Doi prieteni

de George Topârceanu
Un beţiv din lumea toată

(Care se numeşte Nae),

Ce fusese rupt odată

De nevastă-sa-n bătaie,

Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit

Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…

Morala:

Râde ruptul de cârpit.

De ce?
de Ion Luca Caragiale
De ce, când o furtună

S-abate pe pământ

Cu furie nebună…

Cânt?

De ce, când luna plină

Revarsă peste crâng

Divina ei lumină…

Plâng?

De ce, când treci semeaţă

Şi nu-mi zici un cuvânt,

Nici nu-mi priveşti în faţă…

Cânt?
 De ce, când braţe goale

La piept cu dor mă strâng…

In de mătase poale

Plâng?

De ce? Că ştiu: părere

E tot pân’ la mormânt!

Plăcere – plâng… Durere…

Cânt.

Acei doi catâri

de Gheorghe Asachi
Doi catâri călătoreau

Şi-n desagii lor duceau

Unul ceapă de câmpie,

Altul bani de visterie

Cest din urmă, îngâmfat

Că-i de aur încărcat,

Chiar de şelile-i apasă,

Nu vrea sarcina s-o lasă.

Mândru calcă, parcă-i leu,

Şi suna un zurgălău.

Când deodată, din tufari,

Iese o ceată de tâlhari.

Toţi la cel catâr dau bustă

Ce ducea de aur soamă,

De urechi îl prind, de soamă,

Alţi împung şi-l bat c-o fustă.

 Încât bietul, gemând foarte,

Zice: Oare asta-i soarte

Care mi s-au juruit

Pe ist drum când m-au pornit?

Al meu soţ ce cară ceapă

Fericit de daună scapă,

Dar eu, fără de ajutori,

În bătaie, aleu, mor!

Iar catârul celalalt

Zis-au: Vere, totdeauna

Pe copacul mai înalt

Darmă repede fortuna;

De-ai fi şerb la un cepari,

Iar nu casă de dinari,

La os teafăr şi la piele

N-ai păţi aceste rele

Când eu în săracul trai

Voi să pasc în pace scai!

Lupul şi lupuşorul
de Alecu Donici
Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,

De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată

La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?

Şi nu cumva ar fi vreun prilej uşor,

Măcar cam cu păcat,

Să capete vânat?

S-au dus şi au venit flămândul lupuşor,

Zicând: „Eu am aflat pe astăzi bună masă:

Cole sub deal se pasc mulţime de oi grasă;

Putem întru ales vreuna să luăm

Şi să mâncăm.”

– Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?

Bătrânul lup au întrebat.

– Păstorul, precum spun,

E deşteptat şi bun,

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi şi puţintei,

Nu-i grijă despre ei.

– De este chiar aşa, eu tot nu mă unesc

La turmă să pornesc –

Răspunse lupul – căci de nu-i păstorul prost,

Apoi el câini mişei nu ţine.

Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,

Şi ştiu că sunt câini mulţi, dar e păstorul prost.

Iar unde e păstorul de nimică,

Nici câinii nu-s de frică.

Zâna fabulei
de Gheorghe Asachi
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,

Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;

În a vieţii strâmba cale pe român să îndreptez,

Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.

Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,

Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nimeni.

De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,

Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

Catârul cu clopoţei
de Grigore Alexandrescu
Deunăzi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curând s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.”
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cât mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,

 Dar eu gândesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar excelenţă,
Ce cu catârul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.

Dervişul şi fata
de Grigore Alexandrescu
Se povesteşte cum că odată

Un derviş pustnic, om cuvios,

S-amorezase, văzând o fată

Cu trup subţire, cu chip frumos.

Dintr-una-ntr-alta vorba aduse

Şi în stil neted patima-şi spuse,

Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,

Şi pentru tine mult pătimesc”.

Stilul acesta, adevărat,

Nu mi se pare prea minunat;

Dar pentru-un pustnic trăit departe

De ale lumii valuri deşarte,

 Putem să zicem că nu e prost.

Fata răspunse: „Poate-aş fi fost

Destul de bună ca să te crez,

Dar aste haine bisericeşti

Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti;

Ş-apoi de barbă mă-nfiorez”.

Pustnicul nostru pe loc se duse,

Îşi rase barba, se pieptănă,

Nemţeşte bine se îmbrăcă,

Ş-o pălărie în cap îşi puse.

Veni la fată: „Cum ţi se pare?

O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoieşti?

Vezi ce putere amorul are?

Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?”

„Nu voi nimica, atunci ea zise;

Credincios mie cum o să-mi fii,

Când jurăminte în ceruri scrise

Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?”

Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.

Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.

Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu
„Cât îmi sânt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sânt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât pentru mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.

Căţelu Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,

S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:

„Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.

Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”

– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”

– „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

 Acestea între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Privighetoarea în colivie
de Grigore Alexandrescu
O cântăreaţă
privighetoare,
De mică prinsă, stă la
închisoare,
Şi colivia i-era locaş.
Vreme la mijloc multă
trecuse,
Dar ea să uite tot nu
putuse
De unde-a luat-o omul
vrăjmaş.

