Când plec

Mă arde soarele în talpă,

Când plec, am crengile pe umeri
Și rădăcinile mă sapă.
Cocoșul satului îmi cântă
Un cântec neuitat
(Un cântec de-altădată)
Care-ar putea s-alunge
Străinii de la poartă.
Mă închid bunicii iar în casa lor pustie.
Necunoscute mâini îmi bat în geamuri,
Chiar salcia mi s-a mutat în piept,
Îmi bate disperat în ramuri.
Spre podul casei încărcat,
Urc pleoapa mea încercănată
Și ochii astăzi mi se zbat,
Îi țin cu mâna cea de șoaptă.
De dincolo de sticlă,
Bat spiritele pribegite.
Îmi fac din umeri semne
Ca niste vise răscolite.
(e noapte frig/ o iarnă troienită/
cu fluturi nesătuli/
încearcă să mă-înghită)
În mine se trezește
Aceeași lume răsturnată, nevăzută,
Genunchiul și-l zdrelește tata,
Ia scara-n brațe
Și-mi strânge-n palme
Albastra lacrimă pierdută.

Dragă Linişte

Amintiri din viitor

Mi-au înseninat cărarea,
Maci cu lacrimi de amor
În amurg pictează zarea.
O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge

Susurul din vise ninse,
Pe obrazul meu se stinge
Toată dalba de narcise.

DragăLiiniște din noapte,

Ai venit sau pleci în stele?
Aud mii și mii de șoapte
Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie

Zori de zi în asfințit,
Glasul lor să-mi fie glasul
Şi ecou neamuțit...

Un pârâu își varsă vadul,

Plânge-o floare-năbușit,
Căci iubirea parc-o arde,
Noaptea-încet a tresărit...

urmează-mă!

e mâna mea de fum

(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare,
uitate neîntrebat în clipa de visare.
eu iarăși mă petrec,
lăsând blestemele să amorțească
în arzătorul cerc.
înspre apus se-îneacă marea tulburată,
din cioburi te refac
s-asculți povestea toată,
povestea cu „a fost odată...”.
nu asculta sirenele năuce,
nici vântul care suflă din răscruce.
auzi?
sunt eu, te strig și poate plâng,
e vocea mea ascunsă în adânc.
dă-mi mâinile!
sau vorbele, pe rând!
nu te-îndoi de mine,
ai să vezi, doar numele o să-l retez,
și poate fruntea ți-o păstrez.
privește!
icoanele de aseară
au chipuri de zăpezi,
nu te-îndoi,
a nu știu câta oară,
doar trebuie să crezi.

Pescăruşul

Pescărușul cel albastru,

a pornit spre zarea-naltă,
înscriind cu-ale lui aripi,
o poveste fermecată.
O poveste ce-a fost spusă,
însă, scrisă, niciodată.

Lin pornește albatrosul

în amețitoru-i zbor,
înscriind cu-ale lui aripi,
dulci cuvinte, delicate,
încărcate de amor...

Despre flori născute-n trupuri,

despre șoapte, și săruturi,
despre clipa de iubire
cea pierdută-n amintire.

Despre clipa împietrită

și iubita-ţi neiubită,
despre vorbe neuitate,
trist pe fruntea ta brăzdate,
despre ce-ar putea să fie,
dacă dragostea te-mbie.
......................................

Dar ce văd?Aripa-i moale

Se coboară dureros.
Albatros rănit, albastru…
E-o poveste?...Sau n-a fost?

Reverie

Amintiri din viitor

Au înseninat cărarea,
Maci cu lacrimi de amor
În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge

Susurul din vise ninse,
Pe obrazul meu se stinge
Toată dalba de narcise.

Dragă liniște, din noapte,

Ai venit sau pleci în stele?
Aud mii și mii de șoapte
Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie

Zori de zi în asfințit,
Glasul lor să-mi fie glasul
Şi ecou neamuțit...
Un pârâu își varsă vadul,
Plânge-o floare-năbușit,
Căci iubirea parc-o arde,
Noaptea-încet a tresărit...

Am vrut
Am vrut să-ți număr coastele din trup
Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis
De nemilosul gând
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,

Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau

Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat

(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,

Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,

Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...
Trezește-mi lacrima
Trezește-mi lacrima din vise,
Și ninge, ninge-mi peste ea petale de narcise.
Hai, scaldă-mi ochii iar în roua dimineții,
Și plouă, plouă peste ei răcoarea vieții.

Eliberează-mi gândul zbuciumat.

