereditatea?
După A.Gessel, dezvoltarea biologică este „dezvoltarea preponderent
dependentă de programul genetic, întâlnită la toţi copiii, depăşind graniţele
interculturale.” Caracteristicile ereditare sunt controlate de gene, iar mulțimea
genelor din genomul unui organism se numește genotip. Ereditatea (hereditas – a
moşteni, lat.) este proprietatea organismelor de a da naştere unor descendenți
asemănători lor. Mai poate fi definită ca fenomenul transmiterii din generație în
generație a caracterelor sau procesul transmiterii informației genetice de la părinți
la urmaşi. Variabilitatea reprezintă proprietatea organismelor vii, cu diferite grade
de înrudire, de a se deosebi între ele în plan morfologic, fiziologic, biochimic etc.
Diferențele între indivizi pot fi determinate de mutații şi recombinări ale
materialului genetic (variabilitate ereditară) şi de influența condițiilor de mediu
(variabilitate neereditară). Totalitatea însuşirilor morfologice, fiziologice,
biochimice şi de comportament ale unui organism poartă numele de fenotip.
Biologul şi matematicianul Gregor Mendel este considerat fondatorul şi părintele
geneticii. El a efectuat cercetări bazate pe hibridari experimentale la mai multe
specii : mazăre, porumb, fasole etc. În dezvoltarea geneticii moderne, rolul
hotărâtor l-au avut cercetătorii americani O.T.Avery, C.M.MacLeod şi M.McCarty
care descoperă rolul genetic al acidului dezoxiribonucleic ( ADN ) din cromozomi,
explicând astfel fenomenul de transformare genetică la bacterii sesizat de
F.Grifftch ( 1928 ). Fiecare fiinţă umană se formează dintr-o celulă iniţială, zigotul,
rezultat prin fecundarea gameţilor haploizi: nucleul spermatozoidului se uneşte cu
cel al ovulului şi formează nucleul zigotului, prima celulă a unei noi fiinţe. La
zigot se reface astfel numărul diploid de 46 de cromosomi, caracteristic speciei
umane, şi se stabileşte sexul genetic: XX sau XY. In viaţa socială, diversitatea
genetică şi socio-culturală a indivizilor este o premiză valoroasă de integrare,
armonizare şi progres social. Oamenii sunt diferiţi şi aceasta le permite să aibă
fiecare un rol social util şi să se completeze armonios în societate. Diferiţi nu
înseamnă însă şi inegali. "Egalitatea este un concept moral care a fost inventat
tocmai pentru că fiinţele umane nu sunt identice" (F.Jacob). Genele nu sunt egale
sau inegale ci pur şi simplu diferite, determinînd calităţi şi aptitudini diferite.
Diversitatea este cel mai valoros capital al speciei umane.

