Taifas Literar Nr. 4 (20), Aprilie 2018

Octavian Goga
Noi
La noi sunt codri verzi de brad

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Alexandru Philippide Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Crinul Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Paharnic alb, Crin blând, domol îmi varsă Şi lacrimi multe, multe...
Parfumul tău, căci inima mi-e arsă.
Pe boltă, sus, e mai aprins,
Mireasma ta puternică şi moale La noi, bătrânul soare,
Îmi dă fiorul sânurilor goale De când pe plaiurile noastre
De pe vitralii, Nu pentru noi răsare...
Scăldate-n adieri de evantalii. La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Miresme moi ca mâinile, mărunte Şi jale duce Murăşul,
Ca zâmbetele, lunecaţi pe frunte; Şi duc tustrele Crişuri.
În jurul meu plutiţi ca nişte ape;
Lăsaţi pe ochi molatice pleoape, La noi nevestele plângând
Pe buze albe sărutări, pe gene Sporesc pe fus fuiorul,
Odihna unui vis, şi ca un zbor Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Răcoritor Şi tata, şi feciorul.
De albe pene, Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Învăluiţi-mi fruntea c-un fior. Căci cântecele noastre plâng
Alb menestrel al lunei, sprinten Crin, În ochii tuturora.
Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,
De visul rău mă vindecă deplin, Şi fluturii sunt mai sfioşi
În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune. Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
Din furca ta să torc un alb fuior E lacrimi de-ale noastre.
2
De moi miresme-n albă despletire, Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Să simt în mine ca o fulguire Îşi înfioară sânul
Cum se destramă albul tău fior. Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...
Înspre apus fereastra s-a deschis.
Covorul, molcom lac de lână moale,
Avem un vis neîmplinit,
Răsfrânge-amurgu-n cutele-i domoale.
Copil al suferinţii,
Din furca ta torc alb fuior de vis.
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...
În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune,
Din vremi uitate, de demult,
De visul rău mă vindecă deplin,
Gemând de grele patimi,
Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,
Deşertăciunea unui vis
Alb menestrel al lunei, sprinten Crin.
Noi o stropim cu lacrimi...
TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4 În plină slujbă dumnezeiască, un înger cu
Puiu Gheorghe Răducan haine rupte, se apropie de mine și mă poftește
afară.
Lasă-l!! – De ce, îngân eu copleșit de teamă

furibundă? Am venit să mă rog!
– Degeaba te rogi, vei primi doar ceea ce
De multe ori, de cele mai multe ori când
meriți!
greutățile apăsătoare mă sufocă, merg la
mânăstirea Cozia, ca și acum de altfel. – Știu, îngerule, dar eu nu mă rog pentru
mine! Mă rog să-i ierte Domnul pe ceilalți! Să-i
La vecernie am adormit adânc în fața
ierte și să-i ajute!
altarului. Am adormit rugându-mă! Un zgomot
liniștit mi-a „circulat” prin trup. Merge și-i spune asta moșului ce conduce
slujba.
Printre miros de smirnă, tămâie și lumânări,
aud cum îngerii se neliniștesc în icoane. Cu Lasă-l, îl aud pe Domnul!
mâna umbră la ochi, citesc pisania bătrână și Zic și eu… în gând, Doamne, de-mi asculți
pictura veche din naos și pronaos. Îngerii ruga, înseamnă că te uiți și la mine!
coborau din rame să adune praf de păcate din Of, Cozie, Cozie, casa mea! Bătrână ca
florile covorului de pe dușumea. Mircea mă primești să recit cu pioșenie
Adunau și se rugau. Mă rugam și eu fără să-i rugăciuni…
văd. Câțiva arhangheli au adus o măsuță și au Iartă-i, Doamne! Ajută-i, Doamne!
așezat-o în fața altarului. Moșul continua să se roage, sfinții și îngerii
Se pregăteau să-l primească pe Domnul! îmbrăcați în haine rupte de vremuri multe se
Și, iată, Domnul, a venit! Cu barbă mare, rugau, se închinau. Văzându-i lacrimile șiroind
albă, ochi albaștrii pătrunzători, haine vechi, în barbă, m-am apropiat de Domnul să i le
ponosite, zdrențuite și mâinile încrucișate,
privește adânc în bolta mănăstirii. Se uita spre
boltă și murmura o rugăciune făcându-i pe toți
sfinții de pe pereții bătrâni să coboare la slujba
de seară.
Și eu mă rugam!
Deodată, Domnul s-a așezat la măsuța ridată
de vremuri adânci, adusă de arhangheli. Citea,
iar sfinții pereților și îngerii din rame, în
genunchi, se rugau.
Duhul lui Mircea asculta de sub piatră
vecernia condusă de Domnul. Ce s-a dus 3
timpul! De-abia au trecut 600 de ani de când
marele voievod a fost adus aici.
Frumușică cifră, 600! Parcă ieri s-a-ntâmplat!
Mă-nchin și mă rog, pe când afară (vorba lui
Grigore Alexandrescu de deasupra muzeului…
„Ale turnurilor umbre peste unde stau
culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl
izbesc.”,
Oltul se reazemă de zidul sfintei mănăstiri.
anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
O, ce zile luminoase!
– colind pascal -
O, ce zile luminoase!
O, ce Paşti mari şi frumoase!
șterg. O, ce zile mari şi sfinte!
Cu prosop de borangic și cu mâneca O, ce Paşti noi şi sfinţite!
ștergeam cu teamă și sfială lacrimile Domnului. Slavă Domnului! Slavă Domnului!
În urma lor, ce credeți că am observat?
Erau poeziile mele, Mama și Tata. Paştile cele de taină
Paştile fără prihană
Primăvară cânt de flori Paştile Izbăvitorul
Hristos Răscumpărătorul
Mi se dezbrăcă de iarnă, timpul primăverii.
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
În Aurora-i specifică, Prințesa Verde intră
galeșă pe gura de râu cu Săptămâna Patimilor
Paştile care-au deschisu
în ilicu-i verde. Își flutură liturgic rochița verdelui
crud cu dinții de miel. Dinspre livada pestriță, un Raiul cel ce-a fost închisu
pâlc de muguri tocmai s-a repezit pe crengi Paştile ce îi vestescu
somnoroase în mireasmă de anotimp nou. În Pe creştini de le cinstescu
cântece de Înviere, sosește-n toiagul de Slavă Domnului! Slavă Domnului!
trandafir smirna și culoarea ce va învelii ouăle
Sfintelor Paște. O ce Paşti cu bucurie
La verdele pomilor și al ierbii încă lucrează Şi cu mare veselie
Domnul la o acuarelă de colecție. Rândunicile Grabnic toţi săraci cu gândul
își aranjează rochițele, cucii își scot din vechile
‘Naintea lor tresăltându
scorburi ecourile lăsate la iernat, pe care le
prepară apoi în cântece de vestire a Imensului Slavă Domnului! Slavă Domnului!
verde.
Nerăbdători, bobocii florilor de caiși, de cireși Noi, creştinii cei de rându,
se zbat în așternuturi. Greu mai pot fi stăpâniți Pliniri semnelor văzându,
în acoperișul maternal. Soarele le mângâie Cu cântări ne veselimu
genele. Ating cu sfială fereastra casei și-n Creştineşte prăznuimu
rugăciune angelică, cu ochii-n roua lacrimii, Slavă Domnului! Slavă Domnului!
4 întreabă somnoroși: De ce a trădat Iuda?
Baba iarnă și-a lepădat blana. Zdrențe, Azi, la sfânta Înviere,
zdrențe se mai zăresc pe la dosuri de dealuri.
Avem mare mângâiere
Bătrână, cu vremuri multe-n iarmaroace reci, se
Şi zicem toţi împreună
retrage-n bârlog pentru primăvărat, vărat și
tomnat. „Slavă Lui!”, cu voie bună,
Acum iezii țâștesc prin țancuri. Verdele cu
dinții de miel se rostogloește-n văzul ochilor și-n
aburul pământului. Multe zbateri în Săptămâna Doamne, Te milostiveşte,
Patimilor… Şi pe noi ne-nvredniceşte
Va învia Hristos? Raiul toţi să-l dobândimu
Da! Hristos a Înviat! Şi în veci să Te mărimu
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie 5-17 să fur infinitului
Lenuș Lungu un grăunte de nor
să-l imortalizez în culoarea
ochilor tăi
Viaţă şi natură
să te privesc şi ochii mei
să-ţi spună cât TE IUBESC
Gândurile-mi rătăcesc Dedicaţie specială
într-un labirint întunecat
singură între viaţă şi natură Suflet la ţărm de mare
unde totul este alb şi plin de flori
inima se pierde-n ceaţă
eu doar privind în gol Mi-am ancorat sufletul
sufletul mi-a fugit din trup la ţărm de mare
zboară prin văzduh am pictat speranţele-n culori
cu degetele aş vrea să cuprind mi-am sculptat dorurile
nemărginirea pe tărâmul tăcerii
şi-mi apare-n faţă moartea am cules fire de nisip
ce-mi cere să o urmez dintr-un buchet de amintiri
cu buzele tăcute străbat cărarea frunzelor
o clipă de răgaz să-mi dea de toamnă
să răsfrâng curcubee în râuri de soare
de culori şi fum să te îmbrăţişez printr-o simfonie
în timp ce luna îmi acoperă lumina în valuri de fantezie.
am gust de pământ şi miros de mare
transformată-n umbră şi spumă.
Mă pierd
Mă pierd
într-un vârtej magic
ce mi-a acoperit pleoapele
vise dantelate pe marginea
clapelor de pian
mă atrage orgasmatic
în mii de bucăţele
oglinda opacă
5
pictez noaptea
cu pensula umedă
emoţiile din mine
îmi dezlănţui inima
dansez cu pasiune
în pielea spatelui tău
modelându-mi trupul
de plastelină
după forma pulsului tău
să-ţi dau iubire
pe sub pleoapele
ca două aripi de fluture
să fixez cerul

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
în doinirea valurilor
şi zilele trec
sau poate eu trec prin ele
sau poate doar aștept
să-mi vină rândul
Gabriela Mimi Boroianu
să-mi crească aripi în piept
desferecând o poartă
Nostalgiile cuvintelor (1)
dincolo de care tu mă vei aștepta
ca un anotimp al împlinirilor
a mai trecut o zi
așa cum trec zilele Nostalgiile cuvintelor (2)
cu nostalgii cu renunțări
iar eu aș vrea să uit cine sunt
un grăunte de nisip să uit că doare
în clepsidra vieții acea parte din mine
cad așa ce se încălzea
în acceptare sub umbra degetelor tale
iar și iar și mă ascund în cărți
așteptând cu fiecare cădere și rătăcesc printre rânduri
întâlnirea cu ultimul zbor... furând identitatea personajelor
până mă frâng și rămân agățată femeia cu o mie de vieți

ca un măr
în copacul cunoașterii cei drept
pe care nici o Eva nu-l culege mă mai încurc uneori
nici un Adam nu-l acceptă în fustele de epocă
invizibil chiar ori simt fiorii morții
neinteresant când aud tăișurile spadelor
și gândurile mele sunt în siguranță încrucișându-se
6 dar mă mut pe pagina cealaltă
numai dorul tău sau intru în cuprinsul altei cărți
roade și roade ca inelele sub scoarța unui copac
ca un vierme
în sufletul meu şi știu că undeva
închis în el ca într-un cocon... între două coperți
voi găsi căldura unei îmbrătișări
şi pietrele Cetății tac și mă voi înveli
și tace și vântul în moliciunea unei șoapte de iubire
ce-ți purta vorbele atât cât să mă mint
numai Dunărea că n-am murit și eu...
își leagănă ofurile
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

răgnete în apus
Ovidiu Dinica straturi ale emoției ventilate
cu mintea pervers îmbâcsită
Şoaptele să alerg cad în glastra
cu inimi răpuse
Dumnezeu a făcut
lumea în șase zile Animalul
și în cea de-a șaptea s-a odihnit
poetul m-ai îmbogățit cu lacrimi
a luat stelele de pe cer una câte una vijelii se întrec să sugrume cordul
până a curățat cerul marea mă împinge în larg
de pieptul ascuțit al acestora ca pe o epavă
apoi cuvintele le-a împăturit asaltată de vânt
unul câte unul lupt să ajung la suprafața cuvintelor
până ce literele au strigat tornade îmi mătura sufletul
în noapte să-l scufunde sub vina
ca într-un vis al nașterii de a te cunoaște
visele au venit unul către altul imputabile distorsiuni
într-un poem scris cu pleoapele dimineții servești la cina de taină
sunt animalul
Fotograful pe care-ți verși nervii
dintr-o desagă prea grea
în spatele aparatului de fotografiat să mi-o vâri în inimă
parcurg timpul
la pas
subconștientul
acoperă liniștea
într-un cocon de imagini
gata să inunde obiectivul
culori ce transformă
realitatea într-o frescă
ipostaze ce stau la rând
să înfierbânte emoția
să-ți prindă nervii în
bucla imaginarului
mintea forțează creierul 7
să viseze
sunt o faclă
ard dioptrii în metafore
pe fruntea încrețită
vanitatea semnează efemer
centrifuga
creierul suferă în centrifuga gândului

cere un gram de oxigen
hrănit cu iluzii
luptă cu magia vieții
să înlăture coșmarul din stradă
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
și zamă și carne și țăieței iar smalţul sfârâie de
plăcere.
Doar eu cotrobăi printre tocmaci să descopăr

păunul
prins în hora de flori, împodobesc vârfuri de
brad cu nori,
Veronica Șerban dezvelesc aripile porumbeilor lipsiţi de culoare
şi zbor
Sâmbăta lor, amestec de dor aşa cum făceam şi altă dată, dar acum mai
îngândurată.
Prima dată când blidarul din lemn de brad
respiră ușurat Parcă vie, strângându-şi pruncul la piept,
e în sâmbăta lor de odihnă; dintr-o icoană cenuşie,
luăm prânzul mare împreună cu stâlpul casei milostivă Maica Domnului, mă priveşte cu
în capul mesei. simpatie şi lacrimi în ochi.
Cu pestelca ei nouă, cea de duminică, primită La lumina pe jumătate galbină a lumânărilor

în dar de la mama, din ceară de albină
umbra bunei şterge închipuite urme de praf de dezlegat la limbă vinul nou, plescăind
pe căni, ulcele, înspumat,
sporovăişte în căni desperecheate lovindu-se
străchini din lut şi linguri aurii din lemn de tei.
coate în coate
Chipul bunicii, cel mai adesea senin cu buzele cu lutul învechit şi ars, din vas.
darnice în zâmbete,
s-a încruntat o singură dată, când a pus să se Încerc să-mi imaginez ce gândeşte mama
acrească borșul, văzându-mă pe mine
în rest numai lumină. în locul ei rostind Tatăl nostru.
Odată cu mama toate neamurile știute și Râuri de sare fierbinţi mă inundă.

neștiute,
strigate pe nume, desfăcute de ţărână, dau Le las să mă frigă.
năvală la masă
cu capetele plecate; li se iartă pe rând toate Le gust să nu se răcească.
greşelile
8 până la cele mai mici păcate iar casa toată se Ce amestec tulbur şi îmbătător, şi ce foame de
umple ei, dureroasă şi, ce dor!
de-o mireasma aleasă, cea pe placul Lui, şi de
dulci amintiri. Răbdător Dumnezeu ne numără, nu ne împarte,
din doi în doi, din cinci în cinci, din şapte în
Ciorba clocotește în burțile încăpătoare ale şapte, de la oraşe şi sate;
blidelor de lut. suntem toţi la masa frăţească.
Polonicul darnic, tăcut, umple strachina până
în buza crâmpoţită În sfârşit, sâmbăta aceasta, pot să plâng cât
înnecând porumbei, păuni, brazi şi frunze. vreau, pe săturate.
Nu se zgârcește cu nimic cu nimeni; toţi

primesc la fel
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

în genunchi cad celebrând
Maria Giurgiu Învierea cu miile.
De pe Golgota urcată pe cruce
Vrăjitorul tenebrelor Rugăciunilor le cresc aripi
În zbor
Își întind brațele șoptind
Mă privește sceptic iar duhul sorții
Viers de milostenie și iubire
se preumblă umbre pe cerul nopții
și șoapte sinilii se ascund în ungherele anilor tulburi Orgoliile se-ndoaie și se topesc patimi
se înclină amenințător balanța dezechilibrelor Morântul Sfânt se deschide
în lume un duh întunecat răpește zâmbetele Îngerul Domnului coboară
Mortea e înfrântă
însorite din ochii oamenilor desenând
Cântările îngerilor și ale lumii
în schimb măști de clowni triști
Laolaltă mânile-și strâng
un vrăjitor nebun pe-o mătură călare
Un lanț infinit de lumină
trasează cărări zănatice
Unește cer și pământ
pe cerul nopilor cu stele
proferează blesteme și prevestiri rele Întunecimile se aprind
Spiritele rele se ascund
e vrăjitorul tenebrelor, joacă la zaruri
Uniți în iubire de Domnul
șansele oamenilor, viitorului
Și rugă noi toți
îi stropește fața cu sânge și durere.
Stele căzătoare
A răsărit steaua lui din groapa lumilor
Clipiri trecătoare
apuse și întunecă soarele
Curgem
cu umbre adânci din păcate
Fluviu de lumină
din gânduri negre, plânsul celor loviți
În crugul dintre cer și pământ
de fiarele tiranilor.
Pe aripa Flăcării-Lebădă.
Pe caii albaștri din adâncul oceanului
se ridică spectral umbra archanghelului
scuturând supărat lanțurile ocnașilor
și se avântă spre înalturi să elibereze
surâsurile din tenebre
fulgerând din priviri temnicerul.
Răscumpărarea Luminii
A fost răstignită Mila

Pe brațele lebedei
De trei zile piroanele îi țintuiesc aripile
Suferința nu află îndurare
Și ochii îi plâng sânge; 9
Sacrificiul Fiului Sfânt
Răscumpărate
Păcatele clipelor pe pământ
Cerul plânge graalul se umple
Din chivot sângele s-a transformat
În picături de îndurare
În nopțile și zilele patimilor
Cad în genunchi mii de stele
albastre rătăciri trecătoare
Cer iertarea păcatelor lumii
Pâlpâiri de lumină se roagă-n altare
Jelesc în prohoduri făcliile
Picături de ceară și smirnă
Mir și tămâie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ecoul cuvintelor ce învie
Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis

stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
cum se deschid din nou rănile timpului,
cum se deschid din nou rănile timpului
Florin T. Roman şi sângerează
frunze îngălbenite,
Dedicaţie must înroşit,
melancolie,
lumină crepusculară,
Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele
amintiri de vară,
ca o ardere de tot poezie…
pe altarul veşnicei recunoştinţe.
Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis
Hai, vino, poposeşte în lacrima stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
umilei regăsiri, cum se deschid iarăşi rănile cerului,
cum se deschid iarăşi rănile cerului
şterge sudoarea de pe fruntea-mi
şi lăcrimează
chinuită de frământări ploaie rece, negură, întristare,
cu adierile primăvăratice ale firii, păsări călătoare,
dă-mi să beau din cupele iertării melancolie,
dulcele nectar al binecuvântării rugăciuni de sfinţi,
raze de soare cu dinţi,
şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că
poezie…
nu poţi culege poamele-învierii
decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea. Pe fereastra acestei toamne
tac şi privesc
Protest din flori de măr cum se deschid din nou rănile timpului
şi sângerează,
Puteţi să smulgeţi carnea cum se deschid iarăşi rănile cerului
din codrii ce mai sunt, şi lăcrimează,
să vindeţi foarte ieftin precum Hristos când a murit Lazăr un pic…
şi nu pot să fac nimic.
străbunii din mormânt,
10 Numai că din sânge de timp

Puteţi să rupeţi pagini şi din lacrimi de cer,
din a Istoriei carte, după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte,
să sugeţi încă sânge iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte,
dintr-un popor pe moarte, înmuguresc,
înfloresc
şi rodesc
Puteţi să zdrobiţi munţii, crucile mormintelor,
să prădaţi veşnic ţara, iar eu simt cum îmi cresc
dar nu puteţi să ţineţi aripi de primăvară
în lanţuri primăvara! când ascult cu inima
ecoul cuvintelor:
„Lazăre! Vino afară!”

