Sunteți pe pagina 1din 2

OCTAVIAN GOGA (1881-1938)

Rugăciune (vol. Poezii, 1905) Durerea lor înfricoşată


În inimă tu mi-o coboară.
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale, În suflet seamănă-mi furtună,
Eu cad neputincios, stăpâne, Să-l simt în matca-i cum se zbate,
În faţa strălucirii tale. Cum tot amarul se revarsă
În drum mi se desfac prăpăstii, Pe strunele înfiorate;
Şi-n negură se-mbracă zarea, Şi cum sub bolta lui aprinsă,
Eu în genunchi spre tine caut: În smalţ de fulgere albastre,
Părinte,-orânduie-mi cărarea! Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
În pieptul zbuciumat de doruri
Noi
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul La noi sunt codri verzi de brad
Din care sufletul s-adapă. Și câmpuri de mătasă;
Din valul lumii lor mă smulge La noi atâția fluturi sunt,
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Vin doina să ne-asculte;
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe...
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii, Pe boltă, sus, e mai aprins,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi La noi, bătrânul soare,
Tăria urii şi-a iubirii. De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
La noi de jale povestesc
Şi zvonul firii-ndrăgostite, A codrilor desișuri,
Dă-i raza soarelui de vară Și jale duce Murășul,
Pleoapei mele ostenite. Și duc tustrele Crișuri...

Alungă patimile mele, La noi nevestele plângând


Pe veci strigarea lor o frânge, Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Şi de durerea altor inimi Și tata, și feciorul.
Învaţă-mă pe mine-a plânge. Sub cerul nostru-nduioșat
Nu rostul meu, de-a pururi pradă E mai domoală hora,
Ursitei maştere şi rele, Căci cântecele noastre plâng
Ci jalea unei lumi, părinte, În ochii tuturora.
Să plângă-n lacrimile mele.
Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboră-n zări albastre,
Dă-mi tot amarul, toată truda Doar roua de pe trandafiri
Atâtor doruri fără leacuri, E lacrimi de-ale noastre.
Dă-mi viforul în care urlă Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Şi gem robiile de veacuri. Își înfioară sânul
De mult gem umiliţii-n umbră, Spun că din lacrimi e-mpletit
Cu umeri gârbovi de povară... Și Oltul, biet, bătrânul...
OCTAVIAN GOGA (1881-1938)

Demult, în vremi mai mari la suflet,


Avem un vis neîmplinit, Erai și tu haiduc, moșnege,
Copil al suferinții, Când domni vicleni jurau pe spadă
De jalea lui ne-au răposat Să sfarme sfânta noastră lege;
Și moșii, și părinții... Tu, frate plânsetelor noastre
Din vremi uitate, de demult, Și răzvrătirii noastre frate,
Gemând de grele patimi, Urlai tăriilor amarul
Deșertăciunea unui vis Mâniei tale-nfricoșate.
Noi o stropim cu lacrimi...
Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oltul Oștiri cu coifuri de aramă
Și roibi cu aur pe căpestre
Când la strigarea ta de tată
Mult iscusita vremii slovă Grăbeau din codri la poiene,
Nu spune clipa milostivă Strângând săcuri la subțioară,
Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Feciorii mândrei Cosânzene.
Și veselia deopotrivă...
Mărită fie dimineața Zdrobită-n praf, murea arama,
Ce-a săvârșit a noastră nuntă, Și codrul chiotea, viteazul;
Bătrâne Olt! - cu buza arsă Iar tu, frăține, mare meșter,
Îți sărutăm unda căruntă. Biruitor frângeai zăgazul
Și,-mbujorându-te la față,
În cetățuia ta de apă Treceai prin văile afunde,
Dorm cântecele noastre toate Încovoindu-ți îndărătnic
Și fierbe tăinuita jale Mărețul tău grumaz de unde.
A visurilor sfărâmate.
Tu împletești în curcubeie Slăvite fărmituri a vremii,
Comoara lacrimilor noastre, De mult v-am îngropat văleatul...
Și cel mai scump nisip tu-l duci Neputincios pari și tu astăzi -
În vadul Dunării albastre. Te-a-ncins cu lanțuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
La sânul tău vin, în amurguri, Și noi, tovarășii tăi buni,
Sfioase, fetele fecioare, Dar de ne-om prăpădi cu toții,
Și dimineața vin neveste Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Cu șorțul prins în cingătoare -
Și vin păstori cu gluga albă, Să verși păgân potop de apă
Din fluier povestindu-și dorul - Pe șesul holdelor de aur;
Și câte cântece și lacrimi Să piară glia care poartă
Nu duce valul, călătorul... Înstrăinatul nost' tezaur;
Țărâna trupurilor noastre
Drumeț, bătut de gânduri multe, S-o scurmi de unde ne-ngropară
Ne lași atât de greu pe noi, Și să-ți aduni apele toate -
Îmbrățișându-ne câmpia, Să ne mutăm în altă țară!
Te uiți adesea înapoi.
Așa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ți gânditoare:
Durerea unui neam ce-așteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.

S-ar putea să vă placă și