Privește! Se zbate-n trupu`-mi neînaripat.
Și lasă-mă să-mi cânt tăcerea,
Să-mi caut liniștea și mângâierea,

Strivește-mi lacrima înghețată,

N-o mai lăsa s-atârne, s-atârne blestemată.

Iar de mă chemi, în zori,

Să mă așezi icoană în fereastră,
Eu voi pluti cu lacrimă, cu tot,
spre zarea ta albastră.

Plouă

Plouă azi ca niciodată,

Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde timpul,
Când privirea ta s-arată.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,

Picură din cer lumină,
Iar iubita.ţi cea ca sfântă,
Îngenunche fantomatic, în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.

Plouă. iar, ca niciodată,

Plouă în grădina verde,
Apa lumii-i luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

ep#într-un gând
strig- dar glasul nu m-aude
și nici gura nu mă vede,
ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.
cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
sap- dar groapa nu se-nalță
aud cântec din adânc
peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
aș săpa lumini sub gene,
aș striga de sub pământ,
dar n-am urme
am doar semne
și m-ascund
într-un cuvânt.

vântule, cuvântule

ninge-mă cu flori de soare,

stinge-mi trupul în izvoare,
răcorește-mă cu sete
stelele să mă îmbete,
sparge-mi norii cei de gânduri și
învârte-mă în rânduri,
sfori de timp să mă închinge
zori de ziuă să mă strige.
scapă-mă de umbra mea
să pot nopții-a-mă-nchina,
unduiește-mă în gene ca
iubirea să mă cheme,
să mă scuture-o furtună,
să mă-nghită luna-lună,
luna-lunii luminoasă,
simt, durerea mi-o apasă.
hai, răstoarnă-mi ploi de stele
să mă înfășori în ele,
să mă-ntorc și din mormânt,
neființă-n zbor de gând
Despre Eden

O lumină inundată
Mângâie în veci cărarea,
Crini cu fruntea aplecată,
Îți aduc pe veci uitarea.
În grădina fermecată,
Cântă florile iubirii,
Îngeri-cu penelu-n mână,
Azi ,pictează trandafirii.
Edenul e-n sărbătoare,
S-aud triluri nerostite,
Florile iubirii noastre
Se apleacă să-ne-alinte.
............................................
Unde s-a pierdut iubirea?
Și fiorul din poveste?
A rămas doar amintirea?
Ea? Doar ea ne mai unește?
Eu la piept nu vreau coliere,
Să-mi sporească necredința,
Vreau petale de luceferi,
Să-mi inunde-n veci ființa.
Vreau doar nuferii să-mi crească,
Sus, pe frunte-mi obosită
O cunună îngerească,
Să-învieze noaptea blândă.
Iar pe fruntea-mi chinuită,
Mii de nuferi au crescut,
Unul doar îi mai lipsește,
El în tine s-a născut.

Înger răscolit în piatră

Înger răscolit în piatră,

Mâna ta-mi devine daltă
Şi-mi cioplește ochi de soartă,
Colo-n stâlpii de la poatră.
Înger straniu, călător,
Hai, avântă-mă în zbor,
Tu, cu straniul tău fior,
Nopțile le strângi, fuior
În petale de amor.
Înger aspru, răzvrătit,
Ce-ai pornit spre asfințit,
Bea-mi albastru părăsit
Şi mă du spre Infinit,
Sau mă du la tine-n piatră,
Mă zidește-n altă daltă,
Cu doi ochi adânci de şoaptă,
Lumea lumii ce mă poatră...
Smulge-mi tristele dorinți,
Sfarmă-mi aripa-ntre sfinți și
Pre(fă)-mă în izvor
Tulbure, susurător.
La picioare să îți dor
Infinita de durere
Surdă, scursă Înviere
A dorințelor ascunse
Şi de noapte nepătrunse,
Lasă-mă în umbra ta
Să te învăț a te-nâlța.
Înger galben fără trup,
Aripa să-ți împrumut,
S-o poți lua de la Început.