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurelia AlbAtros O altfel de poveste
Când razele soarelui dansau în râu

Iar îmi strecori în suflet
ai vrut să pleci fără să simți unduirea lor,
primăvara
sau... n-ai vrut să crezi în ele,
Uneori îmi vine să cred că mantia de flori a primăverii crezând că-s trubaduri la vremuri rele?!...
e-o intrare în lumea de la început
în care toate lucrurile înfloresc împreună Am stat ascunsă-n voaluri de zefir,
fără ca ele să fie conștiente.
cu-n zâmbet în tăcere, am fredonat un cântec,
Love doesn't ask why
Nimic nu-i prea mult când pe cap ai iarna în plete
și în suflet ai veșnic primăvara... iubirea nu întreabă „de ce?”,
vine dintr-o dată și pleacă la fel...
Primăvara ne înverzește până în străfundul sufletului
și fiecare floare ce înflorește ne dăruiește reînflorirea Fiind de modă veche, povestea mea
cu fascinatele ei splendori e o altfel de poveste,
iar sufletului îi dăruim soare și zâmbete printre flori.
vis lângă vis voi strânge,
să fac din ele o comoară, tipărind-o în mine
Iar îmi strecori în suflet primăvara un anotimp
de mulți visat, cu flori ce-mi dăruiesc dor, zbor, o voi citi în vremuri grele.
eternă primăvară.
Iubiţi, primăvara a sosit!
Ai văzut,
primăvara cum apare ca o taina,
cu flori multe-ascunse-n haina?
Când pe pleoape te alintă spre un vis,

ghiocei, zambile, toporaș
cu rochițe, toate numai volănaș,
vor să prevestească reînflorirea
și iubirea. 11
Zumzet și ciripit de păsări

printre zarzări și cireși
pe-a lor crengi de floare pline
cântec nou de primăvară
pentru mine, pentru tine...
când iubim.
Inima nebună, în zborul ei,
uită de dureri și zile neînsorite

căci primăvara are mii și mii
de mângâieri!
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
te rog să mă iei cu tine
pentru întunericul necunoscut
această lume strălucitoare este neplăcută
şi în lumina zilei se ascund
păcatele ei nearătate
nu sunteți binecuvântați
Ioan Muntean sunteți pierduți și nevrednici
dar v-am văzut cicatricile
este dulceaţa sălbăticiei și nu mă înșel
noastre te rog, ia-mă cu tine
acolo unde a dărui sună acasă
prefer să fiu blestemat
aşa cum suntem întrețesuţi
decât salvat și singur
în firele noastre de tapiserie spartă
te iau ca aleasa mea
atât comoara mea cât și travestirea mea
ia
te văd în culorile păcatului nostru ia mâncărimea din piept,
cum îmi scoţi hainele ia mișcările din suflare,
și intri în pielea mea ia amorțeala din gât,
eşti modul în care țin lama ia inima pe care am scris-o
lemnul negru din mâinile tale
din care îmi scoţi cu blândeţe numele ia stutter și blushing,
în tot ceea ce nu pot spune ia zdrobirea de neoprit,
și în ceea ce nu voi înțelege niciodată ia tremurul în glasul meu
sunt umbre de pe fața ta ia și lipsa de a alege
iar secretul vocii tale ia pentru tine
mă leagă aici și îmi sigilează soarta
știu că nu am de ales azi
oamenii melancolii private doar culese
de crini ce se duşmaneau
oamenii au voie să te părăsească precum voia a ta greutate
oamenii au voie să se destrame cu tine gândul mă duce departe
oamenii au voie să te iubească spre ora şase seara
dar nu vor să fie cu tine eu scriu doar noaptea
12 oamenii au voie să vorbească cu tine
oamenii au voie să-și pună fericirea înaintea ta uşoare braţe purifică
și să facă ceea ce îi face fericiți manastirea cea sfânta din preajmă
chiar dacă nu te includ pe tine şi tresaltă cu mine
oamenii au voie să plece de la tine în dimineaţa în care lucrurile
oamenii au voie să se îndrăgostească de altcineva merseseră bine
oamenii au voie să nu te dorească în viața lor iar matematica din prisos
oamenii au voie să facă tot ce vor ei înșiși zboară mai repede ca avioanele
și să devină versiunea lor înșiși
care încearcă să fie atât de greu de iubit mă mir veşnic şi
nu fi amar cu cineva care încearcă să fie fericit respir oxidate miresme
cu sfaturi înţelepte
azi mi-am vindecat gândul
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniță Atâta căldură în brațele rădăcinilor
și pământul răbdător
La o parte cuprindea amintirile...
Nu mai sunt albăstrele ca altădată, Lumină

în tenebre, bocetul clocotea fără odihnă,
deasupra se întristau stelele Peste tufișurile de la marginea satului
și pe furiș picurau câte o lacrimă. noaptea și-a aprins becurile.
Sunetele spicelor erau hohote
Lemnul putrezise demult, neauzite de lume, portrete arse de vară.
clipele nu se puteau ajunge
și țipătul ardea fără încetare Un vis sfărâmat de arcul urii
semănând amurgul în poeme. pe care imperiul furtunii
îl lasă în cale.
Cândva Nu a fost așa!

Cuvintele neîmplinite
Aerul a înghețat, se agățau cu disperare de melancolia ghimpilor
pulberea soarelui, vrajă nestinsă Numai la un hotar
făcea vatră în mijlocul deșertului. spre dimineață
în carnea plină de răni,
Te pierdeai între semne și spații... răsărea stingher trandafirul.
Într-o ușoară umbră albastră
începea sfârșitul și golul
în zvâcniri sticloase de ape.
Nu ere nimeni.
Tăceri cioplite de timp

se așezau ca statuile-n parcuri.
Între țărmul de ieri și cel de astăzi
plecau și veneau păsările.
Nuntă 13
În lutul proaspăt
rădăcina stânjenelului
își făcuse cuib.
Pământul se cununa
cu iarba,
copacii
sfătuindu-se în liniște
pentru o casă...
În ploaie, stropii ștergeau blestemele

ce îndoiau genunchii.
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
e noapte!
Acum spun doar
vezi-ți de drum,
că amară ți-a fost așteptarea femeie
ce te-ai hrănit cu vise,
ca într-o ODISEE...!
Cornelia Diţa Mă recunoşti?
Plouăăă!
Bună seara, Mărită Primavară,
Peste partea mea de lume, Mă recunoști?... sunt doar
plouă azi ploaie curată, o rândunică-ntârziată,
peste partea ta de lume, Rătăcită prin gânduri,
o fi noapte întunecată? parcă am fost plecată,
Nu știu ce-aș putea să-ți spun, Dar m-am întors cu vântul,
despre ploaie, despre lume, mirosind a tămâioară...!
despre câte au un nume,
cine-i rău sau cine-i bun... Bună seara, iubită Primavară,
Știu doar c-am rămas mirată, ca un clopot ce bate tare,
și tăcută ca înserarea, inima-mi vestește sarbatoare!
dar să nu mă-ntrebi vreodată, Hai, iartă Mărită, o rătăcită,
de ce-mi place mie ploaia...! parcă am fost o veșnicie călătoare...!
De-o vreme... Primește-mă, sunt cocorul tău întârziat,

și-n zborul meu, priveam tot verdele din sat,
Dar cum să fi lipsit când clopote bat?
Stricam și iar țeseam Nu vezi?... și sufletul meu, cu tine a-nviat!
pănză albă de vise
ca într-o Odisee... Lumina Lui...!
de-o vreme, doar priveam,
eu... eu, nu nu te mai aștept, Ulise!
Eu te-am uitat, Ce ciripit și cânt e-n slăvile de sus,
tu te-ai pierdut, ce pace este-n cer și pe pământ,
nici nu ai mai spus demult, în ziua asta sfântă, când a înviat ISUS,
14 „așteaptă-mă, femeie!” se aude răsuflarea primăverii, în fiece cuvânt!
Și vise întregi am destrămat,
le-am făcut ghem, Și firele de iarbă parcă rostesc cuvinte,
le-am înnecat, azi fiecare suflet fruntea își coboară,
nici nu știam s-asculte răsuflarea celor din morminte,
că te-ai pierdut, azi, când Duhul Sfânt prin aer zboară!
dacă privirea m-a durut
tu, n-ai știut...! Azi, bate toaca și clopotele toate,
Poate pe mal, azi, ziua strălucește de lumină,
s-a rătăcit vreun vis, cuvântul LUI până la noi răzbate,
din toate câte le-ai ucis și-n fiecare arde scânteia LUI divină!
fără vreun zgomot,
fără amare șoapte,
și-e noapte, Ulise,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Paul Rotaru
Sub violină Faust se ascunde,
De Goethe prima oară temător.
Îngerii nu sunt nemuritori
Divinul Dante în salon pătrunde,
Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul”

Purtând pe umeri corbul Nevermore.
de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous
Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real. — Va fi poet! se bucură Gherghina,
Luceferii îl vor purta spre cer,
Era duminică, pe la amiază, Acolo unde, veșnică, lumina
Aproape de sfârșitul lui april, Va întări cuvântul efemer!
Când dintre nori mă urmărea o rază
Sfioasă și cu zâmbet de copil. O colivie goală se arată.
Spre ea privește corbul croncănind.
Trăiam o primăvară timpurie, De-acolo iese Allan Poe deodată,
Când pomii înfloreau cununi de zori, Cu umbre care ochii îi cuprind.
Pământul se trezea de simfonie
Sub ochii mei senini și visători. — Copilul are largă perspectivă,
Grăi Eufrosina mai încet.
Un glas în cântec vine de afară: În epoca aceasta fugitivă
Copilul de vreo patru anișori, Va reuși fiind un arhitect!
Făcându-mă să cred – a câta oară? –
Că îngerii nu sunt nemuritori... În colivie corbul se așază,
Părând a-și face cuibul pentru somn;
Vreo trei mătuși îl ascultau uimite
Ca pe-un modern și dulce menestrel,
Urzind cu toate planuri încâlcite
Pentru atunci când fi-va măricel.
Din Mozart fredona cu veselie

Concertul pentru horn în Fa major;
Asupra lui plutea în ironie
Un straniu corb pe nume Nevermore...
Odaia se lărgește dintr-o dată,

Iar cântecul se scurge pe pereți, 15
Se face o cupolă luminată
Sub care vin din depărtări poeți.
Minunea crește, lumea se preschimbă –

Doar ochii de copil o pot privi.
Mătușile grăiesc ciudată limbă,
Neînțeleasă inimilor vii.
— Ia uite, spune Safta, reproduce

Concertul pentru horn în Fa major
Și are eleganța unui duce –
Copilul se va face dirijor!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Iar cimitirul doarme liniștit.
Pământul a primit la sân speranța,

Suspin de Mozart, înger muritor.
O va visa poate pe Baba-Cloanța,
Va fi printre luceferi zburător.
De fericire însă lăcrimează,
Mințindu-se că astăzi este om. Dar nu mai e decât o amintire
Concertul pentru horn în Fa major,
Copilul azvârli cu nepăsare O primăvară fără strălucire,
Arcușul, cartea, cubul în pridvor. Flămândul cioclu, corbul Nevermore.
Privind către fereastră, spune tare:
— Eu nu vreau altceva decât să zbor! Trecură ani. Mătușile pioase
Sub candelă așază un portret.
Mătușile rămân preocupate, Nepotul lor de douăzeci și șase
Aprinse toate-n dialogul lor. De ani, azi ar fi fost un arhitect.
În colivie pasărea se zbate,
Cu ciocul ține ritmul Nevermore. Poate poet, cum își dorea Gherghina,
Sau poate elegantul dirijor.
O mână invizibilă pe clape Sub ochi li se cutremură lumina
Apasă un requiem amorțit. Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!
Pe ziduri notele încep să sape
Un drum spre universul inedit. Cutremurate de o presimțire,
Femeile se-nchină pe covor,
— În viața asta scurtă și nedreaptă, Grăind cuvinte pentru pomenire –
Voi învăța vreodată cum să zbor? Portretul le privește sfidător.
Răspunde Amadeus: — Niciodată!
Iar corbul ține ritmul Nevermore. Pianul, partiturile, vioara
În urmă cu o vreme-au licitat,
Copilul dă din mâini lângă fereastră. Dar sărăcia tot își prinse ghiara
Requiemul se schimbă în cuvânt: De visul lor odată spulberat.
— Aceasta este ironia noastră,
De-a nu putea fugi de pe Pământ. La ușă se arată un sinistru
Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt,
16 Când bolta se făcu din nou albastră, Trimis de către-al Cultelor ministru
Iar Soarele zâmbi de după nori, Ca să perceapă taxa pe mormânt.
Copilul a căzut de la fereastră,
Căci îngerii nu sunt nemuritori… Dar ele nu au nici de pomenire
Un ban să dea, căci Statul le-a luat
Femei pioase leșinau de-a rândul Orice venit. Și doar o amintire
Văzând sicriul gol sosit în prag – Le-mpovărează traiul maculat.
Aproape c-a încremenit și vântul
Cu trupul nepoțelului cel drag… Oricâte raze luminează cerul,
Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori,
Groparii sapă, cioclii se închină, De-atunci aud în jurul meu refrenul
Prelatul perorează plictisit. Că îngerii nu sunt nemuritori…
Un clopot tânguiește în surdină,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pentru o nouă ipoteză.
Eugen Dulbaba *
Vorbesc la aer
Avertisment Respirarea lui
Poate-mi va inspira
Parfumul tău IDEEA.
Vapori de amărăciune
Răspândeşte Fără amin
Apropierea sinceră
O alungi Pe mâna închinului
Căci pielea îţi e Ce este închinare
Parfumul „însăşi” (însuşi) Jumătate doar
Avertisment Se scurge uneltirea
Pentru adevărata De curând
Îmbrăţişare. Ce va fi împlinită
La curtea
Rime din Capriciu Marilor Cuceritori
Veniţi cu asalt
Nu îl văd pe Cioran Să îi numească
Să scrie un roman Pe nenumiţii
Şi nici pe Brătianu Ştiuţi de mâna cu închin
Asemenea lui Pătrăşcanu Fără amin.
Îl ştiu doar pe Urmuz

Cum ronţăie din cucuruz
Pe Eminescu care a iubit
O Veronică până la sfârşit.
Vorbesc
Vorbesc cu muştele
Ca să mă ierte
Nu le-am vrut
Prin jur
Prejur
Contur 17
Să îndur
Existenţa cea bâzâitoare
A lor
Vorbesc şi le aud
Vorbesc şi mă aud
Vorbesc…
Idei îmi vin
Rămân în poposire
Apoi se zboară
Ca muştele
Se zboară
Se întorc
Depun…concluzii
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
arată că lucrurile stau altfel, adică invers.
– Vezi? Aşa credeţi voi. Să-ţi spun ce mi-a
făcut masculul primar azi, ca să vezi că am
dreptate.
– Murim de curiozitate!
– Lasă băşcălia şi fii atent. Am terminat orele
proză 18-36
la 12 şi am ieşit la „ia-mă nene”, altfel trebuia să
Cepeha I. Mihai aştept cursa de patru.
– E de înţeles, o susţine Beni.
Azi, în cartier (5) – O dubiţă care adusese marfă la bufet,
tocmai se pregătea de plecare. Şoferul m-a
Ilie ia, totuşi, pet-ul într-o plasă şi se primit în maşină, numai că, din crâşmă apare
domn’ primarele cu încă doi şi mă debarcă pe
înfiinţează la uşa frizeriei lui Beni. Nu-i era lui de
tuns, cât nevoia de a mai schimba o vorbă cu motiv că maşina este rezervată autorităţilor, ca
cineva, iar „la Beni” e singurul loc unde îi poate în război...
întâlni pe cei din cartier. Tot aici mai poposesc – Nu se poate! se indignează cei trei în cor.
profesori şi funcţionari răblăgiţi de naveta prin – Ba da. Mi-am promis că, la prima întâlnire
satele din zonă. Gara fiind în apropiere, iar când nu va mai fi primar, am să-i trag un pumn
capătul de linie al microbuzelor în spatele ei, în în bot, fără avertisment.
fiecare după-amiază zona colcăia de lume. Asta – Aoleu! Exact asta-i trebuie! se declară Ilie
caută Ilie. de acord.
Există şi o crâşmă, dar lui nu-i plac beţivii. – Şi mai sunt şi altele, dar n-am timp acum,
Unul din principiile la care ţine fiind acela de a am de dat nişte meditaţii.
nu da ţigări sau băutură nimănui, mai ales celor
Trecând pe lângă Colea spre uşă, îi aruncă:
tineri care au mai rămas şi care, neavând alte
treburi, zac pe la mese cu o cafea sau o bere – Şi tu, mai spală-te, că puţi!
luată pe datorie ce urmează a fi plătită din Iese înclinându-se cu o mână pe clanţă:
pensia părinţilor. – La revedere, nătângilor!
Acum, în prăvălia lui Beni sunt două Beni aruncă un pieptene în urma ei şi
persoane cunoscute. Colea boschetarul se rosteşte enervat:
odihneşte pe banchetă. Îi despicase nişte lemne
– Femeia asta detestă toţi bărbaţii! Cine se
lui Beni şi intrase pentru a se încălzi.
crede cucoana? Câtă desconsiderare! Nu m-ar
Pe scaunul de lucru, domnişoara profesoară mira să fie lesbiană.
Gina îşi reface machiajul în încercarea de a-şi
Colea, afectat şi el, dar din alt motiv:
ascunde cei cincizeci de ani de singurătate. Îl
– Put?
18 vede pe Ilie în aglindă:
– Măi Ilie, tu n-ai treabă acasă? Aproape de – Puţi, mă, puţi! îl asigură Ilie întinzându-i o
fiecare dată când trec pe-aici, apari şi tu. Pun cană cu bere, încălcându-şi, astfel, principiile.
pariu că ai ceva de băut în traistă. Dacă vii pe la mine, am să-ţi dau un rând de
haine de-ale mele, ca să poţi să le speli pe cele
– Am. Vrei?
de pe tine.
– Aş! De-aia n-are ursu’ coadă.
Apoi către Beni:
– Cum adică?
– Ţie nu-ţi dau bere că mai ai treabă. Şi aşa
– Toate lucrurile rele din lume vin de la voi şi te paşte un Parkinson de toată frumuseţea.
de la băutură.
– Nici nu-mi trebuie, îmi cumpăr singur dacă
– Cu tot respectul, domnişoară, de-aia nu v- am nevoie.
aţi măritat pănă acum?
– Şi ce te-ai imflamat aşa?
– Şi de asta, dar nu-i treaba voastră.
– Că vorbeşti prostii. Acum, dacă tot sunteţi
– Încă o dată, cu tot respectul, dar istoria ne aici, am o treabă cu voi.
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Tu mereu ai treabă cu alţii, fiindcă nu ştii să în cur. Ştiţi voi ce înseamnă să te duci la
faci nimic altceva decât să tai părul. culcare fără să ai pe nimeni şi nimic în preajmă.
– Nici nu-mi trebuie să ştiu mai mult. Te uiţi în oalele îngheţate şi goale, bei o cană
de apă şi te culci cu ochii în tavan până adormi
– Normal. Sunt destui proşti care să
de epuizare.
muncească în locul tău. Spune ce treabă ai cu
noi?. – Păi, ai spus că ai lampă şi radio pe baterii.
– Am comandat mai demult o cutie mare din – Culcaţi-vă voi cu radio, să vedem, vă ţine
lemn şi mi-a venit azi. Trebuie s-o bag în pod. de foame şi de cald?
– Hai!! Unde-i? – Cine crezi că-i de vină, Colea? întreabă
Ilie.
– Veniţi cu mine!
– Nu dau vina decât pe mine. Dumnezeu să-i
Ies în curte. În şopron, frumos ambalat în
ierte pe ceilalţi. Mă scol dimineaţa şi ce fac?
plastic, un sicriu negru smoală şi frumos nevoie
Nimic. De unde s-o apuc? N-am nici buletin, că
mare.
nu mă ia nimeni în spaţiu. Când ai mei au
– Cred că a costat o groază de bani, se miră vândut tot, am rămas fără adresă şi poliţia îmi
Costea. Puteam să-ţi fac şi eu unul mai ieftin. dă câte o adeverinţă de urgenţă, adată la patru
– Te pomeneşti că ai stabilit şi data când ai ani, ca să pot vota.
de gînd s-o mierleşti. Între timp au revenit în salon, dacă acea
– Nu, dar vreau să fiu pregătit din toate încăpere de patru pe patru metri poate fi numită
punctele de vedere. Doar ştii că nevasta m-a aşa.
abandonat şi s-a mutat cu fiică-mea în casa din Pe scaunul de lucru aştepta, răsfoind o
fundul curţii. Nici nu vor să audă de mine. revistă porno din arsenalul lui Beni, alt cadru
– Am văzut eu ceva perdele mişcându-se pe- didactic întârziat, domnul Pop.
acolo.
– Mă spionează.
– Dar de ce crezi că te-au lăsat de capul
tău?
– Nu ştiu. De scorpii!
– Eu cred că din cauză că eşti cumplit de
zgârcit. Unde ai dosit averea adunată şi din
cauza căreia nu poţi dormi noaptea?
– Asta nu pot să spun.
– Te-ai gândit că după ce dai ortu’ popii,
nevasta va demola totul ca să-ţi afle comoara?
– N-o să găsească nimic. 19
– Găseşte sau nu, ţie la ce-ţi foloseşte?
– Aşa, ca s-o pedepsesc pentru tot ce mi-a
făcut o viaţă întreagă! A fost o curvă, iar fiică-
mea nu e a mea!
– Dar la ce i-ai făcut tu, ca s-o aduci în stare
de aşa ceva, te-ai gândit?
– Mă, ce faci tu cu mine aici? Puneţi obiectul
în picioare lângă cruce şi valea.
– Uite la el! Are tot tacâmul! Eşti un bou,
mare de tot!
Colea:
– Eu, dacă aş avea o nevastă, aş pupa-o şi