Nencetat tristă gândea cu

jale
L-a tinereţii veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel
izvor,
Unde l-a nopţii lină tăcere
 Ea a vieţii cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt

zburătoare,
Sloboda viaţă e lucru
mare;
Natura este patria lor.
Aşa şi mica pasărea
noastră,
Care de minte era cam
proastă,
Căta mijloace să scape-n
zbor.

Astă dorinţă e lăudată,

Când e-ntărită pe judecată
Şi când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-
nainte
O-nştiinţase un pui
cuminte
 Că vrând să zboare mulţi
au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără

mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aştepte până să-i
crească
Smulsele aripi, şi să
găsească
Noi mijloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o
sfătuieşte
O rândunică ce o iubeşte
Şi care gândul ei îl ştia.
Exemple multe des îi tot
spune
Şi îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va
putea.
 Dar tinereţea neînţeleaptă
Poveţi n-ascultă, vremi nu
aşteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se
strecoară,
Puţin se-nalţă, de-o palmă
zboară,
Şi cade-ndată jos pe
pământ.

Papagalul şi celelalte păsări

de Grigore Alexandrescu
Lăsând a sa colivie,

În pădure vru să vie

Papagalu-a se plimba;

Şi îndată ce ajunse

Să judece el se puse

Păsările ce cânta.

Că deloc nu suie bine,

Că glasul ei prea lung ţine,

Filomelei tot zicea.

Şi aşa pe orişicare

Pasăre mică sau mare

El să tacă le făcea.

Dar odată supărate,

 Păsările adunate,

Împotriva lui strigând,

Merseră ca să vorbească

Cu dânsul, şi să-l silească

Să cânte ceva, zicând:

„Cântă dar tu, împărate;

Fă această bunătate,

Un exemplu să ne dai:

Căci din a ta şuierare,

Socotim cu-ncredinţare

Că prea minunat glas ai.”

El atunci stă la-ndoială,

Şi prea cu multă sfială

Le răspunde c-un cuvânt:

„Domnilor! eu râz prea bine

De-alţii; iar cât pentru mine,

Deloc cântăreţ nu sânt.”

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

 – Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Grigore Alexandrescu
Uliul şi găinile

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor

Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte

- Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte -

Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

"Ce pază este asta? strigă una cu jale,

Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."

- "O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus".

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi

Zâna fabulei
de Gheorghe Asachi
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,

Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;

În a vieţii strâmba cale pe român să îndreptez,

Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.

Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,

Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nimeni.

De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,

Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

Broasca şi boul
de Gheorghe Asachi
Broasca mică cât un ou

Au văzut păscând un bou

Şi mirându-se prea tare

De-o făptură atât de mare

Cugeta c-ar fi noroc

Ş-a familiei laudă, dacă

Ar putea să se prefacă

Din mic, mare dobitoc.

Deci d-ambiţie s-aprinde,

Mereu s-umflă, se întinde

Ş-apoi zice: Surioară,

Nu-s ca boul, bunăoară?

Dar aceasta i-au zis: Ba!

Broasca urmând a se umfla,

Zis-au iar: En vezi, lelică!

Soro-ţi spun că eşti tot mică!

Oare acuma l-am ajuns?

Încă nu, i s-au răspuns.

Broasc-atunci s-au mai umflat

Foarte aşa… cât au crăpat.

Vrea ca astă broască mică

Pe mai mari cel mic s-ajungă,

Tot se umflă, se rădică,

Fără-a-şi cere sfat la pungă

Se aşează la Paris,

Unde, de nu este-nchis,

Rolul joacă de baron,

 Fără bani, dar cu bun ton.

De mii planuri îngâmfat,

Casa-şi schimbă în palat

Şi-n prinţesă pe a sa damă.

Vrând apoi a mai întinde,

Creditorul pe-a lui samă

Toate, până şi pre el vinde.

De ce?
de Ion Luca Caragiale
De ce, când o furtună

S-abate pe pământ

Cu furie nebună…

Cânt?

De ce, când luna plină

Revarsă peste crâng

Divina ei lumină…

Plâng?

De ce, când treci semeaţă

Şi nu-mi zici un cuvânt,

Nici nu-mi priveşti în faţă…

Cânt?

De ce, când braţe goale

 La piept cu dor mă strâng…

In de mătase poale

Plâng?

De ce? Că ştiu: părere

E tot pân’ la mormânt!

Plăcere – plâng… Durere…

Cânt.

Vulpea şi strugurii
Pribeagă şi lihnită
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales...
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,
Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă...
- Ce struguri verzi şi acri, oftează,
 Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi...
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă...

Vulpea şi bursucul
de Alecu Donici
– Da dincotro şi unde

Alergi tu aşa iute?

Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat.

– Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat,

Sunt, iată, surghiunită!

Tu ştii că eu am fost în slujbă rânduită

La o găinărie.

Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat,

Şi sănătatea mi-am stricat;

Dar tot eu am căzut în groaznică urgie,

Pe nişte pâri nedovedite,

Precum că luam mite.

Tu singur martor eşti, în adevăr să spui:

De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui?

– Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam

Eu cam ades vedeam:

Că tu pe botişor

Aveai şi pufuşor.
 Se-ntâmplă şi la noi de vezi

Cum altul, având loc, aşa se tânguieşte,

Încât îţi vine mai să-l crezi

Că abia din leafă se hrăneşte.

Dar astăzi butcă, mâine cai,

De unde oare-i vin? Şi când ar vrea să stai

Să-i faci curată socoteală

Pentru venit şi cheltuială,

N-ai zice ca bursucul că are pufuşor

Pe botişor?

Toporul şi pădurea
de Grigore Alexandrescu
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace

Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,

Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,

Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.

Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc

Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc

Şi care îmi zicea

Că şi el o ştia

De la strămoşii lui,

Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu

De la un alt strămoş, ce nu mai este viu

Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.

Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,

 Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te

Orice inventă omul şi orice duhul naşte.

Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,

Începu să slutească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –

Începură să zică – toporul e aproape!”

– „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”

Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute

Şi care era singur ceva mai la o parte.

– „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,

Decât să ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:

După multă silinţă, cercări îndelungate,

Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,

Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,

Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,

Îmi pare că arată

Că în fieşce ţară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

Lupul şi mielul
de La Fontaine
Verdictul celui tare e lucru hotărât:
Vom arăta numaidecât.

Un miel, cuprins de-o sete mare,

Bea dintr-o apă curgătoare.
Un lup flămând, în drumul lui,
Ajunse-n preajma mielului.
– Cum de cutezi să-mi tulburi băutura? –
Răcni atunci, spre el, cu toată gura.
Te pedepsesc, să ştii, pentru-ndrăzneală.
– Dar, zise mielul cu sfială,
Nu-i cazul, dacă mă gândesc,
Să fiţi atât de mânios.
Uitaţi-vă că mă găsesc
Cu douăzeci de paşi mai jos
Pe cursul apei şi n-am cum
S-o tulbur eu acum…
– Ba, însuţi tu o tulburi, zbieră cumplita fiară
Şi cu un an în urmă m-ai şi făcut de-ocară.
– Pe-atunci, îi spuse mielul, n-am putut
Să fac ce-ai zis, căci nu eram născut.
Şi încă sug la sânul mamei, doară…
 – E fratele-ţi, de nu eşti tu!
– Nici el nu e acela, nu –
Căci frate n-am. – Atunci, e unul dintr-ai tăi.
Vă ştiu eu cât sunteţi de răi;
Nu mă cruţaţi, cu anii,
Nici voi, nici câinii, nici ciobanii.
Zicând acestea, lupul înşfacă mielu-ndată,
Îl duce-ntr-o pădure-adâncă
Şi, fără nici o judecată,
Îl mănâncă…

Odă
de Ion Luca Caragiale
Umbli hoinărind p-în lume

ca un orb, la ochi legat,

Şi de câtă vreme-acuma

pe la mine n-ai mai dat!

Prăpădeşti tu de pomană

preţioasele săgeţi,

Să te-alegi cu hulă numa’

de l-atâţi ingraţi poeţi…

Te-am vorbit rău eu vreodată?

vinovat cu ce ţi-am fost,

De mă horopseşti uitării,

tu, copil frumos şi prost?

 A! De-ai şti cum mângâi încă

urmele unde-ai rănit!

Cu ce dor mi-aduc aminte

cât atunci am pătimit!

Vino, crudule, cu pieptul

gata dezvelit te-aştept;

Nu cu una, dă cu două!

săgetează drept în piept!

Şi pe maică-ta zeiţa,

jur că n-am să te hulesc:

Mai omoară-mă o dată,

să mai simt că iar trăiesc!

Duel
de Ion Luca Caragiale
Naivul plug odată (probabil, ofensat)

La un duel de moarte pe tun l-a provocat.

Dar adversarul ţanţoş răcni cavalereşte:

„Mişelule-n genunche!” Şi-n frunte l-a scuipat…

Şi pe teren, naivul a fost silit fireşte

Mult umilite scuze să ceară de la tun.

Morala

Doamne! Fereşte

Pe mojicul prost de boier nebun!

Porumbelul şi furnica
de La Fontaine
Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:

Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,

Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –

Atâta e în pilde povaţa de bogată.

De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.

Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,

Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.

Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,

Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.

Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprins

Şi-un fir de iarbă – punte – pe apă i-a întins.

În felu-acesta ajutată,

Ajunse iar pe mal, salvată.

Acolo, sus, un oarecare

Desculţ – fiind căldură mare –

Având un arc la el,

Se pregătea să tragă în bietul porumbel,

Pe care-l şi vedea

În oală cum fierbea.

Dar chiar atunci furnica îl pişcă de picior

Şi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,

O şi porneşte-n zbor,

Zburând cu ea-mpreună

Şi supa bună.