Omule din stele

Iar ai adormit cu fruntea senină pe brațele mele,
Omule cu chip de astru, coborât din stele.
Când trupul mi se frânge și așteptarea amorțește
Întreagă fința mea, aș vrea, cu grijă și răbdare,
Să-mi scot o dată brațul de pe sub fruntea ta.
Dar ai simțit plecarea mea grăbită,
Şi dormi cu ochii larg deschiși pe fața istovită.
Doar noaptea-ți legănă visarea,
O stea-și trimite raze peste chipul tău.
Mă-ngân cu valul și cu marea, şi uit
De brațul ce-și înfige ace-n trupul meu.
O cucuvea își plânge-n taină pruncul,
Ce de cu seară a decedat și sufeltul îi arde,
Dar ochii nu-s prădalnici, căci lacrima ferbinte i-a secat.
Strig către ea:-Tăcere! În zori, la toți se-arată moartea!
Îți știu nemângâiata ta durere, dar, iată,
Doarme omul meu din stele!
Și-ndată înlăcrimata-și curmă plânsul,
Privește omul cu plăcere,s-apropie ușor de dînsul
Să-i ocrotească lacrima și visul,dar lasă
Pe-a lui buze selenare şi viața și surâsul
din volumul de debut ,,Lumea din oglindă,,-Iaşi, 2010

Bine-ai venit!

De când te așteptam, străine,

pe țărmul mării întârziat...
Să ne-afundăm în valul ei,
nebunul
Toți așteptații:
unul...după unul...
Până s-o umple marea de nevoi,
Şi stâncile or să ne cheme,
Să ne împartă țărmul înapoi,
Iar gândul, cu migală. ni-l vor cerne...

O mână am întins până la stea,

Să-i țin sclipirea ei pribeagă,
Cu sila să-mi îndes în ea
Părerea cea de rău,
de viață neîntreagă.,..
Tristețea adormită ieri, în piept,
Azi, strigă, se deșteaptă...
Ca mâna întrupată pe nedrept,
Ce îşi face cruci pe
mâna dreaptă...

Imnul iubirii
Mi-oi aminti în altă viaţă,
Că încă nu te-am adorat,
Şi apa tulbure-o să-mi strige:
-Pe el l-aştepţi, nu l-ai uitat...
Şi m-oi întoarce-n zorii dimineţii,
În râu-n care m-am născut,
Apoi, în noaptea dintre vise,
Voi coborî răcoarea mea pe fruntea-ţi
Şi cu ardoare gura am ţi-o sărut...
E tristă dimineaţa fără tine,
Şi ziua din Lumină-şi pierde..
Mă cauţi?Gândul ţi
Se mai îndreaptă înspre mine?
Câmpia ce ţi-am desenat-o
Încă-i verde?
De şi -a pierdut culoarea-n asfinţit,
Aşteaptă-mi prin ecouri iară Pasul,
Şi din înaltul cerului de sori,
Spre tine o să mi se-îndreapte glasul.
Acum, îţi cânt cu frunza aspră din copac
Un imn monumental pentru iubire,
Iar dacă sufetul mi-e prea sărac,
Am să te chem.din amintire

Gol e ţărmul nemuririi

Marea-şi murmură cuvântul,
Aducând din depărtare
O lumină inundată
În văpăi adânci de soare.
Pescăruşi cu ţipăt straniu
Se aşază pe o stâncă,
Odihnindu-şi zborul tandru,
Lângă marea cea adâncă.
Stâncile pustii şi reci
Se scufundă-n alba spumă,
Valuri fade,moi şi reci,
Împrejurul lor adună.
Gol e ţărmul Nemuririi,
Soarele se-neacă-n mare.
O femeie-şi cântă plânsul,
Mângâind nisipul moale.
Înapoia ei priveşte,
Către urma -nsingurată,
C-un fior îşi aminteşte
Paşii ce-o-nsoţeau odată
Evadare
Mi-au amorțit genunchii,
Iar te aștept ca înainte,
Să îmi reverși în față
Oceanul de cuvinte.
Apoi,să le-aruncăm în mare,
Din ele să ne facem
O punte plutitoare.
Să iei cu tine
Doar albul crinului curat,
Eu voi lua roșeața
Din trandafirul însângerat.
Pământul, lăsat în urmă,
Să privească,
Cum împletim din stele
Cununa îngerească.
Chiar dacă trandafirul,
Cu spinii lui firești,
Ne-o aminti că vorba
Ascuțită a lumii
Poate să doboare,
Ne-o alina cu tandra
Lui licoare crinul,
Când ne va da să bem
Din cupa îmbătătoare.

De ce ?
Când întunericul ca o fantasmă, din înalt, coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:
De ce când mă privești
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine-o mie de povești,
cu feți frumoși și zâne-împărătești?
De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se-aprind?
De ce când mă cuprinzi,
ne scufundăm în nepătrunsele oglinzi,
și pasărea din suflet se înalță
până dincolo de grinzi?
De ce când stele se aprind în cer văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?
De ce când noi fugim pe florile de piatră,
să nu ne vindecăm
de rănile săpate-n talpă,
dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu nourii de lacrimă curată?
De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu suflete de sfinți?
De ce aceeași nimfă întristată
ne tot șoptea povestea-i ferecată?
Povestea cu „a fost odată,
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?
Și tot așa m-aș întreba, mereu,
de dragul tău...