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
spune că Duminica viitoare are nu ştiu ce
festivitate la cămin şi că trebuie igienizată zona.
Ghiciţi ce?
– Habar n-avem!
– Eu sunt singurul bărbat din şcoală...
Ilie:
– Care-i nevoia, domn’ profesor? îl ia Beni în – Aţi primit o sarcină.
primire.
– Exact! Aveam oră de chimie şi am fost
– Nevoia e că trebuie să mă plâng cuiva ca trimis să analizez câcatul din jurul căminului
să nu fac atac cerebral de necaz. cultural sau cum s-o fi numind el acum, că
– Suntem aici să plângem împreună, domn’ nimeni nu mai ştie de nimic decât de socoteala
profesor. lui.
– Lasă-mă Ilie cu domn’ profesor. Sunt un – Şi?
rahat cu perje, sau, mai bine, un vidanjor. – Şi ce? Înarmaţi cu lopeţi şi roabe, am
– Aşa rău, domn’ profesor? executat lucrarea. Mă jur! Cănd individul ăsta
– Da, măi, oameni buni, aşa rău! Noi, cadrele nu va mai fi primar şi-am să-l întâlnesc, îi trag
didactice, suntem ultimii oameni. un pumn în nas. fără avertisment.
– Fă-ne să înţelegem, îl roagă Ilie. Mai – Până acum tipul şi-a arvunit doi pumni. Ne
devreme a fost pe aici domnişoara Gina şi avea asociem să-i înmulţim recolta. Nu-i aşa băieţi?
şi dânsa nişte plângeri...
– O ştiu şi o cred. Voi îl ştiţi pe Buliga, Unanimitate. Colea mai şi plusează:
primarul? – De ce să vă mai obosiţt? Rezolv eu acum
– Nu-l ştim. O fi acelaşi ca al domnişoarei... şi nu ştie nimeni.
– Tot ăla, dă-l în mă-sa! Eu şi Gina suntem – Nu ţi-a bine, băiete?
în aceeaşi comună, dar la şcoli diferite şi – N-am nimic de pierdut.
primarul peste amândoi.
– Asta aşa-i! se declară cei trei de acord.
– Rău trebuie să fie individul dacă a reoşit să
Ilie:
supere două...
– Măi Costea, să ştii că te invidiez. Tu mori
– Ieri a fost Duminică...
fără să pierzi nimic, iar noi ne dăm de ceasul
– Şi mâine e marţi. morţii că ce are să se întâmple după ce o
– N-am chef de glume. Dacă vreţi să mierlim. Eu vă zic: nimic! Lumea va merge mai
ascultaţi, bine, dacă nu, plec! departe în prostia ei până când cineva se va
– Am înţeles. Ziceţi! hotărî să rezolve problema şi să facă să dispară
– Ieri a fost nuntă la cămin. mizeria asta de lume. Acum eşti tânăr şi într-o
20 clipă te trezeşti bătrân. Eşti atât de obosit de
– Asta-i frumos. viaţa asta de doi bani, încât nu te mai sperie
– Voi aţi fost vreodată la o petrecere la ţară? moartea. De ce s-or fi chinuind oare oamenii să
Ilie: adune averi când nu iau nimic cu ei? Mă auzi,
– Eu am fost, în tinereţe. Beni?
– Eu n-am fost nicăieri, niciodată, se laudă
Colea. Beni îşi face de lucru cu sculele şi tace.
– Eu nu mai ţin minte, zice şi Beni. Colea:
– Tu nu ţii minte decât paralele, îl taxează – Măi Beni, dacă lumea asta merge tot aşa,
Ilie. Ştiu că nimeni nu se duce la budă noaptea într-o zi am să vin să-mi tai gâtul ca să scap.
pe întuneric şi fiecare îşi face nevoile de jur Beni:
împrejurul clădirii. – Sunteţi amândoi nişte idioţi.
– Şi acum e la fel, continuă domn’ pro0fesor.
Oameni buni, vine primarul la directoare şi-i
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