3.1.2. Rolul factorului genetic în formarea și dezvoltarea personalității

Factorul genitic reprezintă „condiția biologică primară necesară formării și

dezvoltării personalității.” Ca factor intern al dezvoltării, ereditatea include un
complex de elemente de ordin biologic și psihofuncțional. „ Purtătorii” materiali ai
informației ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura
biochimică a acestora este cea care explică infinita diversitate umană. Totalitatea
genelor constituie programul genetic sau potențialul ereditar. Fiecare specie și
individ din cadrul speciei posedă propriul sau program genetic. Din punct de
vedere psihologic, cantitatea de informație stocată intr-o celulă constituie mesajul
genetic care, în forma sa latentă, prealabilă acțiunii factorilor de mediu, este
cunoscută sub denumirea de genotip. Din interacțiunea genotipului cu mediul
înconjurator apare fenotipul, ca o sinteză a ceea ce este ereditar și a influențelor
mediului.
Zestrea ereditară constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică.
Ea nu produce direct aptitudinile și atitudinile, capacitățile și interesele, caracterul
și concepția despre lume a individului. Fructificarea potențialitătilor ereditare este
mijlocită de mediu și de modalitățile de organizare a activității celui care se
dezvoltă. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltării, acțiunea factorilor ereditari
este mai pregnantă și efectele ei mai usor vizibile. La vârste mai târzii, influența lor
devine mai puțin evidentă, ea contopindu-se cu experiența deja achiziționată.
Factorul genetic „condiționează norme de reacție, nu caractere- acestea se
exprimă și se stabilesc comportamental in funcție de mediu și de educație”. Acest
factor acționeaza la nivelul memoriei, motricității, inteligenței și temperamentului.
Memoria este o condiție a învățării, ea se exersează in mediul educațional
favorabil, cu condiția să existe predispoziții native.
 Motricitatea, în condiții de mediu și de educație, se manifestă și se
exersează, dobândindu-se calități de forță, mobilitate, coordonare, etc.
Inteligența, în condiții de mediu și de educație, se exersează in activități
practice, artistice, tehnice și sociale.
Temperamentul reprezintă genotipul personalității.
Unele aspecte ale vietii psihice sunt puternic determinate ereditar
(temperament, aptitudini, emotivitate), iar altele mai puțin (caracter, vointa,
atitudini).
Astfel, ereditatea explica parțial diferențele dintre indivizi, prin potențialul
genetic, prin zestrea nativă. Diferențele se adâncesc și se personalizează în condiții
de mediu și educație, în condițiile determinării social-culturale.   

3.2. Mediul

3.2.1 Mediul educațional

Mediul educațional este „ansamblul condițiilor frizice(naturale și artificiale)

și socioumane favorabile dezvoltării personalității.”
Comdițiile fizice naturale țin de condițiile geografice, adică„relieful, clima,
solul, vegetația, fauna, toate acestea determină nivelul de viață și confortul
material. Acestea influențează starea generală de sănătate, de alimentație, ritmul
creșterii și maturizării fizice și psihice.”
Condițiile artificiale sunt cele create de om, adică, cele oferite de domeniul
economic, politic, și cel cultural, toate acestea formează o ambianță(economică,
politică și culturală) de formare prin educare a omului.
Condițiile socioumane fac referire la relațiile interumane dezvoltate la nivelul
grupurilor(familial, școlar, universal, profesional). Datorită acestor grupuri se
mărește gradul de comunicareîntre membrii acestora.

3.2.2. Principalele medii educaționale

Familia este „mediul natural, firesc, cel mai apropiat și util pentru formarea și
dezvolatarea personalității copilului și tânărului.” Acest mediu influențează cel mai
mult datorită relațiilor ce se stabilesc între membrii familiei. Ceea ce este ușor de
sesizat este faptul că, în cazul în care copilul crește întrun mediu familial favorabil,
unde esxistă înțelegere și corectitudine, acesta va reuși să se adapteze mai ușor, în
caz contrara va prezenta dificultăți în adaptarea socială.
Școala reprezintă binecunoscuta instituție de învățământ care creează mediul
favorabil învățării, formării culturii generale, și de specialitate, pregătirii pentru
profesie, pentru exigențele vieții. Aici rolul cel mai important îl are profesorul,
acesta trebuie să creeze situații de învățare, încearcă să stimuleze interesele elevilor
pentru a forma motivația pozitivă a învățării.
Instituțiile de ocrotire socială, pentru copii și tinerii defavorizați social, cei
abandonați, prfani, cu probleme de sănătate școlile preventorii, căminele-școală
reprezintă medii ce substituie familia. „Aici este favorizată creșterea și maturizarea
psihologică a copiilor și tinerilor.”
Mediul profesional „din instituțiile industriale, administrative, de învățământ
și cultură, prin condițiile materiale, prin competența conducerii, prin calitatea
membrilor gripului profesional se favorizează afirmarea și exprimarea capacităților
de muncă productivă.”
Comunitatea religioasă, în cadrul acesteia se creează și se argumentează
imaginea lumii supranaturale divine, o lume existențială perfectă, iar în acest cadru
se preia codul moral. Acestă comunitate dezvoltă unitatea și solidaritatea
oamenilor prin credința în Dumnezeu.
Comunitatea etnică, datorită obiceiurilor și tradițiilor specifice, prin factura
psihică, valorile culturii, are un rol însemnat în personalizarea individului.
Comunitatea naționlă „prin politica economică, culturală și a învățământului
oferă condiții reale și perspective formării, dezvoltării și afrimării personalității.”
Comunitatea internațională, în cadrul acesteia se creează contextul cel mai
larg de comunicare, de colaborare interstatală în favoarea păcii, culturii și
civilizației.
Toate aceste tipuri de medii educaționale reprezintă cadre de influență cu
sfera cea mai largă în stimularea formării și dezvoltării omului.