Când mă îndoiesc
Tu chiar mă uluiești
când spui că mă dorești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher
cu aripile-mi șlefuite de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc):
-aș vrea să te privesc!
-ce-aud? ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat, atunci
când ai crezut că am plecat?
...ori poate doar m-ai așteptat,
să fiu mereu
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele de flori,
să te trezesc,
să-ți scriu pe trup cu degetele
până amorțesc
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat.
sau să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc
ci, doar te amăgesc
dar stai! de toate mă îndoiesc.
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte-n strat ceresc.
Poetul
Poetul e un înger din ceru-i decăzut,
Împiedicat în aripi, el pasul și-a pierdut.
Poetul e un astru, alunecând pe-un nor, discret,
El gândul și-l zidește cântând la clarinet...
Poetul e o liră demodată în mâna unui vechi romantic,
Un vers,o adiere înaripată, ce-adoarme, stins, în metru antic.
Au fost poeți, și-n veci or mai tot fi,
Toți sfâșiați de-un ideal romantic,
Dar sufletele lor vor dăinui
Scăldate-n vis robit, semantic.

Evoluţie

Spune-mi, omule din stele,

Gândul meu renaște-n gânduri?
Umbra mea pierdută-aseară,
Stă ascunsă-n mii de rânduri?
Lumea, încet, mi-o ia înainte,
Simt suflarea ei nocturnă,
În obraz îi simt un dinte
Și înapoia-mi i-altă umbră.
Timpul, rar, își toarce calea,
Iar Clepsidra își bate bobul.
Însă glasul cel zadarnic,
Azi, șoptește resemnarea:
„Ea-i Stăpâna, Tu...doar robul”.

Grinda îndoit apasă

Aprind stânca de sub valuri,
Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.
În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea ţi-e mai senină.
Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.
Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoroasă...
Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a țesut pe geamuri,
Împietriți în vechea ramă,
Făurită printre ramuri...

La sânul meu de piatră

Întreb pe cel din vis:

Dacă durerea mea din piept
Nu e durere și cea adevărată
Mă cheamă în tăcere?

Și dacă moartea care mă îmbie,

Nu-i un îndemn adevărat,
Ci doar un Trup ce-și caută ființa vie,
Iar sufletul, o simplă jucărie-
Pe care adevărata moarte
L-a chemat.

Și... plânsul meu,

O fi el plâns adevărat?
Sau poate stelele l-au înghețat,
În noaptea-n care s-au sfârșit
De-atât dansat?
...........................................
La sânul meu de piatră
Se zbate-o pasăre sihastră,
Ce-ar vrea să-mi soarbă sângele-otrăvit.
Îmi strânge penele sub dânsa,
Și își ascute-n ele ciocul oțelit...

Ochiul lunii
(Clar de lună, clar de lună,
Răsărit de ochi în spumă,
Zidul împrejur m-adună.)
Clar de lună, clar de stea,
Piept peste zidirea mea,
Răsărind între răzoare,
Sorb lumina din izvoare.
Scăpărând poteci pe ape,
Ochiul lunii o să sape.
Să pătrundă-a mea privire
În toiag de amintire.
Să sloboadă râu de fluturi,
Ție să-ți strivesc săruturi.
Clar de lună argintie
Viața ta mi-aș da-o mie.

Epopee într-un gând

Strig- dar glasul nu m-aude

și nici gura nu mă vede,
Ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.
Cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
Degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
Sap- dar groapa nu se-nalță,
Aud cântec din adânc,
Peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
Aș săpa lumini sub gene,
Aș striga de sub pământ,
Dar n-am urme, am doar semne
Şi m-ascund într-un cuvânt.

Peste puntea mea

Peste puntea mea de doruri,

S-a topit ades uitarea,
Magi,cu frunți scăldate-n nouri,
Peste zări, plutesc chemarea.

Peste puntea mea de viață,

S-aud triluri adormite,
Visele îngenunchiate
Se apleacă să m-alinte.

Peste puntea mea de vise,

Trece-n dor o presimțire,
Şi-mi alungă gânduri triste
Despre timp și despărțire.

Peste puntea mea de gânduri,

Stol de păsări se așază,
Pâlpâiri de aripi moarte
Înlemnesc pe cîte-o rază.

Soarele-și trimite tandru,

Toată purpura de aur,
Iar pe frunțile-obosite,
Ne așază câte-un Laur.