crâcnire, i se întâmpla acest lucru:
Adrian Scriminț
– Mă, Mihăiță, mă, te văd cap de afiș la teatru, te-
am văzut chiar dând interviuri la posturile locale,
Răzbunarea ciudată săream ca apucatu’ și lăsam biliardul cât colo,
(nuvelă în trei părţi) răcnind la tovarășii cu care m-am obișnuit să-mi fac
veacul: „Ăsta-i Mihai Soțu, cel de care râdeam ca
proștii în copilărie că ne polua auzu’ cu canto clasic,
(tragicomedie neagră, partea întâi)
de strigam după el: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do…;
de îl consideram fetița școlii, și ia uitați unde a ajuns,
Și parcă obscuritățile treptate ale zărilor îi colindă țările, cucerește teatru după teatru, țară după
solidarizau cu întunecimea feței. Mergea contra firii, țară, iar din noi ce s-a ales? Stăm ca tâmpiții și
cu capul plecat pe strada aproape pustie, și lua cu inundăm speluncile, șomăm, iar preocuparea
piciorul la rost toate cutiile și toate paharele de noastră principală este să ne aliniem în rând, ca
plastic pe care le întâlnea în cale, doar ca să își fericitu’ care are semințe să ni le toarne cu porția
alunge gândurile năvalnice care îi bubuiau în creieri, fiecăruia în palmă. Ne-am tot obișnuit cu întrebatu’:
a răzbunare irealizabilă și a neputință. Mâna înfiptă Care mai ai, bă, semințe? Dă, bă, și mie câteva!”
în piept cu promptitudine îl opri din tumultul Dragan Cimpoieșul plângea ca atunci când era
resentimentelor adunate de peste zi. De la teneșii luat cu forța în armată, iar plânsul i se stingea treptat
albi care scânteiau prin pâcla întunecimii fragile, când citea printre lacrimi nefericirea celuia pe care îl
râvniții șalvari bufanți aduși pe sub mână din Turcia, avea în față. Își șterse ochii și își recăpătă același
mândrul tricou al unei echipe naționale de fotbal, ca glas strident, cu care era obișnuit cartierul, glasul cu
atunci când își ridică complet din pământ ochii să care făcea ordine și disciplină atunci când îl supăra
dea de chipul radios și rânjetul sincer al unui bun vreun locatar, cântându-i cutezătorului la fereastră
amic, pe care nu îl mai văzuse cu anii. Schiță cu „Corul Vânătorilor” cu bâta de baseboll în mână:
greu un zâmbet anemic, care nu avu deloc puterea
– Ce te supără, mă, Mihai?... că mă lasă inima,
să îi acopere amărăciunea de pe față, și Drăgan, zis fac dracului infarct la „ăi”, treizeci de ani ai mei!
și Cimpoieșul, prietenul lui pe care nu îl mai văzuse
cu anii, remarcă cu ușurință lucrul acesta. După ce îi
scutură cu energia unui vechi tovarăș umerii, îl
întrebă cu cel mai nedisimulat entuziasm:
– Ce mai faci, Mihăiță, mamă??? Mă recunoști?
Sunt eu, mă, Drăgan Cimpoieșu’!
Se distanță cu doi pași ca să îl admire de la
distanță, așa cum ar fi contemplat un tablou.
– Te-ai schimbat frățică, te-ai maturizat!
Se repezi din nou spre el, îmbrățișându-l din
răsputeri. Îl săruta pe frunte cu atâta patos, ca și
cum s-ar fi despărțit la tren de propria iubită. Deși
gura îi emana o doză sănătoasă de spirtoase,
Cimpoieșu nu se clătina, doar ochii îi prinseră pe loc
21
luciul melancoliei de odinioară, de când băteau
coclaurile și săreau gardurile stadioanelor la meciuri
fără ca să își plătească biletul. Ce prietenie, ce
relații... Îi ținea capul în cangea pălmoacelor, ca pe
cel mai prețios lucru de valoare.
– Daca-i ști ce mult mă bucur să te văd, Mihăiță,
mamă!...
– Și eu mă bucur! îl încredință, cu un glas stins, și
niște ochi care nu se străduiau să îi camufleze
tristețea.
De la cap, Drăgan Cimpoieșul îi trecu la umeri, și
i-i scutură cu bărbăție. Îl podidi plânsul, unul deosebit
de sincer, întâlnit doar la beție, și începu să îi
justifice de ce tocmai lui, ca onorabil șef de galerie,
de tonul căruia ascultau cu toții, fără prea multă
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
care ducea spre case ultimii călători.
– Stai greu cu reacomodarea! constată
Cimpoieșul, scrutându-l cu milă printre ochii senini.
Timpu’, deși în cazu’ ăsta se mișcă cel mai greu,
este cel mai bun doctor!
– Asta a fost o paranteză, ca să mă ajute să îți fiu
cât mai explicit… Ani de zile am obținut recunoștința
– Lasă!… dădu a neputință din palmă. instituțiilor prin care am lucrat, plachete, medalii,
Drăgan îl cuprinse și mai vârtos de umeri, laude în fața comunității… iar acum sunt de-a dreptul
dispărându-i subit toată beția: șocat…
– Mihai, tu nu îmi mai pari copilu’ vesel pe care îl – Cum așa? îl trăgea Drăgan de limbă.
știam odinioară. Sper ca starea asta a ta să fie doar – Am răcit… Am cântat la o acțiune de binefacere
de astăzi. Ce-i cu tine? Mie nu-mi ascunde nimeni a bătrânilor cu parkinson. Tratamentul lor e
nimic, niciodată. Și să știi, că eu când îmi dau silința, costisitor, și m-au rugat să îi onorez cu prezența, să
ajut pe toată lumea! le cânt câteva canțonete, și să vezi ce s-a
Râse de îmbărbătarea lui, și Drăgan, zis și întâmplat…
Cimpoieșul, nu își dădea seama dacă acest râset În graba lui de a ajuta un prieten pe care nu îl mai
era a simpatie sau a batjocură. Îl văzu pe urmă văzuse cu anii, Cimpoieșul trăgea urgent concluzii:
dezaprobându-l cu un gest dat cu adâncă lehamite,
– Ceee??! Nu te-au plătit?... Morții ma-mii lor.
ca abia pe urmă să îl audă:
Stai că le pun eu o taxă de protecție… să vezi ce-am
– Nu ai cum să mă ajuți în cazul ăsta, Drăgane, să le fac! Să nu mă mai numească ei Cimpoieșu’,
mamă! Cimpoieșul își umflă pieptul cu un aer dacă...
încărcat de orgoliu, se înfofoli ca un păun, după care
Pe Mihai Soțu îl apucă pentru prima oară râsul, și
îl contrazise:
își flutura cu negație degetul:
– Ia să auzim de asta, uimește-mă!
– Nu au nimic de-a face cu toate astea, săracii,
Mihai Soțu își dezlănțuia cu greu zgârcenia le-am cerut doar un pahar cu apă rece, l-am băut, și
graiului, urmărind cu neliniște fiecare autobuz care m-a lăsat gâtul, am răgușit. Problema cea mare este
oprea și părăsea stația de călători, ca abia apoi să că peste câteva zile ar fi trebuit să cânt în Traviata.
grăiască: M-am dus la biroul directorului ca să îi explic
– Știi că am fost plecat doisprezece ani din țară. problema.
Am cântat pe marile scene ale Europei Centrale. Aș – Și? începu pe Cimpoieș să îl intereseze din ce
fi stat și acum, dacă nu m-aș fi aflat la buza șanțului în ce mai mult situația.
victimizării sociale. Soția mea a rămas cu bună
– S-a lăsat urât de tot. Mi-a chemat șeful de
știință gravidă, iar cei din teatrul însoritei țări de pe
compartiment, maestrul de cor, regizorul de culise, și
malul Adriaticii nu au știut să aprecieze lucrul ăsta,
față de dânșii m-au făcut de toată ocara.
confundând sacra pepinieră culturală cu un bar
striptease, așa că ne-au dat pe amândoi afară, la – Dar stai, mă, cum adică...— glasul voluminos
pachet, că nu aveau nevoie de oameni fericiți care prevestea ivirea unor momente grave — voi nu aveți
voiau să își întemeieze o familie, să le stea prin voie să vă îmbolnăviți??!
22 concedii medicale, ci aveau nevoie de oameni care – E puțin mai greu... Din cauza partidului și a
să le muncească. Așa că adio roluri, public, înalt conducătorului iubit, artiștii fug peste hotare
statut artistic, respect… a trebuit să mă întorc pe mâncând pământul, numai și numai ca să rămână
pământurile natale, ale făgăduinței, să-mi iau în piept cât mai departe de sacrele noastre meleaguri, așa
viața și să mă confrunt cu sărăcia lui Dumnezeu și-a cum am făcut și eu dealtfel — îi explica Cimpoieșului
lu’ Maica Dommnului. Mi s-au șters cu buretele toți în parabole, uitând pe deplin de gradul lui de
anii petrecuți acolo, a trebuit să o iau cu totul de la inteligență.
început, și crede-mă că e mult mai greu pe la noi – Păi și care-i neajunsul la toate astea? Să dea
decât pe dincolo, trezești suspiciuni, toți au impresia Dumnezeu să plece cu toții, și să nu se mai întoarcă.
că te-ai întors din străinătățuri cu aere de zeu, deși Să-i lovească necruțător puterea banului, să-i
nu faci deloc strădanii ca să le demonstrezi lucrul încovoaie, să câștige de o sută de ori mai mult decât
ăsta, și m-au încredințat, ca să îmi fie cu învățătură aici. Crede-mă că aș fi plecat și eu, dar... — dădu din
de minte, și nu care cumva să uit lucrul ăsta, că aici palmă a lehamite — dacă nu aș fi fost numit pe județ
soarele se învârte în jurul teatrelor, și nu teatrele în șeful galeriei Câinilor Negri — și zicând acestea ochii
jurul soarelui… Cimpoieșului scăpărau de mândrie — m-aș fi
Se lăsă tăcerea, sporadic deranjată de tramvaiul cărăbănit și eu demult!...
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Se opri ca să se uite după ce anume tot scruta psihologice!...
Mihai. Văzu un ultim troleu, aproape gol, ce își Pe Cimpoieș îl apucară aceeași draci, cu un vădit
fereca ușile și se îndrepta spre capătul de linie. semn de ofuscare. Pentru un scurt timp îl abandonă
– Păi, și atunci vă înlocuiți, ce boala faceți? pe Mihai cât colo, și se deplasa fără niciun scop, și
aștepta Cimpoieșul lămurirea. către nicio direcție. Arse un pumn în primul obiect pe
– He, he... — râse a comicăreală. Nu le convine... care îl întâlni în cale, în cutia metalică, de culoare
Decât să cheme vreun gast de la trei sute de galbenă, înjurând indirect în acest fel serviciile
kilometri depărtare și să îl plătească cvatriplu, mai poștale.
bine preferă să mă acuze de sabotarea – Bă, să mor eu, să îmi facă una ca asta, să se
spectacolelor, și crede-mă, nu am niciun suport, comporte în halu’ ăsta cu Mihăiță al meu, păi vin la
niciun ajutor, lucrez într-o instituție fără sindicat, fără ea și îi arunc în aer birou’, ți-o fac șomeră, să moară
regulamente de ordine interioră, pfoai de capul mama!
meu... M-a amenințat că mă mută din oraș cu tot cu Mihai râdea pe sub mustață. Îl scruta pe sub
familie! sprâncene pe cel căruia îi aduse pentru prima dată
Drăgan îi întoarse spatele și, de necaz, își trase în acea zi nefastă zâmbetul pe chip.
în frunte o pălmoacă atât de răsunătoare, de – Și ce ți-a mai zis, mă, Mihai? Că mă duc la ea
aproape că și-o frânse. și-i fac birou’ praf. Să vezi ce pumn îi trag, de-i
– Așa ceva nu se poate... Să-mi facă ei una ca scurtez gâtu’!... brava Cimpoieșul.
asta... Mă oftic, să moară mama, să nu mă numesc – Mi-a zis să trag de meseria mea și cu dinții. Ar
eu Cimpoieșu, dacă te mint! După acest jurământ avea ei nevoie de șoferi de carieră internațională pe
ferm, se învârtea dezorientat, dorind să își dezvăluie autocamioane, dar pentru asta am nevoie de niște
indignarea cuiva anume, însă nu reuși încă să și-o cursuri. M-a mai atenționat că voi lipsi de acasă cu
dezvăluie nimănui, mulțumindu-se să își îndrepte săptămânile — ceea ce mi-ar fi convenit de minune
chipul spre prietenul pe care nu și-l mai văzuse cu — dar vezi tu care-i problema, până îmi iau brevetele
anii, și să îi asculte mai departe păsul. îmi trec nervii și dracii pe pămpălăul ăla al meu de
– Înțelegi tu, Cimpoieșule, întotdeauna pe unde director, și rămân mai mult ca sigur pe marea scenă
m-am peregrinat, am fost un adevărat exemplu de
muncă și seriozitate pentru toți colegii, am primit
laude, recunoștințe, m-am întors în țară cu
recomandare de la ministrul culturii, și uite ce pățesc
aici, m-au băgat ăștia în concluzii pripite, în acuz de
lene, de puturoșenie, de sabotare a bunurilor
demersuri ale instituției...
Dintr-o dată chipul lui Mihai Soțu luă
schimonoseala unui suferind de ulcere și gastrite:
– De lehamite și greață, am ieșit din teatru în plin
toi al repetițiilor, și m-am dus direct la Oficiul Forțelor
de Muncă. Duduia de la ghișeu m-a primit ca pe un
zeu. Așa se uita la mine, cu niște ochi atât de sinceri,
de ziceai că vede un extraterestru. Mi-a explicat așa, 23
cu o față de-a dreptul senilă, cât de mult apreciază
ea teatrul, că mă știe de la spectacolele de operă în
care am jucat până acum și de prin interviurile date
pe la televizor, că am o viață de stârnit invidie, mai
că nu mi-a zis că-i de huzur, că îmi venea să o trimit
de urgență în proveniența de origine, și mai că nu
mi-a început să-mi plângă atunci când i-am solicitat
cu un ton răstit, controlat cu greu de rafalele de
mânie, să îmi caute pe loc un post de șofer, de
curieriat internațional dacă se poate. M-a întrebat
așa, cu un chip senin, zâmbitor, de sectantă, de
martoră a lui Iehova, chiar mi-a luat mâinile într-ale
sale: „Cum se poate așa ceva? Împrieteniți-vă cu
urcușurile și coborâșurile dumneavoastră!” I-am zis:
„Haide doamnă, mă luați acum cu consilieri
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
mult mai bine să te lași de bunăvoie în forța valurilor
ei. Pentru o secundă, Drăgan Cimpoieșu vru să își
întindă brațul a despărțire, însă se răzgândi subit:
– Mihăiță, mamă, nu te-am întrebat, ești cam
departe de casă, ia zi-mi, de unde vii?
– De la teatru. Am avut nevoie de două ore de
reculegere ca să îmi golesc din cap gândurile care
din provincie... îmi dădeau năvală.
Drăgan rămase visător. Țintea adânc văzduhul, și Chipul Cimpoieșului se înnegri, iar corpul
aștepta ca răspunsurile să îi vină de acolo. mătăhălos al acestuia se chirci de indignare:
– Păi așa să și faci! îi răspunse cu o voce cam – Adică... ai străbătut pe jos mai mult de trei
gâtuită. Dă-le dracului de camioane, că m-am săturat sferturi din oraș?!
și eu de ele. Le repar de mă apucă zbâții. Noroc cu
Tăcerea lui Mihai îi confirma presupunerile.
galeria, cu Câinii Negri, că altfel înnebuneam și mai
Cimpoieșul îi întoarse a necaz spatele, își trânti
tare decât am făcut-o până acum.
pălmoacele în cap, de parcă tot cerul i-ar fi căzut
Brusc, chipul matahalei se lumină în peste creștet.
semiobscuritatea serii. Cu o mică întârziere,
– Moaaa — se exterioriza a disperare — să-mi
depărtările văzduhului îi trimiteau răspunsul. Cu
facă ei una ca asta, să-l pună pe cel mai stimat artist
aceleași mișcări, necoordonate, de titirez care își
al meu, că pe altu’ nici că-l cunosc, să se deplaseze
termina rotațiile, Cimpoieșul își schimba isterizat
pe jos ca pe ultimu’ târtan?!! Dă-o dracului de treabă!
direcțiile, căutând să i se descarce sufletește cuiva
exclamă încet, ca pentru el însuși, ca pentru sufletul
anume.
sensibil care îi chinuia capul mătăhălos. Dă-o
– Moaaa, moaaa, să vezi ce-i fac pămpălăului, să dracului de treabă, băăă!!! se puse pe răcnit, și
vezi ce idee mi-a venit!! urletul care îi evada din plămâni îi dirija pumnii ce se
Găsi și persoana căreia să i se descarce porniseră pe lovit cutia poștală, care scotea mugete
sufletește. Când trecu pe lângă el, trase un pumn în de indignare, rămânând turtită și neputincioasă la
pașnica cutie poștală, de sperie biata bătrână ghioagele ofuscatului.
întârziată de pe la cumpărături sau de pe la vreo Secu se simțea oarecum stingherit de prietenul
rudă. În graba cu care își accelerase pașii, bătrâna care i se întoarse din adâncurile amintirilor sale și,
nu se mai încumetă să și-i înfrâneze și să își culeagă întovărășit de un zâmbet schițat cu exagerare, sincer
mărul care îi sărise din plasă și se despărțise doar pe jumătate, se pregătea definitiv de despărțire,
sprinten de celelalte. pe când Cimpoieșu, era preocupat de ceva anume,
– Păi îi omor, mă, îi spintec, îi nimicesc, să nu mă scrutând cu niște ochi pătrunzători depărtarea
mai numesc eu Cimpoieșu’ dacă te mint! Să-mi facă orizontului.
ei una ca asta prietenului meu... – Stai puțin, Mihai!
Atât ideile care îi bubuiau în cap, cât și boarea Își ridică brațul de-asupra capului, și pocni din
răcoroasă a serii ce se așeza peste oraș, păreau să degete, așa cum era obișnuit să facă atunci când
îl lniștească. Își prinse apoi ca îmbărbătare prietenul sesiza vreo ignoranță sau întârziere din partea
de umeri: chelnerului:
24 – Ia zi-mi tu mie, care ți-e următoru’ tău – Taxi!!!
spectacol? Nu îl surprindea întrebarea, sau se
Autoturismul Tico frână cu scrâșnete nărăvașe.
străduia să o trateze cu importanță, de îi răspunse
atât de repede: – Mihai — i se adresă coordial, ca și cum, în acea
seară, acelea i-ar fi fost ultimele cuvinte — e târziu,
– Nabucco. Uite, e chiar acolo un afiș!...
mai ai încă vreo patru stații de autobuz de făcut pe
Decizia finală a Cimpoieșului veni la fel de jos până când ajungi acasă. Țin morțiș să te văd
repede: ajuns cu bine până acolo...
– Pentru prima dată în lunga lor viață, băieții mei Îl prinse de cot, poftindu-l cu amabalitate către
se vor delecta cu teatru, cu muzică bună, de calitate. minusculul autovehicul de culoare galbenă, însă
Dar o vom face în felu’ nostru!... Soțu i se opuse cu hotărâre:
Mihai Soțu scoase niște schimonoseli mai – Cimpoieșule, îți apreciez sincerele demonstrații
puternice decât zâmbetul, ce băteau în râsete. Oare de amabilitate, dar eu sunt artist bugetar român, la
Cimpoieșul îi era forța divină ieșită în cale ca să îl boală. Dacă aș fi avut bani, mi-aș fi găsit momentele
binedispună, să îl însenineze?! Lăsă această de reculegere ca să îmi alung gândurile din cap în
ciudățenie la voia sorții, căci uneori considera că era
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taxi, e simplu, nu? posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi
Cimpoieșu se ofensă. Își împlântă mâinile în mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la
șolduri și îl scrută cu ofuscare. După câte momente îi firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum
spuse, cu un timbru gros și vitejesc al vocii: că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei
cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își
– Iar eu sunt doar un mecanic auto, care nu se
îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale,
lasă călcat în picioare nici de cea mai a dracului
ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu
formațiune evazionistă a unei națiuni: statu’! O să
care stătea la taclale:
vadă ei TVA... ciuciu de la mine. Hai, Mihai, hai la
taxi — îi reprinse cu bruschețe, însă și cu o doză – Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului
proporțională de amabilitate brațul — n-aș vrea să meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez
mă superi! eu!!!...
Experiența vieții și intuiția nevăzută îl sfătuiră să i Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și
se supună, căci știa că nu ar fi avut șanse să i se norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în
subtilizeze prin intermediul unor scuze ieftine, iar teatru, însă cel mai bine de acest lucru își dădeau
Cimpoieșul, continua să îi acorde importanță, îi seama hostesele, observând față de serile obișnuite
deschise el însuși portiera din față, din partea înfățișări noi, cu comportamente sau personalități
dreaptă, o închise apoi cu blândețe, îi făcu pe urmă diferite. Față de grupul țintă — onorabilul public care
un semn insistent cu palma în dreptul ferestrei îi frecventa de atâția ani sălile, transmițând de-a
semideschise, atenționându-l că va prelua el toate lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și
grijle. Vânjosul ocoli prin față taxiul care își pusese tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu
motorul în funcțiune, și i se adresă șoferului prin vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii
fereastra în totalitate deschisă: de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu
carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale
– Domnu’, vă rog să îl transportați pe cel mai bun
diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști
prieten al meu pe care nu l-am mai văzut de doișpe
străini sau autohtoni iubitori ai artei — hostesele
ani, mare artist al teatrului „Muzicant”, până pe Aleea
observau cu o oarecare undă de mirare
Brazilor număru’ nouă!
revoluționarea unei părți bune din public, mai
Taximetristul fu destul de vigilent ca să nu
despăturească bancnotele mototolite, ca nu cumva
să își facă darnicul plătitor să se răzgândească, ci le
îndesă la repezeală în torpedoul ordonat al mașinii.
– Îmi face o mare onoare! se grăbi să îl asigure
fericitul șofer.
– Și încă ceva — îl opri Drăgan pe conducător din
demarajul aflat în fază incipientă — să nu cumva să
îmi zgâlțâiți prietenul, să îl șifonați în vreun chip, să îl
rostogoliți prin taxiu, sau să îl dați cu capu’ de
parbriz! Să îl conduceți cu atenție, auziți?... Că e sub
protectoratu’ lumii interlope! Mihăiță, mamă — se
întoarse către Secu — dacă te zguduie nea
taximetriu’ doar un pic, dă un bip, da?... și rezolv eu 25
totu’!
– N-o să-l zgudui — râse taximetristul — băieții
ăștia protejați de lumea interlopă mi-au fost
întotdeauna clienți importanți, darnici, cu bani, ce
dracu...
Autovehicolul porni lin, și i se îndepărta întocmai
unei năluce. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl scrutau
prin retrovizorul semiîntunecat. Îl vedeau cum
cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative:
„NABUCCO”, al impozantului teatru. Îl mai vedeau
pe urmă cu se pornea din loc cu pași isterici,
schimbându-și brusc și fără vreo coordonare
direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul
capului, cu o așa putere, de risca să se
autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
să se conformeze fișei postului, care le indica cu o
exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul
biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz
de nevoie indicatul numărului rândului și a
poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu
le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să
reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau
mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele
ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc
sus și cu mândrie pe covorul roșu, festiv, al sacrei să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul
instituții culturale. Se străduiau să pară sobrii, și situației, le erau supraîncărcate cu popcorn.
totuși din această demnă sobrietate le emanau Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu
rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele ar fi făcut lucrul acesta, căci se considerau ultimele
persoane care ademeneau publicul înăuntru. ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete
Și această nedumerire a bietelor domnișoare, studente, colaboratore, care își plăteau cu greu
obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul
accentua și mai tare observând ținutele festive ale anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu
acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică. Îi
marame de culori țipătoare, din care predomina roșul lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și
jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în
burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri, parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți
combinate în culori roșii și negre, ori până la decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă
nuanțele cele mai pițigăiate, pantaloni lungi, sau traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise
culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din în foaier.
urmă se terminau cu adidași, cu ghete, cu pantofi cu Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul
ciucurei înflorați la cei mai fițoși dintre dânșii, ori la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de
sandale. grup îi făcură de urgență să revină la bunele
Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru
roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că
chinezi. cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se
Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre
nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care cele mai bune scaune ale sălii, desemnate deunăzi
erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins jurnaliștilor, consilierilor și altor elite înalte. Înaintau
oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex cu piepturile răsfirate, cu siguranță și mândrie, iar
sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își
puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete... puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea
Ochii până mai adineaori nevigilenți — căci în tot majoritate a grupului nu mai călcase până atunci într-
decursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea un lăcaș atât de sacru.
multă vigilență — ale angajatelor de la intrare, Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la
depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile
26 de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, și înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare.
dădeau pe dinafară de mândrie, strângeau în pumnii Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de
lor imenși firave sau gigantice vuvuzele. Singurele reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe
intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară
căre străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci
mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti prea mult șalele i se obișnuiseră cu cele
cu o doză înjumătățită de politețe să poftească confecționate din plastic, un tinerel temerar își
înăuntru. scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub
Când le întoarseră din curiozitate ca să citească scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și
locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din
apogeului, căci fioroșii vizitatori nu aveau cele mai public, indecenți costumați ca să frecventeze
ieftine bilete, cele vizate la balcon, pe margini, unele pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul
din cele mai dezavantajoase locuri, ci cele mai salivei frizurile și se apucară să flirteze cu
scumpe, pe rândurile jumătății din față, așa că melomanele studente pe care le aveau în preajmă.
domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de
comenteze nimic împotriva acestei salutare elite, ci însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea mărind tuturor porția nerăbdării. Hostesele călcau
primordială din care emanau pildele principiilor de parcă pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile
etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică, regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară
atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat să își mai isterizeze acordările, ușile care dădeau
din abundență cu două ace de păr lunguiețe, către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar
împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice ultimii spectatori întârziați se grăbeau din răsputeri
privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai
cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele
ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra verzi, inscripționate cu cuvântul...
ghișeului funcționarei care întârzie să apară. Cu – ...”Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei,
bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de
scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul urgență extazul din avânt.
oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu
– Ce dracu — îl dojenea șeful — suntem aici într-
delicatețe și timiditate:
un loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în
– Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’ ale literaturii!
mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate
Se mai distingeau doar foșnetele celor care se
de galerie!
propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele
Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tușet izolat
impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând și, câteo sămânță spartă între dinții vreunui
cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor
râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea pe reală, încetară cu orice preocupare...
rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia,
va urma...
doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care
se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar
frumos, și ocheada acesteia le trimitea atât
dezaprobarea, cât și dezinteresul.
Semințele începură să se spargă în danturile
neîngrijite a celor din ciudatul grup, cu sunete de
pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația
semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât
de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți
primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile
pe jos:
– Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasă-
ți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu
ești la grajduri, ce dracu!
Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze 27
acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile
palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de
respect maxim, și le dosiră în jgheburile buzunarelor,
complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și
fastuoase care predomina sala maestrală a teatrului,
iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe
covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu
neîndemânare, suflau peste dânsele cu precauție, și
și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze
tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se
comporte în societate. Se agitară cu mult celorlalți
când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de
un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se
impunea cu mai multă promptitudine și liniștea,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
mă privescă în ochi. Am făcut toate aranjamentele
necesare (taxe, personal, etc!) pentru o sută de ani,
cum ți-am promis!
Reims este un orășel de provincie pitoresc
(rămas parcă în urma timpului!), dominat de turnurile
Catedralei Notre Dame de Reims, locul preferat de
încoronare al regilor Franței, care nu-mi displace
deloc. Aproape toate clădirile sunt construite din
Aurel Conţu piatră, au ferestre largi, generoase, decorate cu
vitralii frumos colorate. Château noir seamănă cu o
mică fortăreață medievală, înconjurată de ziduri
Pagini de jurnal (IV) înalte și groase, de culoare neagră, ca și castelul,
de altfel (de unde și denumirea, probabil!),
Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capătul concepută să adăpostească o familie, nicidecum o
piațetei, coboară Voquin, îmbrăcat într-un costum armată, cum îmi trecuse mie prin minte. În față ne
elegant Armani, blemarin, și-mi face semne cu așteptă vreo zece persoane, femei și bărbați,
mâna. Ne îmbrățișăm prietenește sub privirile îmbrăcate în costume de epocă.
curioase ale lui Coulbert, care abia așteaptă să fie – Cine sunt oamenii aceștia? îl întreb.
prezentat.
– Majordomul și tot personalul lui. Castelul are
– Încântat! se formalizează el repede. De ce am vreo cincisprezece camere, saloane, dependințe și o
senzația că v-am mai văzut undeva? mică fermă, de care trebuie să se îngrijească cineva.
– Poate mă asociați cu altcineva, fandează I-am ales personal!
Voquin, fiindcă n-am avut plăcerea să vă cunosc – Locuiesc în castel?
până acum! Treci pe la mine sau mergem direct la
Reims? mă întreabă, depărtându-se de Coulbert. – Da, au ceea ce francezii numesc „les
domestiques”. Nu se cade ca servitorii să stea la un
– Cum crezi! loc cu stăpânii!
– Igrid iese mâine din spital, așa că propun să – Iată-mă și stăpân!
mergem la Reims! O jumătate de oră de mers.
– Propietatea e pe numele tău, majordomul îți va
Ne luăm rămas bun de la Coulbert și urcăm în înmâna de îndată actele, contractele cu furnizorii și
mașină. Ne deplasăm greoi prin traficul de coșmar tot ce doreșri! Deja ești stăpân!
din centru, dar Voquin pare obișnuit cu asemenea
lucruri. Generozitatea lui mi s-a părut dintodeauna
suspectă.
– Cum ai călătorit?
– Poți să-mi spui ce-am făcut ca să merit toate
– Bine, mulțumesc. În orice caz, mai bine decât acestea? îl întreb direct, știind că n-am să mai am
cu „Princess”! prea curând ocazia să-l întreb.
Zâmbește. – N-am avut niciodată un prieten adevărat, îmi
– Nu-i duci dorul? răspunde spontan, de parcă s-ar fi așteptat, iar tu îmi
– Ca să fiu sincer, nu. ești cel mai bun și apropiat prieten! De asta!
– Eu abia aștept să plec. Am rezervat deja trei Majordomul, în frac, cu mănuși albe, țeapăn ca
bilete pentru august! un englez, îmi deschide cu un gest afectat portiera
28 – Trei? exclam. Doar nu te gândești să-l iei și pe de la mașină.
cel mic? – Bine ați venit, sir!
– Dacă merge Ingrid, merge și el. Al treilea era Vreau să-i întind mâna, dar Voquin mă oprește.
pentru tine! – Nu se dă niciodată mâna cu majordomul!
Voquin mă surprinde din nou. Acesta îmi prezintă și restul personalului:
– Nu-ți promit nimic. bucătăreasa, ospătăresele, șoferul, grădinarul și
– Sper să-ți placă Château noir! schimbă el intendentul, apoi mă invită să intru. Livingul imens,
vorba. Nu-i ca la Paris, dar e la fel de încărcat de cu pereți de 4-5 metri înălțime și tavanul din grinzi,
istorie. A fost reședința celebrei Diane de Poitiers, degajă o senzație ciudată de monumentalitate, de
amanta regelui Henric II, dacă ai auzit sau citit pe solemnitate, ferestrele decorate cu draperii duble, în
undeva! diverse culori, sunt de-a dreptul încântătoare,
covoarele cu figuri geometrice și motive rustice,
Mă uit la el intrigat. mobilierul de secol XVIII, tapițăriile viu colorate, mi
- Un castel? Nu-mi permit așa ceva, crede-mă! se par desprinse din vis. Voquin, care mă însoțise în
De unde naiba atâția bani? vizita de acomodare, se pregătește de plecare.
– N-ai de plătit nimic, mă liniștește el, ocolind să – Mâine trec cu Ingrid să te vedem! îmi strigă de
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

la volanul mașinii. Odihnă plăcută! care semnează : Adélaïde de Orléans.
Majordomul mă ia imediat în primire. – N-o cunosc! zic și-i înapoiez invitația.
– Îmi puteți spune David, sir! Numele meu este – Tocmai de asta vă cheamă, sir, îmi explică
David Carter. Dvid. Să vă cunoașteți! E vecina dvs!
– O.K. Îmi amintesc castelul alb din partea de sud a
– Doriți să vă conduc în biroul dvs. de lucru, sir? propietății.
– Am și așa ceva? – Daaa! Și ce mă sfătuiești?
– E la câțiva pași. – Eu cred că ar trebui să vă duceți. Veți fi
surprins. Este nepoata fostei prințese Adélaïde de
Îl urmez în liniște într-o încăpere la fel de
Orléans.
impresionată ca și celelalte, dotată cu tot ce trebuie
unui scriitor. David se retrage cu spatele, păstrând – Aceasta este eticheta?
un aer ceremonios, plin de respect și demnitate, nu – Între vecini buni se fac asemenea vizite de
înainte de a mai adăuga o informație. curtoazie! Nu-i nimic special! Cum este aprope ora
– Masa se servește la douăsprezece fix! precizată de prințesă, îl rog pe David să mă conducă
la locul cu pricina. Acesta scoate dintr-un garaj,
Pagini de jurnal (V) despre care n-am habar, un Mercedes negru, foarte
lung, și mă invită înăuntru.
Sala de mese este cu adevărat impresionantă. – Este mașina dv. de protocol! mă informează el,
Ferestrele din cele patru părți ale încăperii, acoperite văzând nedumerirea de pe fața mea.
de perdele portocalii, curg până aproape la nivelul – Nu puteam merge pe jos?
pardoselii, creând o admosferă caldă, familială. – Ba da, dar face impresie proastă!
Masa, întinsă dintr-un capăt în altul, acoperită cu o
față de masă albă, brodată, geme sub greutatea
porțelanurilor, tacâmurilor din argint, paharelor de Fragmente din romanul în lucru, Drumul apelor
cristal, vazelor orientale, pline cu flori, deși iau masa
singur. David Carter își arată experiența de fost
majordon, împingând rafinamentul la nivel de artă.
– Poți să-mi spui și mie de ce ai pregătit o masă
pentru o sută de persoane? îl întreb. Nu-mi amintesc
să fi invitat pe cineva!
– Protocolul, sir! Invitații nici nu contează!
– Dar asta înseamnă pagubă! Să știi că nu mai
admit asta!
– Prea bine, sir! De mâine pregătim per capita.
Aveți obiecții în privința meniului?
– Nu, rămâne la latitudinea ta.
– Am înțeles, sir. Dar ceaiul? Cum preferați
ceaiul?
– Prefer să fie cafea! Și nu neapărat la ora cinci!
– La ora cinci este aproape obligatoriu, monsieur! 29
– Poate să fie și la ora cinci, dacă așa vrei tu, mai