4. Relația Ereditate-Mediu-Educație
Dorim să reluăm, într-o formă mai simplificată, definițiile celor 3 elemente,
pentru a realiza o sinteză a acestor factori ai formării și dezvoltării personalității, și
relațiile ce se stabilesc între ei. Așadar ereditatea reprezintă condiția biologică
primară, mediul reprezintă ansamblul condițiilor fizice și socioumane care
favorizează sau nu formarea și dezvoltarea personalității iar educația este acțiunea
conștientă de stimulare și dirijare a procesului de formare și dezvoltare a
personalității.
Relația Ereditate-mediu vorbește despre influețele eredității asupra mediului
și invers, ale mediului asupra eredității. Această relație se dovedește, ca și celelalte
de altfel, a fi una de dependență: atunci când mediul (și doar dacă mediul) este
favorabil, atunci însușirile ereditare se actualizează, potențialitățile devin capacitați
cu șanse de evoluție, de dezvoltare; cu alte cuvinte, mediul uman oferă
posibilitatea exprimării capacităților individului în formare; în cealaltă direcție,
ereditatea favorabilă, fară mediu corespunzător, este anulată sau obstrucționată să
se transforme în capacități comportamentale.
 Relația Ereditate-educație arată cum ereditatea și potențialul ereditar sunt
stimulate prin educație și cum însușirile ereditare nefavorabile unei dezvoltări
normale pot fi atenuate prin educație. Concluzia, care arată și în acest caz relația de
dependență dintre cele două, spune că rezultatele educative sunt limitate în cazurile
celor cu ereditate deficitară și că ăn condițiile unui intelect la limită se obțin
rezultate mediocre ale comportamentului învățat.
Relația Educație-mediu pune în evidență faptul că educația celor proveniți
dintr-un mediu nefavorabil este dificilă și cu șanse de reușită redusă, că educația în
mediu nefavorabil are randament redus dar și că, foarte important, greșelile
educative pot anihila educația corectă în familie. Avem așadar din nou o relație de
dependență, educația fiind condiționată de mediul favorabil, dar și mediul
dovedindu-se neputincios educării în cazul greșelilor educatorilor.
Concluzia privind intreaga relație ereditate-mediu-educație se rezumă
spunând că potențialul inteligent se transformă, în condiții de mediu și de educație
favorabilă, în comportament inteligent și că potențialul aptitudinal se stimulează și
se exersează în mediu favorabil și în condiții educative corecte. Deci ereditatea,
mediul și educația se influențează reciproc, relația lor este una de dependență, iar
educabilitatea ființei umane nu este posibilă în absența vreunui dintre acești
factori.

5. Bibliografie

1. Elena Macavei, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București,

1997.
2. Munteanu Anca, Prolegomene la știința educației, Editura Universității
Tehnice, Timișoara, 1992.
3. https://www.scribd.com/doc/204060934/Educabilitatea
4.https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/pedagogie/educabilitatea107440.html
5. Conferențiar Doctor Casian Hellene, Genetică, 2010.
6. Mircea Covic, Genetica umană şi importanţa ei în medicina modernă.