Rugăciune (vol. Poezii, 1905) Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară. Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, În suflet seamănă-mi furtună, Eu cad neputincios, stăpâne, Să-l simt în matca-i cum se zbate, În faţa strălucirii tale. Cum tot amarul se revarsă În drum mi se desfac prăpăstii, Pe strunele înfiorate; Şi-n negură se-mbracă zarea, Şi cum sub bolta lui aprinsă, Eu în genunchi spre tine caut: În smalţ de fulgere albastre, Părinte,-orânduie-mi cărarea! Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. În pieptul zbuciumat de doruri Noi Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul La noi sunt codri verzi de brad Din care sufletul s-adapă. Și câmpuri de mătasă; Din valul lumii lor mă smulge La noi atâția fluturi sunt, Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, Și-atâta jale-n casă. Privighetori din alte țări În veci spre cei rămaşi în urmă, Vin doina să ne-asculte; Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. La noi sunt cântece și flori Și lacrimi multe, multe... Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Pe boltă, sus, e mai aprins, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi La noi, bătrânul soare, Tăria urii şi-a iubirii. De când pe plaiurile noastre Nu pentru noi răsare... Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina La noi de jale povestesc Şi zvonul firii-ndrăgostite, A codrilor desișuri, Dă-i raza soarelui de vară Și jale duce Murășul, Pleoapei mele ostenite. Și duc tustrele Crișuri...
Alungă patimile mele, La noi nevestele plângând
Pe veci strigarea lor o frânge, Sporesc pe fus fuiorul, Și-mbrățișându-și jalea plâng Şi de durerea altor inimi Și tata, și feciorul. Învaţă-mă pe mine-a plânge. Sub cerul nostru-nduioșat Nu rostul meu, de-a pururi pradă E mai domoală hora, Ursitei maştere şi rele, Căci cântecele noastre plâng Ci jalea unei lumi, părinte, În ochii tuturora. Să plângă-n lacrimile mele. Și fluturii sunt mai sfioși Când zboră-n zări albastre, Dă-mi tot amarul, toată truda Doar roua de pe trandafiri Atâtor doruri fără leacuri, E lacrimi de-ale noastre. Dă-mi viforul în care urlă Iar codrii ce-nfrățiți cu noi Şi gem robiile de veacuri. Își înfioară sânul De mult gem umiliţii-n umbră, Spun că din lacrimi e-mpletit Cu umeri gârbovi de povară... Și Oltul, biet, bătrânul... OCTAVIAN GOGA (1881-1938)
Demult, în vremi mai mari la suflet,
Avem un vis neîmplinit, Erai și tu haiduc, moșnege, Copil al suferinții, Când domni vicleni jurau pe spadă De jalea lui ne-au răposat Să sfarme sfânta noastră lege; Și moșii, și părinții... Tu, frate plânsetelor noastre Din vremi uitate, de demult, Și răzvrătirii noastre frate, Gemând de grele patimi, Urlai tăriilor amarul Deșertăciunea unui vis Mâniei tale-nfricoșate. Noi o stropim cu lacrimi... Cum tresăreau încremenite, În jocurile lor buiestre, Oltul Oștiri cu coifuri de aramă Și roibi cu aur pe căpestre Când la strigarea ta de tată Mult iscusita vremii slovă Grăbeau din codri la poiene, Nu spune clipa milostivă Strângând săcuri la subțioară, Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Feciorii mândrei Cosânzene. Și veselia deopotrivă... Mărită fie dimineața Zdrobită-n praf, murea arama, Ce-a săvârșit a noastră nuntă, Și codrul chiotea, viteazul; Bătrâne Olt! - cu buza arsă Iar tu, frăține, mare meșter, Îți sărutăm unda căruntă. Biruitor frângeai zăgazul Și,-mbujorându-te la față, În cetățuia ta de apă Treceai prin văile afunde, Dorm cântecele noastre toate Încovoindu-ți îndărătnic Și fierbe tăinuita jale Mărețul tău grumaz de unde. A visurilor sfărâmate. Tu împletești în curcubeie Slăvite fărmituri a vremii, Comoara lacrimilor noastre, De mult v-am îngropat văleatul... Și cel mai scump nisip tu-l duci Neputincios pari și tu astăzi - În vadul Dunării albastre. Te-a-ncins cu lanțuri împăratul. Ca unda ta strivită, gemem La sânul tău vin, în amurguri, Și noi, tovarășii tăi buni, Sfioase, fetele fecioare, Dar de ne-om prăpădi cu toții, Și dimineața vin neveste Tu, Oltule, să ne răzbuni! Cu șorțul prins în cingătoare - Și vin păstori cu gluga albă, Să verși păgân potop de apă Din fluier povestindu-și dorul - Pe șesul holdelor de aur; Și câte cântece și lacrimi Să piară glia care poartă Nu duce valul, călătorul... Înstrăinatul nost' tezaur; Țărâna trupurilor noastre Drumeț, bătut de gânduri multe, S-o scurmi de unde ne-ngropară Ne lași atât de greu pe noi, Și să-ți aduni apele toate - Îmbrățișându-ne câmpia, Să ne mutăm în altă țară! Te uiți adesea înapoi. Așa domol te poartă firea, Căci duce unda-ți gânditoare: Durerea unui neam ce-așteaptă De mult o dreaptă sărbătoare.