adaugă însă o ceașcă înainte de micul dejun, alta
înainte de prânz și alta înainte de cină! Și fără ceai!
– O.K. sir! Doriți să vedeți actele?
– Neapărat. Poți să mi le aduceți chiar acum!
Castelul îmi era donat cu titlu gratuit, pe viață,
întreținerea revenea pe toată durata donației fostului
titular, adică lui Voquin, incluzând obligațiile fiscale,
utilitățile, întreținerea, aprovizionarea și personalul.
Actul trebuia doar semnat, ceea ce și fac, restul
căzând în sarcina lui David, care primise
instrucțiunile necesare.
– Mai este și aceasta, sir!
Este o invitație în limba franceză de la o prințesa,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
noi, panicat să nu fi pățit vreo fată ceva.
Rânjind diabolic mă afund în apă și încep să înot
subacvatic îndepărtându-mă cât mai mult de locul cu
pricina. Ies de sub apă în spatele a două matroane
care dizlocau echivalentul de apă al unei cisterne și
iscodesc pe de după caschetele cu delfini roz pe
care le aveau pe cap.
Romică, înconjurat, se apără deznădăjduit, tot
Mihail Toma dând din mâini și ridicând umerii.
Îmi frec mâinile, prima etapă a acțiunii a decurs
Zbor de noapte ireproșabil.
Afară s-a înnoptat și plouă. Stropii de ploaie care O iau, pâș, pâș și mă duc la bufetul încropit chiar
se preling pe geam îmi par, acum în amurg, lacrimi: lângă casa de bilete de la intrarea pe plajă, mă
scocior în buzunarul de la slip, și scot o bancnotă
„De nu ai venit? De ce nu ai mai venit?! Eu te udă de 10 lei:
aștept, ca la început.”
− Patru înghețate, vă rog.
Afară se încălzise binișor, mirosea a vacanță de
vară, și mă strigă maică-mea să vin la telefon. Când mă vede, Romică se ridică cu o privire
cruntă vrând a-mi pune pielea pe băț. Îi pun eu, mai
− Hai la Putna! repede, înghețata în mână și trec la a doua etapă:
− Mergem, Romică! Ne găsim la Autogară? − Hai după mine, nu sta ca un momârlan.
Pe Romeo Cristian Tăbăcaru îl cunoscusem Două din fete pe un ceașaf, întinse pe burtică. Mă
frecventând Casa Pionierilor la Clubul de Electronică așez, cu nesimțire, între ele și, când astea se întorc
și ne-am împrietenit repede, cu atât mai mult cu cât furioase, le întind înghețata:
avea acasă un garaj mare, numai al lui, pe care-l
transformase în atelier și sală de sport, căci Romică − Romică a vrut să-și ceară scuze, pentru mai
se îngrijea și de aspectul lui fizic. Făcea box, la devreme...
Clubul Voința și, inerent, m-a cărat și pe mine. Eu, Încolțit, fără replică, se așează și el, în dos, cu
puturos din fire, nu prea mă țineam de programul de slipul încă umed, în nisipul de lângă noi și mușcă din
forță, compensând în ring prin agresivitate, de unde înghețată.
am și primit eticheta din partea antrenorului: brânză − Hai să vă recit ultima mea poezie, le privesc
bună în burduf de câine. languros pe fete, și Romică dă ochii peste cap.
La Putna, lume puhoi. Găsim cu greu un petic de Poezia se pare că le-a plăcut căci fetele încep să
pământ pe care să întindem cearșaful și, după ce se dezmorțească. Mai facem o îmbăiere în care eu o
lenevim până ce ne-am pârpălit, ca la rotisor, sub învăț pe Camelia cum să facă pluta, iar Romică
soarele de iunie, ne repezim în apă. explicându-i, doct, celeilalte fete, al cărui nume nu mi
Acuma... el la semi mijlocie, eu muscă; el solid, s-a lipit de hard, cum se face polarizarea unui
pătrățos; eu ca tras prin inel, el cu strungăreață și tranzistor bipolar.
ochi verzi, eu cu nasul mare, rupt la box, și incisivii O las pe fătucă să se scufunde, ies din apă, și-l
ușor trași în față de la un deget supt pe post de trag deoparte pe Romică:
biberon, dar... el, timid și serios, eu cu papagal și − Mă! Lasă-i dracu' tranzistori că se bolunzește
mereu pus pe șotii. fata! Bag-o în apă, pipăie-o și tu pe-o țâță, bagă-i
30
Ochisem, de când am venit, grupul de fete care mîna la merinos, ce dracu! La ce-am venit aici?
zburdau în apă și încep al dirija pe Romică înspre − Eu am venit să mă bronzez! declară infantil
ele. Romică.
− Ia, fă palmele căuș, îi zic. Nevinovat, ăsta se − Ba am venit la agățat gagici, îi tai macaroana.
conformează. Treci la arbeit!
Îmi bag laba piciorului drept în treapta făcută de Le-am mai zis vreo două poezii și treaba nu
mâinile lui, îmi iau avânt și sar. avansa deloc. Camelia mea după ce a înghițit un kil
Pic pe spinare exact între fete, cu un plescăit de apă, pipăită și gâdilată peste tot, nu dădea semne
formidabil, și creez un mic tsunami care a măturat tot de mai bună purtare, iar fătuca lui Romică ajunsese
în calea lui. deja la E=MC2 și privea disperată în jur.
Mă salt din apă cu spinarea roșie, dar mîndru Fetele spun că sunt așteptate acasă, că s-a făcut
nevoie mare de ispravă, și sunt luat imediat în ora mesei și... le conducem stoici.
primire de o gașcă de fete murate și nervoase. − Nu pe-aici îi drumul... emite Romică și eu îi
− N-a fost ideea mea, Romică, prietenul meu, îl trag, scurt, una la geoale.
indic pe nevinovatul nefericit care tocmai venea spre − Aici stau eu, se uită Camelia, lung, spre mine.
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

O casă cochetă pe poarta căreia iese, dând galeș țâșnește prin toți porii.
din coadă, un dulău flocos. Mai încerc odată de data asta un ritm: ta, ta,
− Cuminte, Leu! Sunt prieteni! ta...ta! ta, ta!
Întind mâna cu dosu-n sus, Leu o amușinează Înăuntru se simte foială, geamul pârâie cu un
conștiincios și, declarându-se mulțumit, mă lasă să-l zgomot înfiorător de vopsele rupte, și un chip
scarchim pe de după urechi. adormit apare:
− Acolo, la geamul ăla, e camera mea, îmi − Tu?!
șoptește fătuca. Patul ei e ca un puf în care o cufund. N-o văd, dar
− La noapte am să vin la tine, șoptesc la rândul o simt și buzele mele, lacome, o sărută pe buze, pe
meu, și-i văd sclipirea din privire. gât, coboară spre sâni și le soarbe aroma, ea geme,
Bătrâna Skoda uruie, din lagăre neunse, iar eu insist coborând și mai jos cu palmele ei
balansând din groapă-n groapă, spre drumul național frământându-mi părul... În brațe o strâng, adânc o
care ne va scoate la Focșani, dar eu nu simt nimic, pătrund.
nici lumea care, îngrămădită până la refuz, se agită Gâfâi încet, iar ea preia controlul:
în tot felul de invective, nici răspunsul, excedat, al − Cum ai venit? Cum de n-a sărit Leu pe tine, ce
șoferului, nici chiar pe Romică care mă tot bâzâie c-o facem acum?
întrebare.
− E doar trei de noapte, și-i singurul fapt care
Tot sufletul meu e concentrat pe doi ochi căprui și contează, iubirea mea.
buzele care-mi șoptesc: „Aici stau eu... și te aștept!”
La vreo câteva săptămâni:
E unu noaptea. Blocul a adormit. Ca o fantomă
− Caterină, vezi că plec cu Mihai la Service, cred
mă strecor în sufragerie. Vitrina cu porțelanuri,
că am un por la rezervor...
caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie.
Mă strecor ca o fantomă. Vitrina cu porțelanuri,
Deschid, cu mii de precauții, geamul din camera
caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la
mea, îl încalec și pășesc pe copertina de la intrarea
Dacie... Caseta-i goală.
în bloc. Balconul vecinului de la scara doi, grilajul
celui de la parter, sunt jos și încerc să-mi liniștesc Se aprinde lumina:
inima care-mi bate, surd, în piept. − Ia să-mi zici tu mie, pe unde te tot frăsui
Mașina lui tata e tot acolo, în parcare, deschid
portiera și mă așez la volan. Una e să conduci o
mașină pe câteva drumuri de țară, alta e să...
zgomotul făcut de pornirea motorului mi se pare
infernal și deja îmi pare că toată lumea a ieșit la
geamuri arătându-mă cu mâna.
Mușc din buză: „Nu fi idiot!”
Îmi pun pălăria de pai, a lui taică-meu, în cap, și,
cu speranța că milițienii s-au dus pe la casele lor,
intru pe bulevard.
La o intersecție, unul rătăcit, care avea deja un
pește-n plasă. Trec agale și ridic pălăria așa cum l-
am văzut făcând pe taică-meu.
31
GPS-ul intern mă duce exact în fața porții, trag
mașina mai în spate, să nu bată la ochi, și mă
apropii de gard:
− Hău! Se aude un lătrat gros și somnoros.
− Sunt eu, Leu! Șoptesc și-i întind mâna printre
uluce. Ăsta amușinează și mi-o linge, iar eu nu
aștept și sar pârleazul. Îl mai mângăi un pic pe sub
falcă și, cu el la picior ajung la fereastră: ciocănesc
ușor.
Nici o mișcare
De-odată mă ia cu transpirații:
„Dacă fătuca și bătut joc de tine și iese mă-sa,
sau mai rău, taică-su...”
Nimic. Leu se gudură la piciorul meu cerând
atenție, probabil simțind valul de adrenalină care-mi
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Silvia Giurgiu
Condamnare 24
Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu

încăpățânare plasma imensă din salonul în care își
noaptea?
petrecea zilele și se străduia să se refugieze
− Păi... eu, încep cam abrupt.
psihic în vidul mintal, pe care îl crease cu ajutorul
− Mai încet, că se scoală maică-ta și ne-am ratat
unor elaborate și complicate tehnici psihologice,
amândoi!
dar disperarea și furia ucigașă care o mistuia
Se scarpină încet pe chelia incipientă, de după
mărturisirea mea aproape incoerentă. necontenit îi zădărniceau eforturile și se vedea
− Dobitoc nu ești, declară umblând la vitrina cu silită să asculte explicațiile ipocrite ale Ambrei,
băuturi. Scoate sticla de Jack Daniel's, mândria lui, care pretindea că muta munții din loc pentru a-i
și două păhăruțe. Toarnă atent și-mi înmână unul din procura un alt mijloc de comunicare. Nu putea
pahare. Bea! suporta expresia aceea a surorii de vinovăție și
Mă privește pe deasupra paharului: stânjeneală, care îi schimonosea chipul într-un
− Da' tâmpit ești! mod atât de evident. Transparența caracterului ei,
− Cum, mă, continuă fixându-mă pe deasupra cândva, într-un trecut îndepărtat, îi provoca
paharului, să iei mașina și să te duci la dracu-n doctoriței duioșie și ilaritate. Îi plăcea să o
praznic? Asta-i una! Dar dacă apărea taică-su și te
provoace și se amuza copios când o punea în
prindea pe felie, tâmpitule!?
situații penibile pe biata Ambra, incapabilă să
Conducere fără permis, una la mână, violare de
domiciliu, a doua la mână, act sexual cu o minoră, a mintă cum trebuie.
treia la mână, școala de corecție te mănâncă și, Alungă din minte iritată amintirile care
după ce ieși, la majorat, te mai judecă odată... Ți-ai amenințau să îi străpungă învelișul de oțel al inimii
futut norocul și viitorul, că te-a mâncat între craci!
și să îi pună în pericol gheața din suflet, care daca
Se face o liniște de s-a auzit cum trage unul apa
s-ar fi topit sub căldura sentimentelor, ar fi înghițit-
la etajul trei.
o ca un torent dezlănțuit.
Oftează:
− Ce n-ai băgat-o și tu în niște tufe... și înainte să – Se pare că nimic nu mai funcționează cum
răspund, așa ca pe o revelație pe care, brusc a avut- trebuie în țara asta, de când ai ieșit tu din sistemul
o: Mai știe cineva? medical, Ami! Toată lumea promite câte în lună și-
− Nu! Cin' să mai știe? n stele, dar totul rămâne la stadiul de promisiune
− Nu te-ai lăudat...? și nimeni nu își mai bate capul să miște din loc
− Eu?! angrenajul asta infernal al birocrației! M-am
− Mâine pleci la unchi-tu Alex, la Timișoara. Fă-ți săturat să tot alerg în dreapta și-n stânga, să sun
bagajele, stai până la toamnă. oameni care se descotorosesc de responsabilități,
32 O vară, la șaisprezece ani, e ca un secol, la trimițându-te de la un birou la altul, să mă rog și să
șaizeci... Când am revenit acasă imaginea Cameliei mă umilesc la toți incompetenții! Am și eu viața
era deja ștearsă, și bine acoperită de vina socială
ce-mi mai bântuia insomniile. mea, ce naiba! De ce nu vrei să accepți ajutorul
Apoi, ea s-a ascuns într-un hard din ce în ce mai celorlalți? Eu nu mai pot! Gata! Faci cum vrei!
aglomerat și prăfuit al unei vieți haotice, până azi „Ce dracu pot să fac eu, idioato! urlă Amneris
când lacrimi curg pe geam și ochii ei mă cheamă. mut, înroșindu-se de furie. Nu vezi că depind total
Mă scutur de frisonul care m-a cuprins: de tine, o incapabilă și o plângăcioasă patologică?
„La naiba, nu fi laș, măcar acum, în ultimul ceas!” Zii mai bine că îți convine de minune situația asta
Trec în hol, îmi trag hanoracul și ies în ploaie: și că nu vei mișca un deget în realitate, pentru a
− Vin! Vin la tine, șoptesc cu lacrimile ei pe buze. mă scoate din muțenia asta blestemată! Nu vă
După jumătate de secol, mă întorc la tine! convine să auziți că sunteți niște sclavi, proști și
ipocriți și vreți să vă umpleți burțile și buzunarele
cu agoniseala mea, fără să dați în greu! Așteptați
să crăp mai repede, ca să vă îmbuibați cu tot ce
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vă rămâne! Voi crăpa când îmi va sosi ora, dar tu Maria se luptară să-i desprindă buza din capcana
ai să faci cum vreau eu și îmi vei aduce de fier a dinților, martirizându-i maxilarul și reușiră
instrumentul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să fie să-i strecoare între dinți suzeta specială care
ultimul lucru pe care îl vei face în mizerabila ta rezista eroic acelor mușcături necontrolate, dar o
viață!” bucată de carne din buza zdrențuită atârna
Ambra își continua lamentările, aprinzându-se dezolant între degetele Ambrei.
tot mai mult și victimizându-se cu o voce stridentă, Tentativele lor disperate reușiră să o
care o sotea din minți pe invalidă. De furie și stabilizeze până la urmă și paloarea mortală luase
disperare, lacrimile acesteia țâșniră din ochii gri cu acum locul cenușiului, care cobora înapoi în
irizări metalice, umilind-o și mai tare. Speră ca tenebrele lacome. Istovită, înfrântă și speriată,
nimeni să nu i le observe, până va reuși să-și Amneris respira din nou cu profundă recunoștință.
recompună masca impasibilă și dură, pe care o Lipsa aerului era tortura cea mai cumplită pe care
arăta lumii pentru a-și mimetiza frica, durerea și viața o putuse inventa pentru ființa umană. O
singurătatea. Reuși fără prea mult efort, mai ales experimentase de multe ori de-a lungul anilor de
că cealaltă era prea preocupată de ea însăși, ca boală, dar de fiecare dată crezuse că va fi ultima.
să mai observe reacțiile surorii. Amneris își înghiți De fiecare dată își aducea aminte cine era și o
amarul și bâjbâi în zadar după firida ei secretă, dar vreme se comporta cum trebuie, dar tiranul din ea
se pare că fusese repudiată și de acolo. se întorcea mereu. Îl accepta cu bucurie și
Televizorul nu făcea nici el față debitului verbal al mândrie, îl invoca și se abandona lui cu voluptatea
Ambrei iar Maria își astupă urechile sugestiv pe la puterii pe care i-o insufla. Era ego-ul ei și lipsa lui
spatele acesteia, făcând o figură complice cu o înnebunea.
Amneris, care n-o băgă în seamă. Oricât ar fi
călcat-o soră-sa pe nervi, niciodată nu încuraja
obrăznicia altora la adresa alor săi și o puse la
punct pe Maria cu o privire severă și mai lungă ca
de obicei. Toată puterea ei spirituală se reflecta în
privirea-i hipnotică, tăioasă și fascinantă, cu care
încă își mai putea domina supușii. Maria dispăru
timorată în bucătăria minusculă unde își făcea de
lucru cu branulele bolnavei, pe care le steriliza
minuțios, nu atât din conștiinciozitate, cât pentru a
se ține departe de privirile cârcotașe ale patronilor.
„Hm! bombănea ea. Las-o să o tâmpească de
cap! Așa îi trebuie, că prea e trufașă! Dacă îi arăți
un pic de solidaritate și compasiune, imediat de
trăsnește cu ochii aia de Meduză, care te
33
transformă în stană de piatră! Mie chiar îmi era
milă de ea!...”
Plânsul refulat îi provocă bolnavei o criză
respiratorie violentă, ce puse în alarmă ventilatorul
și pe cele două femei care se precipitară în
ajutorul nefericitei. În timp ce Ambra o ventila
mecanic, Maria o aspira de zor, nereușind să facă
față valului de salivă care se revărsa din glandele
scăpate de sub control și care o sufocau. Lacrimile
îi obturau ochii injectați, chipul îi devenise cianotic
iar maxilarele se încleștaseră prinzând între dinți
buza inferioară din care curgea sângele negru,
prelingându-se pe bărbie și pe piept. Ambra și

