Zamfir Alexandru – Cristian

Română - Germană
19 ianuarie 2022

Examen la Poezie interbelică

I.(5 p.) Forme ale modernismului în poezia lui G. Bacovia

Modernismul interbelic este o etapă în poezia și literatura românească a secolului al

XX-lea, mișcare inaugurată de pionerul Al. Macedonski în secolul al XIX-lea prin scrierile
sale manifest sau programatice. Această perioadă suferă de eclectism la nivelul formei, de
aceea putem distinge între influența directă a curentului simbolist, preluat după modelul
european, o formă apropiată canonului estetic occidental, culminând în poezia românească cu
forma liberă, îndepărtarea de canon și particularizarea formulei poetice. Cel mai de seamă
reprezentant al curentului simbolist românesc este George Bacovia. Operă de inspirație
verlainiană, volumul Plumb publicat în 1916 atinge apogeul estetismului pe culmile
curentului simbolist. Formula poetică bacoviană transgresează granițele simbolismului
căpătând pe alocuri o nuanță expresionistă. Bacovia este poetul melacoliei, apatiei
înconjurătoare, acesta cântă universul dezarmonizându-l, insuflând nevroza, spleen-ul,
ilustrând condiția poetului damnat într-o societate decadentă. Atmosfera instrumentală a
poemelor lui Bacovia poartă pecetea unui orchestrații funebre, alcătuită din imagini tari,
șocante, elemente disonante, ce sporesc caracterul funest al interpretării. Bacovia în limbajul
poetic este îngemănat unui Kafka, temele poemelor sale frizează absurdul și obsesiile unui
creator prins în închisoarea cărnii, angoasele existențiale marcându-i inspirația pe tot
parcursul operei sale. Asemenea lui Franz Kafka, acesta oglindește prezentul cu mecanicitatea
și artificialitatea unei societăți în ruină. Simbolismul românesc nu s-a dezvoltat într-o relație
de sincronicitate cu simbolismul occidental, astfel că pe teritoriul românesc a datat mai bine
de trei decenii. Curentul simbolist a reprezentat manifestul împotriva romantismului retoric,
naturalismului și impersonalității parnasianismului. Simbolismul este curentul anticipat de
Baudealaire, odată cu apariția Florilor răului. Alexandru Macedonski prefigurează în articolul
său Poezia viitorului ( 1892 ) curentul al cărui limbaj poetic vrea să sugereze imaginea, să
cultive instrumentalismul. Totodată, o formulă poetică specifică nu poate fi decât afirmarea
primatului corespondențelor, formulată chiar de către părintele simbolismului, Baudelaire.
Simbolismul românesc cuprinde patru etape, secolul al XIX-lea, Macedosnki, următoarele
Zamfir Alexandru – Cristian
Română - Germană
două etape fiind cele de instituire a curentului și etapa reprezentativă, apariția volumului
Plumb în 1916. Elementele de modernitate prezente în poezia lui Bacovia ar fi resemantizarea
unor teme simboliste, motive iconice – Corbul lui Poe, senzația spleen-ului existențial,
imaginea urbană – oraș al pustiului, motivul instrumentalizării poemelor, orchestră. După cum
remară Manolescu, poezia lui Bacovia este dominată de dizarmonie, țipete, alienare, scrâșnete
și disforic. Muzica este apropiată de primitivitate, de elementaritate, confundându-se cu
muzica tribală, ancestrală. Opera lui Bacovia este străbătută de fiorul thanatic al morții,
dispoziția poetului fiind nevrotică, sentimentul de claustrare manifestându-se la nivelul
sintaxei reduse la joncțiunile elementare. Volumul Plumb este cel mai important proiect
artistic și estetic, reprezentând limitele acestui curent pe terenul românesc. Plumb marchează
un gust pentru grotesc, pentru spectacolul mizeriei, poetul fiind condamnat la prizonierat, este
o formă a anticipării morții, simțurile sunt răvășite, atmosfera este una chinuitoare și
apăsătoare. Poezia Pastel evocă dizarmonia, orchestrația fiind realizată de bucium, de tălăngi
care răsună lugubru în peisajul în care corbii cad “domol”. Poemul este redus esențialmente la
o sintaxă restrânsă, opacă, care simbolizează rigiditatea cadaverică, senzația anticipată în
poezia Plumb. În versurile “Buciumă toamna / Agonic – din fund”, periclitează atmosfera
poemului și figurează anxietatea eului liric, trezindu-i sentimente de teamă, întrucât se apropie
năvalnic anotimpul deznădejdii. Titlul Pastel este opus lumii înfățișate în poem, nu reprezintă
nimic feeric, imaginea este una discrepantă, agresiunea sonoră este întărită și de către lexemul
răgete. Poezia Decor face trimitere la un peisaj, în care tabloul cromatic se dispune într-o
repetiție obsedantă, alb și negru. Cromatica corespunde decorului funerar, atmosfera fiind una
înțesată de caracterul mortuar. Repetițiile nu fac decât să prelungeasă starea de dezolare, de
angoasă existențială. Poezia Plouă oferă o priveliște îndeobște macabră, agresiunea este
sonoră – grele talăngi adormite cum sună – reverberația se face posibilă într-un spațiu
predispus la ecou.

II. (4 p.) Analizează textul de mai jos la toate nivelurile limbajului poetic, evidențiind temele,
motivele și modalitățile de realizare artistic (1-2 pag.):

Între oglinzi și umăr lângă umăr

Cu mine, mă privesc la infinit:
Multiplicat ecou ce m-a orbit,
Zamfir Alexandru – Cristian
Română - Germană
Sau adevăr, pe-același când îl număr.

În transparențe reci de teoreme

Oglinzile opuse îmi deschid
Pe oceane legănate-n vid
O geometrie vie de poeme.

O, timp invers! O, clar afund de ape

Lovite-n digul sufletului dur!
O, val lăuntric, sare și azur,
În care numai lacrima încape!

Cu gemenii din mine pribegiți,

Oglinzi pustii, de ce să mai mințiți?

(Ion Pillat, Prezență)

Ion Pillat este unul din marii poeți români, activând nu doar în sfera tradiționalismului
estetic, fiind un deschizător de drumuri pentru scriitorii familiei sale. Poemul Prezență
ilustrează tema identității, tema unui eu scindat, privit în oglindă, înfățișând un decor
modernist în esență. Putem observa de asemenea tema timpului fiind prezentă la nivelul
metaforei timp invers, ceea ce semnfică o propensiune spre trecut, spre stadiul primordialității
ființei. Limbajul poetic este unul de o sensibilitate modernă, dar poetic și transparent. Motivul
oglinzii corespunde temei identității și totodată semnifică imaginea întoarsă, trădând un efect
de paralelism. Poetul se privește în infintățile disparate, în oglinzi ce alcătuiesc imaginea
ființei sale. Simte fiorul nostalgiei, aflat în căutarea timpului pierdut, “cu gemenii din mine
pribegiți”, imaginea sa antropomorfică fiind difuzată în oglindirea propriei ființe. Titlul
Prezență nu poate decât să sugereze condiția ontologică, a unei conștiințe treze. Structura
poemului este formată din trei catrene și un distih. Organizarea versurilor nu este rigidă și
conferă un lirism specific sensibilității creatoare a poetului.