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Am plecat dimineaţa şi am găsit un prieten vechi,
coleg de şcoală. Domnule, îi spun, eu merg la
Căprioara, vreau să mă însor cu ea. Minţeam. Hai
cu mine, zice, dar mai întâi să dăm pe la mine pe
acasă să bem şi să mâncăm ceva. Casa lui era
undeva la marginea satului, o casă mocănească
cu pridvor, plin de muşcate, cu două încăperi şi o
Ion Ionescu-Bucovu
tindă. M-a recomandat părinţilor lui, nişte oameni
de toată isprava. Ne-a pus masa, am mâncat, am
Rătăcirile lui Abel băut, mi-a arătat gospodăria, acolo am văzut eu
(fragment de roman) pentru prima dată roata olarului, erau olari şi
făceau şi butoaie mari de rachiu.
Copilul meu, zise Tobit, rătăcirile omului pe
Cum să plecaţi aşa pe jos, îi zice tatăl lui, pune
pământ vin de la femeie. Dragostea este boală.
caii la brişcă, pune două rânduri de clopoţei, şi
Femeia pe care tu zici că o iubeşti nu este alta
două scoarţe pe băncile din spate, să ştie lumea
decât o sperjură. Când plecam spre dimineaţă la
din sat că se peţeşte o fată. Şi aşa a făcut dragul
plug, ieşea de la ea un om care se ferea să-l văd.
meu prieten. Puţin chercheliţi ne-am suit pe capră,
Şi acel om se delecta în plăceri cu acea fiinţă. Ştiu
eu în spate, el în faţă, mânând caii, şi am plecat
că frumuseţea înşală. Şi ea este frumoasă foarte.
spre casa Căprioarei care era cam la vreo cinci
Toţi poftesc frumuseţea, dar puţini fac casă cu ea.
khilometri de mers. Se uita lumea la noi ca la urs.
Aşa că te învăţ şi pe tine, ca fiu al meu, să nu te
Era joia, un fel de nuntă ţigănească, glumeau
rătăceşti, luîndu-ţi mintea acea femeie.
sătenii. Auzi că se mărită fata lui cutare! Eu, un fel
Ştiu tată, îi răspunse Abel, dar lasă-mă pe mine de visător peste zări de nesomn, mă credeam un
să mă lămuresc asupra adevărului. Stând sub donjuan în căutarea fericirii. Caii cu căruţa au dat
aripa ta, niciodată nu voi fi eu. Nu este în mine un buzna în curtea Căprioarei, împingând cele două
spirit de aventură, aşa cum zici tu. Voi pleca în porţi în lături.
lume să caut ce n-am. Am ieşit de sub aripa ta şi
Doamneee- iese Căprioara închinându-se- voi
vreau să fiu liber. Ai grijă, fiule, îi răspunse Tobit,
aţi înnebunit, aţi speriat satul, tata şi mama au
că libertatea, dacă nu ştii să te foloseşti de ea, te
rămas muţi când v-au văzut la poartă. Curte mică,
duce la pieire. Cum să mă ducă la pieire?
strânsă, toamna fluturau frunzele pe sus luate de
Libertatea este cea mai frumoasă formă de
un vânt puternic, casa în vârful unui deal cu o
manifestare a spiritului. Ştiu ce este femeia. Delir
cameră şi o tindă. Casă de rudari. Dar cu fată
de îndoieli, văzduhul meu murea, mă ameţea,
frumoasă de măritat. Iese întâi maică-sa cu un
seara pe praf de lună, intram la ea în casă ca într-
târn în mână cu care mătura curtea, ce e cu voi,
un templu. Şi mă întâmpina ea în toată goliciunea.
34 zice, că fata asta e dată unui vecin, să se mărite
Un corp de naiadă cu ţâţele coapte, cu buze de
cu el. Pe ea o mai avem şi noi, că cealaltă a fugit
vişină, cu picioare de sălbăticiune de pădure, cu
cu un popă peste râu, în celălalt sat. Noi nu vă
braţe de meduză, asta era ea. Avea nume de
luăm fata cu sila, intervin eu, am iubit-o şi am venit
pădure, o chema Căprioara. Ştia să mă farmece
pe la ea. Dacă nu se poate, nu se poate.
cu daruri pe care nu le simţi decât odată în viaţă.
Căprioara îmi face cu ochiul. Colegul meu scoate
Doamneee, fată, ce dracului am văzut eu la tine?-
brişca din curte şi pleacă. Luase clopoţeii de la cai
o întrebam. Şi ea râdea şi închidea ochii pe buzele
şi o zbughise pe drumul plin de praf. Dar hai fiule
mele. Iubire, asta ai văzut, dacă tot acest farmec
în casă, intervine, taică-său, să vorbim şi noi ca
se cheamă aşa. Dar ştii ce, zice, ştiu că iubirea
oamenii. De unde eşti tu, mă întreabă el curios, de
adevărată nu există, ai mei vor să mă mărite. Am
pe Vlaşca, îi răspund eu. Ştiu cunosc Vlaşca şi
un peţitor acolo la mine în sat, ca să-l fac să mă
Teleormanul cum îmi cunosc casa, am fost cu
ceară mai repede în căsătorie, vino tu şi prefă-te
târne, mături şi butoaie, altădată, mai demult,
că mă ceri. Şi aşa am făcut. Era un sat de munte.
mergeam cu poşircă, erau alte timpuri…
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Am urcat pe prispă, apoi am intrat în casă, o deschis fecioria şi mi-ai arătat cămaşa de noapte
cameră mică căreia îi atingeam grinzile cu capul. sângerie? Apoi când ai văzut că mă prind, ai zis
Voiam să mă odihnesc puţin. Mă săturasem de că aşa păcăleşte o femeie un bărbat prostuţ care
hurducăitul căruţei prin praf, îi fac semn Căprioarei mai crede în virginitate. Privind căderea
că vreau să rămân singur cu ea. Îmi dădeam galbenelor frunze, încerc tristeţea care m-a
seama că sunt ultimele clipe petrecute împreună. cuprins. Sunt o fire cu un suflet malformat. Hai să
O priveam şi mi se părea mai frumoasă. Avea mai stăm câteva clipe împreună, am rugat-o eu.
dreptate tata, că frumuseţea înşală. Când iubeşti o Aşteaptă să se culce tata şi mama şi vom petrece
femeie frumoasă te ia apa, vezi altfel totul. Am ultima noapte împreună, se roagă ea de mine,
scormonit în mine să văd ce-a mai rămas de capul mângâindu-mă. Şi a venit clipa. Cerul tot era
meu, simţeau că sunt într-o beznă sufletească din albastru, cu stele, cu lună, cu toţi munţii dinprejur
care nu puteam ieşi. Stai singur- mi se adresează şi cu tot văzduhul şi pădurile. Căprioara s-a
Căprioara - eu mă duc să fac ceva mâncare cu dezbrăcat şi s-a băgat lângă mine. I-am simţit
mama. Priveam pe fereastră. Se înserase. O lună corpul rece ca de şarpe, colcăiau toţi dracii prin
sălbatecă ieşise de după dealuri şi-mi făcea cu ea, pasiuni venite din tenebre necunoscute ne
ochiul, era un cer de sticlă, plin de un bleo cuprinseseră. Un crivăț al păcatului, fulgere în
spălăcit, se-azeau doar cocoşii cântând, un lătrat pustiu, aşchii de lună dansând pe mări de lavandă,
de câine şi vântul care cânta o melodie zglobie, veşnicul păcat al ochilor înlăcrimaţi. Eu nu ştiu de
bătând în tinichelele de fier ale acoperişului casei. ce n-a lăsat Dumnezeu timpul acela al începutului
Ce dracului era cu mine aici, mă întrebam, în veşnic. Fără precepte, fără morala seacă, fără
glastră la fereastră o floare albastră, toamnă prejudecăţile acumulate de milenii. Eu
albastră, viaţă albastră, munţii răsfrângeau înaltul, subsemnatul Abel n-am cunoscut niciodată
foram pulberea de stele şi patima fiinţei mele, fericirea pe care am cunoscut-o în acele clipe. E o
Căprioaro, într-o zi ne vom întâlni la răscrucea
infinitului, ne vom strânge mâinile şi ne vom aminti
de nebunia noastră. Era iubirea vinovată, carnală,
plină de toţi diavolii din lume, din care nu puteam
ieşi uşor. Prima femeie te obsedează o viaţă, îi
simţi mereu pulsul, punctele slabe ale goliciunii,
ochii, gâtul cu venele care se zbat, inima care se
încordează sub trupul tău. Aveam atâtea amintiri
cu ea pe care nu puteam să le şterg uşor.
După un timp intră ea în casă, hai la masă, mă
roagă. Cobor în tindă, o masă cu trei picioare cu
nişte scaune de lemn mici, cu străchini pline cu 35
lapte, mămăliga aburea pe fundul de deasupra,
bătrânul scoate sticla cu rachiu şi dăm noroc. Ai
făcut drumul degeaba, zice, fata asta e singura pe
care o mai am şi aş vrea s-o ţin pe lângă mine, are
un vecin care-i dă ocol şi cred că o mărit cu el. Nu-
i nicio supărare, îi răspund eu după ce trag o gură
de rachiu, eu am venit c-o iubesc şi am vrut s-o
mai văd. Poate pentru ultima dată. Toamnele din
lucruri vin, cu iubire şi destin. Lacrima ta
Căprioară, e un semn de adio. Plângea, am văzut-
o, plângea printre zâmbete şi înghiţea dumicăţii cu
greaţă. Tâlharo, îmi venea să-i strig, îţi aduci
aminte când m-ai păcălit prima dată că ţi-am
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
zorile, hai să ne sculăm, a zis ea, trebuie să pleci,
poate ne vom mai întâlni vreodată în cine ştie ce
lumi viitoare. Am încercat să mâncăm ceva, dar
parcă mâncam gumă, ne-am îmbrăcat şi am ieşit
afară. Soarele răsărise dincolo de munţi, razele lui
erau parcă lasere îndreptate spre noi. Nişte frunze
curvă, îmi striga tata. N-ai s-o iei niciodată de agonice bătute de vânt prevesteau o toamnă cu
nevastă. Ştiam. Curvele au farmecul lor. Trupul năbădăi.
acela gol de înger vagabont, lunateco, n-am să-l Mi-a zis mătuşa că vrea să te cunoască şi ea,
uit niciodată. mi-a spus Căprioara, trebuie să dăm şi pe la ea. E
o fire ciudată, a fost până decurând la mănăstire şi
La cincisprezece ani cunoscusem dragostea a venit acasă, dar stă îmbrăcată tot cu straiele de
platonică, atingeri de mâini, fără sărut sau călugăriţă. Am dat, era o femeie veştejită de
îmbrăţişări. Era altfel de dragoste. Se numea Ana. vreme, avusese, ne-a povestit ea, o dragoste
Ne întâlnisem la o reuniune, părul ei mirosea a neîmplinită pentru care se călugărise. O iubire
parfum de mixandre. Îl simt şi astăzi. O zidisem pe tragică, maică, ne-a zis pe scurt, acel bărbat a fost
Ana în memorie şi-mi rămăsese ca o relicvă a omorât de lotrii din munţi. Era legată cu cătuşele
trecutului agăţată de inimă. Mult timp am crezut în singurătăţii, biciuită de amintiri stranii. Am privit-o
ea, în dragostea noastră până când într-o zi am pe Căprioara, semăna cu ea. Mă gândeam că
primit o scrisoare de la ea care mă anunţa că se mâine se va întâlni cu acel vecin care zice că s-o
căsătoreşte. Eram în armată, a fost o zi neagră. ia de nevastă. Va avea şi ea soarta mătuşe-si?
Ce ai Abel? -- m-a întrebat comandantul de pluton Am plecat mai departe prin nişte porumburi
văzându-mă trist la instrucţie. Mi s-a măritat iubita, uscate până la gară la tren. Treceam printr-un
domnule lent. Las-o, zice, c-ai să găseşti destule. câmp pustiu. Am oprit la umbra unor salcâmi şi ne-
Dar cu acel miros de mixandre n-am să mă mai am mai iubit pentru ultima dată. Bătea vântul,
întâlnesc niciodată. Fetişism, zice el,dragostea e o praful se ridica în slăvi. Câteodată aş fi vrut ca
iluzie, nimeni n-a murit din dragoste. Şi poate că acestă Căprioară să aibă mai mult de paisprezece
avea dreptate. Dar plimbările cu ea pe bulevardul ani, să fie mai puţin inteligentă şi mai degrabă
Pardon sau prin grădina publică nu vor muri castă, să umble desculţă prin iarbă şi s-o străg
niciodată. Sau scenele când luam pătura şi urcam vulgar „nevastă”. Dar n-a fost să fie. A venit trenul
dealul, aproape de şcoală sub pretextul că care n-a stat decât o clipă. O fluturare de mâini şi
învăţăm la istorie sau la română, o aşterneam pe adio! De atunci am rămas suspendat în neant. Nu-
iarbă şi priveam unul în ochii celuilalt până ne mi mai trebuie nicio femeie.
îmbătam unul de altul. Poate veţi zice: dansul
Ei, te-ai lecuit, mă întreabă Tobit tatăl, de
deşertăciunii! Ciudatul meu zeu Verlaine mă
36 domnişoara? Mi-a bătut vântul la geam două
pândea peste tot. Fior nou, muzică nouă, univers
săptămâni întregi până m-am hotărât: voi pleca din
vrăjit de tragedia unui Crist al idealului neîmplinit
sânul amintirilor la Timişoara la Facultate. În cele
şi al iluziei.
două săptămâni mă tot întrebam ce-i viaţa, ce-i
Şi acum în pat cu Căprioara priveam pe geam, femeia, ce-i fericirea şi nefericirea, ce-i dragostea,
zdrenţe de nori, stele negre, lumi oloage, îmi ce-i timpul, ce-i moartea? Da, tată, m-am lecuit,
strigau numele: Abel, nu există nici un zeu etern, dar tot Abel cel rătăcitor rămân. Plec undeva unde
lumea îi iventează mereu, lumea nu rămâne nu va mai şti nimeni de mine. Vreau să-mi iau
niciodată vie, lumea se primeneşte, oamenii se soarta în propriile mele mâini. Du-te cu
duc…vin alţii, aşa e viaţa. Am rămas ca un Dumnezeu, mi-a zis. Să te întorci când ţi-o veni
Dumnezeu fără cer doar cu Căprioara în braţe, mintea la cap…
strângând-o ca pe un trofeu pe care simţeam că-l
pierd. Parcă, deşi cu ea, rămăsesem singur între
ieri şi azi, cu cerul gurii uscat de ciudă. Au venit
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 37-40 anotimp și las aerul să-mi inunde sufletul. Prind în
mână un fulg, un picur de ploaie sau o rază de
Nicoleta Mija soare. Mă bucur de cana mea de ceai, de cornul
făcut după rețeta bunicii și de câteva fructe.
Suflet hoinar… Zâmbesc când soarele desenează pe cer un răsărit
luminos sau un apus plin de culoare. Mă plimb prin
zăpadă, prin ploaie și nu fug de soare.
În dimineaţa asta cineva mă aşteaptă să vin
Închid ochii, de multe ori încerc să învii amintiri
afară… Bate la geam încet şi dansează prin grădină.
care mi-au marcat viața și pe lângă care poate de
Liniştea casei îmi place dar tu nerăbdătoare mă
multe ori am trecut nepăsătoare. Nici nu vreau să-mi
chemi insistent.
închipui cum ar fi dacă nu aș mai putea să merg prin
Ieri era soare, mugurii zâmbeau frumos în lumină, pădure cu picioarele goale, la malul mării pe nisipul
florile s-au deschis fluturându-şi petalele. Dar, uite ai cald departe de asfaltul care nu-mi spune nimic. Îmi
venit şi cu stropii tăi mă atingi, eu te-am aştepta să place să mă plimb pe jos, să stau multe ore într-o
vii. Cred că eşti deja prietena alături de care am librărie, să ascut muzica care-mi place. Am multe în
plâns şi am râs. Picăturile tale mi-au mângâiat obrajii minte, cuvinte nerostite dar frumos îmbobocite în
câteodată calzi, câteodată reci. Sunt o frunză ce-şi sufletul meu.
oglindeşte verdele în picuri de ploaie cuminţi când
Astăzi mă bucur de adierea vântului de
liliacul îmi atinge cu flori obrazul. A venit pe furiş şi
dimineață, de zâmbetul băiatului care-mi aduce
face mult zgomot pe acoperiş.Ploaia mângâie
revista, de bulevardul înverzit de altă primăvară, de
crengile verzi, vântul răsucește norii pe cer. Dar
fiecare clipă. Îmi fac în fiecare zi un traseu, cu ce
uite… te-am ascultat, am deschis umbrela, deşi eu
trebuie să fac sau cu ce nu trebuie să fac. Dimineața
te plac aşa cum eşti când caldă, când rece. Mă
mai odihnită verific agenda, o nouă aventură a vieții.
conduci în dimineaţa asta şi mi te strecori printre
Nu uit niciodată de revistă, privesc trandafirii
gene, stropii tăi mă dezmiardă. Mă opresc din drum
îmbobociți, zâmbesc discret când cineva mă salută.
şi te las singură afară aşa cum îţi place ţie. Mă
Seara bifez atentă ce am făcut și ce nu am făcut,
întrebi iar, unde te ascunzi de frigul care te pătrunde.
câteodată mulțumită, câteodată...
Poate după un nor simt mireasma grădinii şi violetul
liliac care îmi gâdilă nările. Un strop de soare atinge Așa este viața, dar niciodată nu uit să privesc
gingaş mintea, sufletul, cuvintele. Sunt pagini
născute din ploaia trecută pe care alte cuvinte acum
le sărută.
Mă bucură fiecare zâmbet printre picurii ploii, sunt
și ploi minunate. Totul are sens în viața noastră. Un
răsărit dimineața, o rază de soare, un apus frumos,
câteva picături de ploaie. Fiecare din noi suntem
câteodată o picătură pură în cascada vieții, un
curcubeu viu care colorează pământul. Las ploaia să
mă îmbrățișeze, să-mi mângâie tâmplele, frumos
printre raze dansează. Ploaia biciuește pământul,
mă ascund sub umbrelă și grăbesc pasul. Nu sunt
pesimistă când plouă, după ploaie și furtună vine și
vremea bună, spune un proverb românesc. Așa 37
este... După o lacrimă, răsare soarele într-o
dimineață și adaugă culoare vieții.
Călătorie printre gânduri
Trec zilele atât de repede, când ninge, când

plouă, când stăm la umbră. De multe ori suntem
prinși în vârtejul vieții și nu vedem când înfloresc
magnoliile. Gândurile câteodată obosite, câteodată
stresate de diferite situații ne schimbă chipul, ne
schimbă privirea. Uităm să iubim lucrurile simple, un
zâmbet, o floare, un cântec. De fapt uităm să trăim...
Gonim după ceva, alergăm undeva și de multe ori ne
dăm seama târziu că nu merită.
În fiecare dimineața deschid geamul, indiferent de
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
alergăm fericiţi în mare. Construim castele de nisip
aşa ca în copilărie când m-ai învăţat să înot.
Zilele trec ca valurile, câteodată mai liniştite,
câteodată mai agitate. Pământul se dezgheaţă,
apare alt semn de viaţă. Frunzele cad toamna, altele
noi le iau locul primăvara, care vor avea aceeaşi
soartă.
cerul și să spun „Mulțumesc Doamne!” Chiar dacă O călătorie printre aduceri aminte spre înverzirea
ninge, chiar dacă plouă în fiecare dimineață unei clipe printre scânteieri de stele la malul mării.
zâmbesc, mă eliberez prin credință de false poveri.
Plouă
Aduceri aminte îmbibate de
Cerul s-a întunecat, umbra s-a întins peste
mireasma copilăriei pământ. Norii coboară peste amurg, peste gâdurile
Mă odihnesc deseori hoinărind cu gândul tăcute. Pe strada adormită luna s-a ascuns după
departe. O boare de lumină îmi atinge umărul printre nori.Departe se rostogolesc tunetele, câinii latră tare.
râurile verzi ale pădurii, aşa ca în anii copilăriei când Mărul din grădină aruncă pete de umbră peste pereții
mă atingeau pe creştetul capului. Pot să stau multe albi ai casei.
clipe cu trupul lipit de un brad, îmbrăţişându-l cu Sunt clipe când sunt obosită, foarte obosită de
iubire. Îi ascult respiraţia, îi simt căldura care-mi aceste zile întunecate.Ieri am scris o poezie, versuri ,
linişteşte sufletul. Noaptea strălucesc frumos stelele, vise adunate din alte zile ploioase. Pe fereastră nu
una cade uşor printre ramurile verzi. Încă mai cred în se vede nimic, vântul nu se mai aude. Caut câteva
a fost o dată o creangă care aştepta frumos să cuvinte să le adaug într-un vers. Sunt sigură, tu ai să
înfrunzească, când o boare de vânt mângâie fiecare citești, tu știi că nu-mi plac zilele întunecate când
scoarţă de brad. O lampă se aprinde şi în umbrele plouă.
serii pădurea respiră plecarea primăverii. Sufletul Înverzile sunt reci, norii apasă sufletul meu.
aleargă printre codrii de brad, crengile se apleacă Obloanele casei coboară zgomotos, ceasul bate,
peste amintirile copilăriei. Ploi repezi cad pe pământ plouă... Roșie înverzire printre noroiele veșnice,
peste frunzele însetate. Şi iată, după zeci de ani mă tremură ploaia, timpul este urât.
plimb printre aceeaşi brazi care odinioară mă
Nu mai este zi, nu mai este noapte, totul este
mângâiau. Aceleaşi lumini printre ramuri, aceleaşi
năpădit de întunericul norilor. Dintr-un vișin atârnă
bucurie de viaţă. Gândul îşi desprinde cortul din
câteva fire albe, numai picăturile reci rătăcesc printre
amintiri când am călcat pe muşchiul moale. Culeg o
ramuri. Sfioasă, o umbră se joacă, saltă, se
floare, printre ramuri înflorite cade o ploaie caldă,
zbenguie prin curte. Ziua asta mă apasă, plouă
splendoarea de petale inundă pădurea într-o zi
mărunt peste înfrigurarea întunericului. Un fulger taie
frumoasă de vară.
bezna, vântul lovește cu nepăsare micile flori pe
Cu ochii închişi văd plaja mângâiată de valurile crengile înverzite.
mării. Zăresc pe ţărm un copil cu faţa însorită spre
Când tunetele încetează, un greiere cântă,
soare. Miros de alge de mare ţinând captive scoici
ascuns bine sub o mică floare. Ceasornicul împarte
într-un ultimă încercare. Sunt amintirile scrise de
în bucăți multe zilele și nopțile. Plouă liniștit, plouă
condeiul apelor în sufletul de copil sau doar marea
mărunt....ploaie trecătoare, inima pământului
se leagănă într-o scoică aruncată de val. Pe plaja
vibrează. Scriu într-o zi mohorâtă, soarele nu l-am
38 tăcută copilul aleargă, se scufundă în marea de
mai văzut de o săptămână. O zi întunecată, frigul
smarald, tălpile îi ard pe cioburi de scoici. Se aud
îmi intră în oase, plutesc în aer picăturile de ploaie
sunete multe în depărtare,valurile sunt de vânt
care mă fac să zâmbesc Pășesc tiptil prin ploaie,
sparte. Sub bolta cerului totul străluceşte, marea
strâng în pumn câteva picături reci.Simt miresmele
frumos acum zâmbeşte, copilul aleargă în mare să
altei primăveri, văd zborul multor petale. Stropii de
scape de căldura mare. Alerg pe plajă, urmele
ploaie îmi ating chipul și-mi liniștesc sufletul. Frânturi
paşilor sunt şterse de valuri. Iau în braţe copilul şi-l
de amintiri, gesturi și cuvinte se amestecă cu apa ce
rog să mai vină şi mâine să pornim spre stele.
curge în jurul meu. Un vânt răzleț prelinge ploaia pe
Chitara lângă el aşteaptă, când soarele apune,
geamurile ferestrei mele. Fuioarele de apă alunecă
povestea merge mai departe acum pe strune.
peste grădina însetată, ascult sunetul picăturilor ce
Copilul a crescut, păşeşte fericit lângă tine, într-o cad pe pământ ca un cântec de mine știut. Trag în
zi cu un cer de cristal. Ne aruncăm fericiţi în mare piept aerul proaspăt pe care ploaia l-a curățat.
printre valuri. Când soarele alunecă spre asfinţit îmi
Aștept zorile altei zile să vină într-o zi mai
aşezi pe umeri un şal, zâmbesc când stelele se
luminoasă. Pregătesc umbrela, ghetele ca să nu mi
pregătesc de carnaval. Un nor mai supărat ne sperie
se ude picioarele și poate am să fac o plimbare.
puţin, dar repede a plecat. Lăsăm timpul să zboare,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

distanță a vrajbei ne pot ajuta să ne vindecăm de
Pop Dorina
temerile care tind să ne umbrească existența.
„Mi-e frică de mine însumi” afirma (prin prisma
Picături în labirint personajului) Goethe în romanul Suferinţele tânărului
Werther. În prezent, această teamă e îmbrăcată într-
„Nu poţi fi lipsit de temeri, când tu însuţi o culoare umoristică: „Îi este frică de propria umbră.”
inspiri teamă.” – Epicur Dacă am pornit pe o pantă descendentă a încrederii
de sine ne e teamă să nu greșim, suferim dacă cei
O vorbă din bătrâni afirmă răspicat: „De ce ți-e din jurul nostru și-au format o imagine proastă
frică nu scapi!”, dar putem traversa cărările despre noi, ne e frică să nu devenim un ratat și
existențiale clădind resemnarea? Ce este frica? Aș multitudinea temerilor se poate accentua. Putem
situa-o între incapacitatea noastră de a face față scăpa oare de frică atâta timp cât tendința socială
unui eveniment nedorit și emoția provocată de o lunecă spre transformarea noastră într-un animal
imagine mentală deficitară care ne acaparează fără docil? Din păcate însăși societatea, mass-media și
voia noastră. chiar școala și familia ne sădesc în minte involuntar
Pe fondul crizei economice generalizate, temeri. Educația și dezvoltarea personală ne-ar
recentele atentate din occident perpetuează teroarea putea ajuta să neutralizăm temerile de tot felul.
și ura. Îmbrăcăm fără să vrem haina fricii doar Antidotul fricii este acţiunea. Deci: „Fă lucrul de care
informându-ne despre evenimente negative. Însă nu te temi şi teama va pieri.” – Mark Twain.
putem trăi izolați într-o cutie de chibrituri. Alternativa: Temerile menționate anterior le putem controla
„Nu-mi pasă!” e perimată. Ne chinuim să impunându-ne câteva reguli de conduită morală. Una
supraviețuim influențați de diverse scenarii dintre ele ar fi să nu acceptăm bârfa și gândirea
apocaliptice care ne alterează credința în negativă. Dacă ne îndoctrinăm cu ură, sufletul nostru
Dumnezeu. În spatele perdelei de fum ființa noastră suferă și zbuciumul prinde culoare. Un alt aspect ar fi
își macină sufletul căutând alternative pentru stările evitarea pe cât posibil a canalelor de știri, care ne
de neliniște generate de cotidianul îmbâcsit de
temeri. Să lăsăm frica să ne controleze viața? Tânjim
după o clipă de echilibru, dar ce facem pentru a o
putea păstra nedegradată în noi? Din comoditate îi
lăsăm pe alții să ne controleze viața și uneori uităm
să trăim. Valurile tulburi ale vieții nu ne izbesc de
stânca morții! Moartea? Din punctul meu de vedere
este o eliberare, o eventuală trecere într-o altă
existență. „Cum nu m-am temut să mă nasc, nu o să
mă tem nici să mor.” susținea Federico Garcia Lorca.
Societatea contemporană, pe fundalul unui
ateism impus, dezvoltă în individ frica. Neîncrezători
39
în forțele proprii și împiedicați a gândi cu mintea
noastră, sufletul poate fi ușor mutilat. Și ce devine un
om fără suflet? Pur și simplu un robot ușor de
manipulat. Nu cred că asta ne dorim. Viitorul nu se
clădește pe zbucium și neliniști, ci pe acordurile line
și precise ale curajului. Umberto Eco susținea că:
„Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât
frica altuia.”
N-aș vrea să intrăm în cercul vicios al... „morții
caprei vecinului”, însă ne putem lecui de frică
luându-ne destinul în propriile mâini fără să
acceptăm mila dirijată spre dezbinare a celor care ne
conduc. O gândire pozitivă pentru noi și cei din
imediata noastră apropiere, precum și păstrarea la
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
mânie păcatul şi are putere să pedepsească pe cei
care încalcă legile Lui neprihănite, atât în timpul vieţii
de aici cât şi în veşnicie.
Frica de Dumnezeu este mult mai mult decât o
doctrină biblică. Adeseori Biblia susține: „Frica
Domnului este începutul înţelepciunii”. Și oare un om
prezintă în mare parte aspecte negative ale societății înțelept nu trăiește după reguli? Respectarea celor
în care trăim (violuri, crime, conflicte sociale, zece porunci dumnezeiești implică o viață plină de
calamități naturale). Grija zilei de mâine și stresul iubire, respect față de Dumnezeu, aproapele nostru
asimilat pe fondul acestei neliniști ne pot inocula și noi înșine.
teamă până la limita degradării psihice. Și atunci nu Putem concluziona că: „Teama de Domnul ne
e mai bine oare să îmbrăcăm haina curajului? Însă fereşte de decăderea conştiinţelor noastre şi de
cu discernământ. Nu putem alunga teama cu gândul: descompunerea noastră morală. Teama de Domnul
„Fie ce-o fi, eu nu mă tem de nimeni și nimic!” este pură şi curăţitoare (Psalmul. 19:9), sfântă şi
Suntem ființe supreme care au capacitatea de răscumpărătoare în efectele ei.” Sfântul Ioan Gură
analiză și putere de decizie. Nu trebuie să ne lăsăm de Aur afirma: „Conștiința curată îl face pe om liber”.
copleșiți de temeri! Libertatea umană e garantul evoluției spre o lume
La polul opus al fricii menționate anterior stă frica mai bună cu și prin iubire.
de Dumnezeu. „Oricine vede strălucirea slavei lui Frica de Dumnezeu poate cuprinde mai multe
Dumnezeu nu poate decât să se teamă” (Matei 17:1- sensuri, în funcție de persoana care are acest
8). sentiment. Pentru un om necredincios teama de
Doar dacă ne temem cu adevărat de Domnul Dumnezeu înseamnă frica de judecata Lui și implicit
vom fi eliberaţi din robia tuturor temerilor anormale şi teama de moarte. Un credincios înțelege prin
satanice. Pentru a înțelege mai bine această frică de această frică de Creatorul Suprem: supunere,
Domnul, ne imaginăm că suntem un copil (de fapt respect și teama că nu poate respecta integral cele
omul fiind o creație divină, nici nu m-am abătut prea zece porunci. O descriere a acestei frici de Tatăl
mult de la realitate), iar Dumnezeu este părintele Ceresc apare în Evrei 12:28-29: „Fiindcă am primit în
nostru – Tatăl. Cum vom crește educați? Dacă dar o împărăție, care nu se poate clătina, să ne
ascultăm de Părinte și implicit ne este teamă de el arătăm mulțumitori, și să aducem astfel Lui
sau dacă facem ce dorim noi fără să trecem prin sita Dumnezeu, o închinare plăcută, cu evlavie și cu
ascultării? Luat izolat, poate că sună puțin dur frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc
cuvântul frică, dar privit în ansamblu conturează mistuitor.” Traducem astfel în reverență teama
respectul și decizia de a nu „călca strâmb”. O viață despre care vorbim și de aici până la iubire e doar un
călăuzită de reguli (cele zece porunci) este o pas.
existență în liniște, pace, iubire. În antiteză lipsa fricii Putem trăi fără frică? Nu s-a inventat (încă!) atât
de Tatăl ar genera haos. Războaiele, atentatele de curaj pentru a servi la fiecare respirație adrenalină!
tot felul, criza globală au fost perpetuate de oameni Care din cele trei laturi ale fricii analizate ne
40
fără frică de Dumnezeu. copleșește mai mult: frica de ziua de mâine, teama
În Pildele lui Solomon se afirmă despre frică de propria persoană sau frica de Dumnezeu? Și
următorul lucru: „Frica de Dumnezeu este începutul fiindcă „cuvintele sunt cărările faptelor” cum bine
înţelepciunii, dar sfârşitul este cunoaşterea şi iubirea susținea Sfântul Ioan Gură de Aur, fiecare dintre noi
Lui.” ar da un alt răspuns. Ți-e frică de tine?
Analizând cartea sfântă putem descoperi sensul Însămânțează curaj pe cărările propriei existențe. Îți
acestei frici. Esenţial este recunoaşterea faptului că este teamă de viitor? Trăiește prezentul prin toți porii
Tatăl Ceresc este un Dumnezeu sfânt, unicul în ființei tale. Ne este frică de Creatorul Suprem? Un
drept să judece păcatul. Să ne temen de El e ca și punct suntem în fața Sa. Și punctul acesta L-a creat
când am privi la Dumnezeu cu teamă sfântă şi cu iubire pentru noi. În fața iubirii orice temere
adoraţie. Adevărata frică de Domnul îi determină pe pălește. Rămâne doar recunoștința faptului că ne-a
credincioşi ca pentru mântuire să-şi pună credinţa şi zămislit și emoția noastră care simte puterea
nădejdea lor doar în Tatăl Ceresc. În sfârşit, frica de supremă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu implică recunoaşterea că El priveşte cu
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 41-46
venind, încoace, până în vremurile de purpură,
Dan Lupescu libertate genuină și subtilă înrobire, ale zilelor
noastre.
Congresul Spiritualităţii For public de dezbateri rodnice, Agora civică
Româneşti și Instituție Culturală Unică, în spațiul nostru (de
prea multe ori al altora și de prea puține ori al
Botez în apa vie
nostru) -, Congresul Spiritualității Românești
perpetuează, în spirit, dincolo de granița dintre
a României celeste, panromânismului,
mileniul al doilea și al treilea, inițiativa ilustrului
a spiritului Nicolae Iorga și Adrian Păunescu
istoric Nicolae Iorga, cel ce dăduse viață, acum
mai bine de un secol, Ligii Culturale pentru
Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule, pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.
această nouă ediție a Congresului Spiritualității
Imediat după atât de bine orchestrata
Românești.
tragedie națională din 1989, intelectualul de
Umple-ne trupurile și sufletele – ciubere amplă deschidere umanistă Victor Crăciun -
divine – cu iubire și iertare… scriitor și om total de radio, profesor universitar
Și dă-ne forța să împlinim voia Sfântului Tău și pasionat cercetător al vieților și operelor lui
Duh! Eminescu, Brâncuși, Iorga, Blaga, Titulescu,
… Sub candela de lumină a acestei Goga… -, a avut temeritatea de a se avânta pe
rugăciuni, veșnic întremătoare și tămăduitoare, urmele titaniene ale neîntrecutului istoric de
resimt nevoia să vă îndemn a vă primeni lamura notorietate mondială, cel ce metamorfozase,
ființelor dumneavoastră nobile, frați și surori miraculos, patriarhalul târg al Vălenilor de
întru Românie, din patru zări ale planetei. Munte în Cetatea Soarelui, pilduitoare, a
Bine ați venit Acasă! – vă întâmpină Poetul
neamului românesc de secol XX și XXI,
Tribunul răstignirilor noastre, prin tunelul de
dictaturi nesfârșite: Adrian Păunescu, cel ce a
vegheat, cu inspirație și stăpânire de sine, din
postura serenisimă de președinte al
Congresului nostru, buna rânduială în Curtea
Domnească a reuniunii înalților demnitari/ lideri
din comunitățile românești de pretutindeni.
Adrian Păunescu, Omul, Profesionistul și
Patriotul de o altitudine carpatin-kogaionic-
olimpiană, de o bunătate, generozitate și 41
vibrație întru om și omenie mereu vii, aburinde,
precum pâinea ruptă imediat în două, după ce
abia am scos-o din țestul fierbinte al Istoriei
noastre dată în clocot, totdeauna.
Adrian Păunescu – scânteie de aur
incandescent, torță în infinire, sferă de lumină –
desprins din tâmplele și din inimile de semizei
ale lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși,
George Enescu și, desigur, ale lui Nicolae
Iorga, Învățătorii Neamului Românesc, arhei
între arheii venind spre noi, torențial, de la
începuturile lumii, pe această vatră de opt-nouă
ori milenară, de la Zamolxe și de la Zalmoxe
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Vă propun, surori și frați, să mulțumim
Proniei Cerești, lui Nicolae Iorga, Adrian
Păunescu și istoricului Gheorghe Zbuchea, să-l
îmbrățișăm cordial, frățește, pe Victor Crăciun –
fără de care nici una dintre edițiile Congresului
nostru nu ar fi avut bujia, scânteia și șocul
românității și românismului, tipărind reviste și electric de a se urni, de a prinde viață și de a ne
mii de cărți, pe care le direcționa pe ambii înflăcăra în Hora Dacică, Hora întruchipată de
versanți ai Carpaților Meridionali, cu impact Brâncuși, la Târgu Jiu, prin enorma piatră vie,
piatra de moară a timpului și de pomenire a
irezistibil, astfel încât a stârnit pohta minunatului
Badea Cârțan nu numai de a căra, pe cărări eroilor: Masa Tăcerii, înconjurată de salba, de
tainice din munți, cărțile imprimate de savantul asemenea, vie, în veșnică rotire horală, a celor
Nicolae Iorga - enciclopedie vie, biserică de 12 scaune-clepsidră, sculptate, mângâiate
lemn și catedrală umblătoare a spiritului stră- îndelung, finisate – din roca de Bampotoc.
stră-românesc -, dar și de a pleca, pe picioare/ Vă mulțumim, totodată, se înțelege, fiecăruia
per pedes, din România până la Roma și dintre Domniile Voastre și tuturor laolaltă –
înapoi, îmbrăcat în straiele tradiționale ale pentru eforturile pe care le faceți în locurile de
strămoșilor daci. viețuire, pentru tenacitatea de a fi prezenți, an
O dată ajuns în celebra piață urbanistică din de an, la Alba Iulia și, desigur, pentru credința
Capitala Italiei, Badea Cârțan a provocat, nestinsă în Steaua României Divine.
involuntar, exclamația presei din Peninsulă și Cu Dumnezeu înainte pornim spre viitoarea
din întregul Occident: Iată, a coborât Dacul, de ediție a Congresului Spiritualității Românești.
pe Columnă!. …Până la revederea de anul viitor, din 2018,
… An de an, în prag de 1 Decembrie, venim la ediția Centenarului Marii Uniri, vă propun să
aici, venim parcă de două mii de ani, la Alba rostim, toți, într-un glas: Te rugăm pe Tine,
Iulia-n Cetate, în Capitala Reîntregirii Neamului Doamne Dumnezeule, ajută-ne să renaștem
și sub cupola de Lumină Divină a Catedralei material și spiritual. Să renaștem ca națiune
Reginei Maria (cel mai tare Bărbat de Stat, fără liberă și suverană. Trezește, Doamne, în toți
de care România Mare nu s-ar fi născut!) și a românii de pretutindeni, iubirea de țară și de
Regelui Ferdinand, venim cu setea de lumină și neam. Trimite, Doamne, țării noastre, poporului
cu foamea ancestrală, istorică, de a ne boteza, nostru, nouă și familiilor noastre, toate cele
iar și iar, în havuzul de apă vie, hrănitoare și necesare, astfel încât Voia Ta să se facă prin
tămăduitoare, al sufletelor noastre curate – ale noi și cu noi. Îți mulțumim, Doamne, pentru tot și
celor 444 de personalități ale românismului, de pentru toate.
pe Terra, prezente Aici, mistuite de Rugul Să-i închinăm imn de slavă lui Dumnezeu și
42
Aprins al Dorului de Țară-Mumă, Dorul de să-i mulțumim permanent pentru sprijinul, tainic,
Acasă, Dorul de dor și Dorul de Dumnezeul pe care ni-l dăruiește ediție de ediție, zi de zi și
nostru, dintotdeauna Unic și Ocrotitor. ceas de ceas.
Dumnezeul românilor de pretutindeni.
Încheiem, într-un glas cu Adrian Păunescu:
Ne încărcăm bateriile – cu energii, vibrații, Doamne, ocrotește-i pe români! – rugăciune
lumină și iertare numai de Marii Preoți ultra-concentrată, intrată deja în folclor, mândria
Zamolxieni știute -, revenim în locurile noastre și mulțumirea oricărui mare poet al neamului
de rezidență, rezistăm, deseori strângând din său.
dinți, șoptind câte o binecuvântare ori scrâșnind
Craiova, 31 octombrie 2017
câte o sudalmă fulgerătoare, grabnic trecătoare,
așteptând ca, din nou, pe 28 noiembrie, să
revenim în Alba, Dalba Iulia, la izvorul nesecat
al românismului.
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

podurile sunt metafora-cheie, metafora generatoare a
Victor Rusu întregului discurs liric, podul fiind metafora unei anume
etape, sau a unui moment aparte din viața omului,
Un galop liric cu „Caii Roz” ai succesiunea podurilor pe care le avem „de străbătut”,
simbolizând meandrele și întregul parcurs al unei vieți.
Emanuelei Buşoi
„... Poduri peste ape, când leneșe, când
chihlimbarii,/Când tumultoase, năvalnice,/Când
cronică literară întunecate, absconse”, scrie mai departe poeta
Poeta, excelenta traducătoare și eseista Emanuela conferindu-le versurilor acestea, ușor detectabile,
Bușoi și-a îmbogățit deja apreciabila bibliografie, cu un implicații de ordin simbolic și parabolic, cu trimiteri clare
nou volum de versuri bilingv, „Caii Roz”/”Les la starea de spirit, la atmosfera unor diferite momente
Chevaux Roses”, apărut recent, la prestigioasa editură ale unei vieți, care curge ca „râurile și fluviile”, „între
timișoreană „Brumar”. izvor și vărsare”, „când leneșe/Când tumultoase,
năvalnice/Când întunecate, absconse...” Versurile
În bună măsură, discursul liric din acest volum
acestea pot avea valoarea unei mici alegorii în alegoria
evoluează marcat de autentice trăiri, convingător, sub
integratoare a întregului poem. Sau, poate, valoarea
semnul timpului în inexorabilă trecere: „Ce va fi va fi,
unui subtil paralelism tematic? Dar metafora cea mai
glob de cristal curat,/Soarele sus va fi și fără tine,/Luna
percutantă, cu cel mai puternic impact emoțional, este
intră-n nori şi fără mine,/Nu te mira în van: ce e dat e
cea finală, a „râurilor și fluviilor” care „sunt/Tot un fel de
dat.” („Ce va fi va fi”, p.4)
pod lichid, curgător, (ca viața n.n.)/Un pod
De remarcat atitudinea mioritică a eroului liric, de umblător/Între izvor și vărsare.”
liniște și superioară, impresionantă înțelegere a
Finalul poeziei „Poduri” poate fi citit, din nou, ca o
rosturilor și legilor nescrise ale firii, ale vieții și morții, de
mică alegorie a vieții omului, ca „Un pod umblător/Între
acceptare cu deplin echilibru lăuntric a destinului.
izvor și vărsare”, adică între naștere și inevitabilul,
O foarte originală reprezentare a trecerii anilor tineri firescul sfârșit. Celelalte motive tematice abordate de
(„ora de foc”) se constitue în elementul imagistic poeta Emanuela Bușoi, în volumul recenzat, vor fi
dominant, în jurul căruia este construită întrega poezie identificate și evidențiate analitic în următoarele
„Te duci” (titlu explicit în legătură cu conținutul ideatic al secvențe ale comentariilor noastre critice.
poeziei), ale cărei versuri se îmbină, în final, într-o
singură imagine amplă, sugestivă, a unei „eșarfe
nesfârșite”, à la Isadora/În jurul unui uriaș gât unic,
invizibil”, („gâtul” lumii întregi n.n.), eșarfă ce este
alcătuită din „batistele înnodate, pe care le flutură/Cele
o mie de fețe/Ale tinereții”: „Cele o mie de fețe/Ale
tinereții/Își flutură una câte una batistele/Înnodând
regrete acolo în tărie./Fascinată urmăresc/Zborul de
acum spre unde?/Al panglicilor
multicolore,/Transparente persistente./Văd cum se
adună una lângă alta,/Văd cum se desfășoară acolo
sus/Și apoi cum se înfășoară/Eșarfa nesfârșită à la
Isadora/În jurul unui uriaș gât unic, invizibil./Te duci
tinerețe cu o mie de fețe.../Adio, oră de foc!”
Sensibil, substanțial epicizat, demersul liric poate fi 43
citit și ca o remarcabilă alegorie despre curgerea
implacabilă a timpului, ca o „Eșarfă nesfârșită”, ce
„înfășoară” a ștrangulare „gâtul unic, uriaș, invizibil” al
lumii întregi și al fiecărui muritor, în parte.
O viziune a timpului și a destinului omenesc, în
raport cu el, la fel de originală și revelatoare, transcrisă
și pusă în pagină tot prin apel la virtuțile expresive ale
unei alegorii de un apreciabil rafinament stilistic, face
ca poezia „Poduri” să se înscrie, indubitabil, printre
reușitele volumului: „Între prezentul prim și prezentul
ultim/Avem atâtea poduri de străbătut:/Poduri de
piatră,/Romane, vechi, solide;/Poduri de lemn,/Rare, tot
mai rare,/Că vine apa și le ia/Și iar vom construi.../Unul
mai mare și mai frumos/Pe râu, în jos;/Poduri de
fier,/Dantelării întunecate, semețe;/Poduri moderne/De
fibră de sticlă... „ După câte se poate lesne înțelege,
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
inventat!?
Fericirea, cum, de altfel, și nefericirea
reprezintă acel cuvânt a cărui interpretare
are tot atâtea înțelesuri câte ființe sunt în
univers.
În ultimul timp, am simțit nevoia să am o
Costel Avrămescu purtătoare de cuvinte și un purtător de
cuvânt: tăcerea este purtătoarea mea de
Paradigme sau cuvinte; cuvântul este purtătorul meu de
corespondenţe inferenţiale cuvânt.
(aforisme) Cel mai complet și complex răspuns este
cel dat prin tăcere sau prin încrucișarea a
Amintirile sunt ancore adânc înfipte în două priviri.
reciful mărilor interioare. Obsesia fericirii este principala sursă a
Nostalgiile sunt amintiri reprețuite care nefericirii.
lăcrimează. Nu căuta fericirea dincolo de limitele
Când viața nu mai face niciun ban, ajungi văzului tău. Sediul ei se află aici, în
să trăiești din beneficiul amintirilor. veșmâtul tău viu, la confluența dintre
Orice eroare începe cu geneza luminii și minte și suflet.
sfârșește cu apocalipsa umbrei. Fericirea nu este un scop în sine, nu se
Mai mult decât orice, faptele definesc poate atinge cu mâinile și nu poate fi
caracterul. cumpărată cu bani.
Caracterul nu poate fi îndoielnic sau Este în afara firescului să fii nefericit.

alunecos; există sau nu există. Atâta timp cât exiști și ești sănătos, fii
fericit!
Nu inteligența și puterea determină
caracterul, ci educația și respectul. Egoistul vede fericirea doar cu proprii
ochi. Nefericirea altora îi aduce un soi de
Caracterul se dezvăluie pe întuneric și
fericire interioară.
fără spectatori.
Reacția de fuziune empatică se produce
Nici diplomele, nici funcțiile, nici bogăția
numai în sufletele frumoase. Nu poate fi
nu pot substitui cea mai prețioasă avere
cu adevărat fericit cineva care se
a omului: caracterul.
gândește la câtă nefericire este în jurul
Cuvintele sunt monede ale intelectului cu său.
44
care se cumpără/vând mărgăritarele
Fidelitatea este direct proporțională cu
tainelor sufletești.
numărul ocaziilor ratate.
Dacă nu s-ar fi inventat cuvântul, oare
Dacă îți dorești ceva cu adevărat,
prin ce mijloace/unelte/arme s-ar fi putut
subconștientul întreține gradul de
comunica promisiunile, sentimentele și
fidelitate al gândului.
gândurile?
Infidelitate: de câte ori se uită în oglindă,
Dacă imaginația te ajută, sunt îndeajuns
se consideră trădată.
câteva cuvinte pentru a transmite gânduri
profunde. E mult mai ușor să fii fidel unor defecte
decât unei singure femei.
Mulți își arogă meritul de a fi avut ultimul
cuvânt. Cum e posibil acest lucru din Fidelitatea față de soțul decedat este un
moment ce ultimul cuvânt nu a fost blestem pentru femeia văduvă.
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cred că am fost și am să rămân fidel nostalgie. Sunt momente în viață când
toată viața: în tinerețe, infidelităților, anumite neîmpliniri/frustrări prelungesc în
acum, viselor din tinerețe. suflet un strigăt amar de credințe pierdute
Foarte interesantă este raportarea naturii care își alungesc umbrele în dorințe –
umane la fidelitate: tinerii sunt incapabili stări sufletești imanente firii umane.
de fidelitate, iar bătrânii, nici măcar din Începem să visăm și, treptat, dorințele
curiozitate, nu sunt capabili de perseverează în vis; mângâierea magică
infidelitate. a visului le transformă în curiozitate și
sfârșesc prin a deveni nostalgie.
Considera fidelitatea o virtute foarte
profitabilă; era atât de fidelă,,dragostei” Lacrima unui zâmbet oftează în paradisul
încât se dăruia fiecărui bărbat generos pe din care timpul ne-a izgonit – nostalgie.
care-l întâlnea. Nostalgia este obișnuința genetică,
Minciuna are picioare scurte; de aceea, inconștientă și copleșitoare a sufletului
mincinosul are nevoie de o memorie de a fi trist, devenită necesitate.
lungă. Nostalgia este o formă mai agresivă a
Memoria își depozitează arhiva într-o amintirilor modulate pe speranțe
groapă: la tinerețe, făcută în stâncă; la neîntemeiate.
maturitate, în pământ; la bătrânețe, în
nisip.
Lipsa memoriei modifică cursul istoriei.
De fapt, între uitare și memorie, se
(re)scrie orice istorie.
memorie selectivă face viața mai
suportabilă.
Reînviind amintirile plăcute, o memorie
bună este remediul nedreptăților trecute.
Norocul înseamnă fermitatea credinței în
tenacitatea dorinței.
Norocul se împlinește la momentul
hărăzit, când prilejul se ivește și totul
este pregătit.
Numai o îndrăzneală oarbă întâlnește
norocul chior. 45
Norocul este o dobândă nesperată la

dividendele transpirației.
Nu cred în noroc în mod aperceptiv.
Consider că totul în astă lume se-ntâmplă
cu un motiv.
Pentru toate neîmplinirile, norocul este
primul vinovat care tulbură norma vieții.
Nostalgia este prototipul unei amintiri în
care ne-m fi dorit să ne regăsim și pe
care nu o vom avea niciodată.
Nu doar trecutul freamătă în clipe de

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
niciodată puterea și dorința de a se vindeca.
Pentru că a ținut morțiș să păstreze totul așa cum
este, inclusiv valizele și cutiile goale, l-am anunțat
că nu ne mai vedem și să nu mă mai solicite.
De-a lungul anilor petrecuți cu diferite
tratamente am intrat în multe case și am observat
ceva extrem de util.
Dandu Briel Dacă vrei să te cunoști pe tine însuți atunci
când intri în casa ta și te așezi pe locul tău
Ordinea sufletului preferat și te uiți în jurul tău ceea ce vezi ești chiar
tu. Dacă domină curățenia și ordinea și fiecare
lucru are locul lui, fi fericit, așa ești și tu, ordonat și
Acum ceva vreme am fost în vizită la un prieten
curat, dar dacă în jurul tău este numai jeg și praf,
și la un moment dat am intrat în dormitorul lui.
dezordine și lucruri la grămadă, e foarte rău,
Acolo am fost frapat de mulțimea cutiilor și pentru că exact așa și ești. Sigur că am văzut și
ambalajelor de tot felul, de grămezile de haine și case pline de cărți, de exemplu, care erau peste
de depozitul de hârtii de pe biroul lui, amestecate tot, pe birou, pe scaune, pe jos, dar totul era foarte
cu sacoșe din plastic, cu facturi și chiar perechi de curat și se vedea doar lipsa de spațiu.
ciorapi.
De cele mai multe ori am măsurat radiestezic
Fiind foarte surprins de ceea ce vedeam l-am beneficitatea spațiului dezordonat pentru
întrebat, de curiozitate, de ce dormitorul lui arată sănătatea persoanelor care îl ocupă și rezultatul a
ca o magazie iar el mi-a răspuns că nu a apucat fost negativ chiar malefic. Pare și firesc, așa cum
să aranjeze toate lucrurile la locul lor după ce s-au am mai scris în „Omul armonic” apa din noi
mutat. Răspunsul ar fi părut logic dacă eu nu l-aș reacționează brutal la dezordine și asta nu ne face
fi întrebat în continuare : de când s-a mutat în decât rău și spiritual și psihic, chiar dacă ni se
noua casă? El mi-a răspuns că doar de cinci ani! pare că nu e nicio problemă, că deja ne-am
Peietenul meu a plecat de mult dintre noi și la obișnuit. Organismul uman nu se poate obișnui cu
dezordinea și se îmbolnăvește. Oamenii
scurt timp și soția lui și niciodată nu au mai apucat
dezodonați și care stau în propria lor mizerie ne
să facă ordine în aceea casă.
părăsesc mai repede deoarece se autodistrug.
Tot așa, cu doi ani în urmă, am fost rugat de un Dezordinea provoacă un stres inimaginabil în
domn din Drumul Taberei să-i fac un tratament la subconștientul uman și acesta este începutul
coloană și am fost la el acasă și l-am tratat iar el a oricăror boli.
fost extrem de mulțumit. Toată treaba s-a Corpul uman este creeat pentru armonie,
întâmplat într-o cameră îngrozitor de plină de tot ordine, curățenie și nu rezistă la dezordinea
felul de lucruri în care el și dormea. Grămezi de sistematică și la mizerie. Câte persoane care stau
valize, cutii peste cutii, multe complet goale, în cruntă mizerie ați văzut să o ducă ani lungi de
nenumărate oglinzi care amplificau dezordinea iar zile și să fie fericiți, niciunul! Dezordinea ,
46 în fața calculatorului lui era o altă oglindă în care murdăria, mormanele de lucruri inutile distrug
el se privea continuu. Această oglindă îi sugea sănătatea indiferent de cât de bine, crede că se
absolut toată vlaga. Cel mai deranjant lucru, din simte cel care beneficiază de astfel de condiții.
punctul meu de vedere, erau sutele de bibelouri Faceți curat în jurul locului în care vă petreceți
care stăteau peste tot și mai ales pe lada de cele mai multe ore acasă! Apoi faceți curat și
așternut și după praful de pe ele era evident că ordine în toată casa! Corpul dumneavoastră se va
nu a mai fost deschisă niciodată. simții mult mai bine și veți fi mai fericiți și veți trăi
Am îndrăznit să-l rog pe distinsul domn să mute mai mult. Schimbați tot ce vă stresează privirea și
o parte din acele bibelouri, care erau și de foarte nu vă place. Merită să încercați! Meritați să trăiți
proastă calitate, oriunde în altă parte, chiar în cât mai mult.
cutiile goale, iar el mi-a replicat că sunt amintire Acest text nu reprezintă o scriere literară dar l-
de la mama lui și că el nu este Samantha să facă am compus pentru prietenii mei de pe Cronopedia
ordine cu un singur gest. Lui îi plăcea totul așa Ţiganca
cum era. Atunci m-am gândit că dacă el nu are
voința de a muta un bibelou din loc nu va avea
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate
47

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
L-a adus, L-a judecat
Pe Omul nevinovat,
Unde neamul jidovesc,
Îndrăcit și diavolesc,
Cerea fără a conteni,
Pre cruce a-L răstigni.
Pilat mâinile spălând,
Îi stropii pe ei zicând:
„Dați seama lui Dumnezeu
Colindul lui Hristos
Să n-am niciun păcat eu!
Asta-i Om dumnezeiesc,
Astăzi cel prea lăudat, Nico vină nu-i găsesc!
Îngerului mare sfat, Iară dacă-îL urâți,
Care s-a născut jos, Domnul Luați-l de-l omorâti!”
Împărat peste tot omul. Atunci ei l-au luat de gât,
Vrând a mântui pre om, L-au bătut, palme i-au dat,
Pentru greșala din pom Cu spini l-au încununat
Și din iad a-l izbăvi, Și pe obraz l-au scuipat.
În rai a-l sălășlui. Deci neamul cel îndrăcit,
Când vru prin ceresc îndemn, Dacă l-au batjocorit,
A se răstigni pre lemn. De haine l-au dezbrăcat,
Cină de taină făcând Cu crucea l-au încărcat,
Pe apostoli ospătând, Mergând ei l-au răstignit,
De la masă s-a sculat, Cu cuie l-au pironit,
Picioarele le-a spălat. Cu oțet l-au adăpt,
Iuda atunci mergând la El, Fierea i-au dat, de-a gustat,
L-A vândut pe El zicând: Și când sufletul și-a dat,
„Dați- mi treizeci de arginți, Un ostaș a alergat,
Să vi- L dau să-L răstigniți!” Cu sulița l-a împuns,
Jidovii banii i-au dat, Sânge și apă a curs.
El în pungă i-a băgat, Aceasta cerul văzând
Oaste mare a luat Și pământul nerăbdând,
Și la Hristos a plecat; Din temelii s-a clătinat,
Zicând: Soarele a înnegrit,
„Voi vă veți uita; Luna s-a întunecat,
Pe care-l voi săruta Pietrili s-au despicat.
Pe acela puneți mâna Toate-n spaimă au rămas...
Și prinzându-l, l' veți lega.” Pân' la al nouă- lea ceas.
Astfel Iuda făcând,
48 Și ei pe Hristos prinzând,
Dându-L de pe cruce jos,
L-au dus la arhierei, Pre Domnul nostru Hristos,
Să-L judece întâi ei, În gilgiuri, cu smirnă uns,
Apoi de- acolo legat În mormânt nou, mort fu pus.
L-au trimis și la Pilat. Și-aînviat ca un sfânt,
Pilat dacă L-a văzut, A treia zi din mormânt.
Să-L judece a șezut.
Din vol lll Materialuri folcloristice- culeasă din
zona Mehedinți
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas Literar Nr. 4 (20), Aprilie 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Taifas Literar Nr. 4 (20), Aprilie 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Octavian Goga

La noi sunt codri verzi de brad

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lasă-l!! – De ce, îngân eu copleșit de teamă

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

până mă frâng și rămân agățată femeia cu o mie de vieți

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

creierul suferă în centrifuga gândului

Doar eu cotrobăi printre tocmaci să descopăr

Cu pestelca ei nouă, cea de duminică, primită La lumina pe jumătate galbină a lumânărilor

Odată cu mama toate neamurile știute și Râuri de sare fierbinţi mă inundă.

Nu se zgârcește cu nimic cu nimeni; toţi

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

A fost răstignită Mila

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis

10 Numai că din sânge de timp

„Lazăre! Vino afară!”

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Când razele soarelui dansau în râu

Iubiţi, primăvara a sosit!

Când pe pleoape te alintă spre un vis,

Zumzet și ciripit de păsări

Inima nebună, în zborul ei,

uită de dureri și zile neînsorite

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nu mai sunt albăstrele ca altădată, Lumină

Cândva Nu a fost așa!

Tăceri cioplite de timp

În ploaie, stropii ștergeau blestemele

Cornelia Diţa Mă recunoşti?

De-o vreme... Primește-mă, sunt cocorul tău întârziat,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul”

Din Mozart fredona cu veselie

Odaia se lărgește dintr-o dată,

Minunea crește, lumea se preschimbă –

— Ia uite, spune Safta, reproduce

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

Pământul a primit la sân speranța,

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Îl ştiu doar pe Urmuz

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Poate să fie și la ora cinci, dacă așa vrei tu, mai

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Călătorie printre gânduri

Trec zilele atât de repede, când ninge, când