Drumeţii şi câinii

de Ivan Andreievici Krâlov

Doi prieteni sara la un loc mergea,

Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,

Şi iată,

Deodată,

De lângă o poartă,

Un câine au lătrat,

După care alţii, de prin alte curţi,

Sărind i-au împresurat.

Şi aşa erau de mulţi,

Că unul din trecători o piatră au apucat;

Atunci celălalt au strigat:

„O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,

Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!

Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”

Şi adevărat, că-ndată

Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,

Laia de câini toată

Au început a tăcea

Şi nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,

Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,

Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,

Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,

Astupă-i gura cu pâine.

Ţăranii şi pâraiele
de Ivan Andreievici Krâlov
Nemaiputând să rabde ţăranii

Pagube şi jafuri multe,

Ce le făcea în toţi anii

Pâraiele ce curg din munte,

S-au dus să se tânguiască, cerând milă şi dreptate

La râul acel mai mare,

În care curgea pâraiele toate;

Deci plânsoarea lor era foarte însemnătoare,

Căci pâraiele rupsese ţarini şi grădini sădite,

Iar aiurea înecase mori, case, oameni şi vite,

În timpul când totdeauna râul cel mare curgea

Lin, încât nu ajungea,

Cu măreţele lui valuri,

Oraşele răsfăţate ce era pe a lui maluri.

Apoi socotea ţăranii că el va face dreptate

Şi va propi pe pâraie de la jac şi strâmbătate.

Dar zadarnică speranţă, căci ei lângă râu viind,

Şi luând sama mai bine,

Au văzut pe dânsul plutind

Toată a lor avuţie ce pâraiele răpise,

Pe care râul le primise

Şi le înghiţă în sine…

Deci bieţii ţărani atunci unul la altul cătând,

Şi capetele clătind,

Între ei aşa vorbi:

„De ce să mai pierdem timpul spre a ne tângui,

Căci nimic vom isprăvi,

 Şi nici vom afla dreptate,

Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate.”

Această pildă o înţelege

Cugetul dregătorului celui făr’ de lege,

A căruia avuţie ca fumul se risipeşte…

Şi măcar testament de lasă să s-împartă la săraci,

Din ce-au răpit jumătate, dar Domnul nu primeşte,

Pomană din bani străini, măcar biserici să faci.

Mincinosul
de Ivan Andreievici Krâlov
Întorcându-se din călătorie

Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,

Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare

Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie

Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.

Dar, în sfârşit, au strigat:

„Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut

Că voi mai vedea în viaţă,

Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,

Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;

Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.

Iar acolo unde am fost eu,

Îi mai frumos decât în rai.

Oh, fraţilor, ce trai!

Oh, cât sufletul meu plânge

Şi cât îmi pare de rău

Că am venit pe aice!

În sfârşit, n-am ce mai zice,

Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,

Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,

Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,

Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,

Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete

Într-o grădină sub un perete,

Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte”…

„Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,

Când pământul este plin de aceste minuni multe;

Precum şi eu înadins

Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,

Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.

Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,

Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,

Însă este minunat,

Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,

Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jmătate,

Şi podul s-au prăbuşit de la sine;

Iar acel ce minciuni nu spune,

Şi în caretă să treacă poate”…

„Dar gârla adâncă este?”

„Oamenii zic că fund n-are.

Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,

Ca aceste,

Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte”…

„Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare.”

„Şi cât casa nu se poate,

Însă orişicum să fie,

Dar tot, mi se pare mie,

Podul mai curios este decât minunile toate,

Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,

 Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut

Doi călători lăudoşi:

Apoi aceasta îi mai de crezut

Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi.”

„Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,

Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,

Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?”

„Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,

Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec.”

Atunci călătorul zise: „Şi eu mă unesc cu tine,

Să trecem prin vad mai bine…”

Judecaţi câtă ruşine

Pate omul mincinos;

Deci, oare, nu-i mai frumos

Să vorbim puţin şi bine?

Frunzele şi rădăcina
de Ivan Andreievici Krâlov
Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,

Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,

Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească

Şi să fălească

A lor desime tufoasă

Şi umbroasă,

Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce

umbrim,

Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,

Îi răsfăţat şi plăcut?

Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,

Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;

Şi tot noi umbrim păstorul,

Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,

Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,

Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori

La noi vin de desfătează

Şi primăvara serbează.

Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,

Şuguiţi cu noi neîncetat”…

Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:

„Voi, frunzelor, aţi uitat

Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”

Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas

mare:

„Cine este-acolo, oare,

Cu noi de se potriveşte

Şi cu obrăznicie grăieşte?”

„Noi suntem aciea care în întuneric trăim

Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.

Au voi pe noi nu ne ştiţi,

Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,

Şi înalţi,

Pe care voi înverziţi?

Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,

Că natura au vrut să ne osebească,

Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,

Spre trecătoarea podoabă.

Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,

Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă

Decât numai pentru foc.”

Fabula de la sine
 Se-nţelege bine,

Făr-a fi tâlcuită de mine.

Ţăranii şi pâraiele
de Ivan Andreievici Krâlov
Nemaiputând să rabde ţăranii

Pagube şi jafuri multe,

Ce le făcea în toţi anii

Pâraiele ce curg din munte,

S-au dus să se tânguiască, cerând milă şi dreptate

La râul acel mai mare,

În care curgea pâraiele toate;

Deci plânsoarea lor era foarte însemnătoare,

Căci pâraiele rupsese ţarini şi grădini sădite,

Iar aiurea înecase mori, case, oameni şi vite,

În timpul când totdeauna râul cel mare curgea

Lin, încât nu ajungea,

Cu măreţele lui valuri,

Oraşele răsfăţate ce era pe a lui maluri.

Apoi socotea ţăranii că el va face dreptate

Şi va propi pe pâraie de la jac şi strâmbătate.

Dar zadarnică speranţă, căci ei lângă râu viind,

Şi luând sama mai bine,

Au văzut pe dânsul plutind

Toată a lor avuţie ce pâraiele răpise,

Pe care râul le primise

Şi le înghiţă în sine…

Deci bieţii ţărani atunci unul la altul cătând,

Şi capetele clătind,

Între ei aşa vorbi:

„De ce să mai pierdem timpul spre a ne tângui,

 Căci nimic vom isprăvi,

Şi nici vom afla dreptate,

Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate.”

Această pildă o înţelege

Cugetul dregătorului celui făr’ de lege,

A căruia avuţie ca fumul se risipeşte…

Şi măcar testament de lasă să s-împartă la săraci,

Din ce-au răpit jumătate, dar Domnul nu primeşte,

Pomană din bani străini, măcar biserici să faci.

Măgarul în grevă
de George Topârceanu
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…

Eşti folositor, vezi bine,

Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.

Vulturul şi albina
de Alecu Donici
O, cât sunt de fericiţi

Cei de soarta lor slăviţi!

Căci ei şi spre fapta mare

Au a slavei îndemnare.

Dar şi cei ce ostenesc

Întru binele obştesc,

Neprivind la răsplătire,

Sunt prea vrednici de cinstire.

Vulturul pe o albină

Au zărit-o în grădină,

La revărsatul de zori,

Bâzâind pe lângă flori.

Şi i-au zis: „O, ticăloasă,

Albină nesăţioasă!

Tu petreci a ta viaţă

Tot pe flori şi pe verdeaţă,

Migăind necontenit

Nu ştiu pentru ce sfârşit.

Dar nici însăţi tu nu ştii

Care-i munca ta cea bună,

Când ca tine mii de mii

Miere la un stup adună.

Iar apoi, ce fericire

Moştenesc eu de la fire!

Cum aripile-mi întind

Şi mă desfătez zburând

Către ceruri, către soare:

De a mea putere mare,

Păsările lumii toate

Fug, s-ascund înspăimântate”.

– Fii tu în veci preaslăvit,

Albina lui au rostit.

Joe să te norocească

Şi anii să-ţi înmulţească.

Iar eu fiind rânduită,

Obştiei să ostenesc,

Mă cunosc prea fericită

Când fagurii îi privesc,

 Lucraţi de mii de albine;

Şi ştiu că şi de la mine

Un pic de miere măcar

S-au adus întru bun dar.

Cerbul la fântână
de Gheorghe Asachi
Într-o fântână limpide,

La codru, pe la munte,

Văzându-şi cerbul coarnele

Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemene,

Dar bănuit-au foarte

Cum şi picioare-asemene

Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,

Mândria frunţii mele,

Chiar ca copacii codrului

Se nalţă către stele

Aleu, cum şi picioarele

N-au formă, nici tărie,

Că ele chiar ca fusele

Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,

Răsună-n jur tufarii,

Din care fără tropote

Ies sprintenei ogarii

 Cerbul de spaimă tremură

C-un salt la fugă împunge

Şi din câmpină repede

Între tufari ajunge

Urâte mădulările

L-ar fi putut s-ajute,

De nu-i era de piedică

Podoabele cornute

Cerbul în dese ramuri

Intrând, abia s-aburcă,

Căci lăudate-i coarnele

La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele

Încruntă-n şold, sărmanul

Cerbul odoru-şi blastămă

Ce-i creşte pe tot anul!

Decât folosul, multe ori

Deşertăciunea place,

Care apoi de-a pururea

În daune se preface.

Ţăranul şi fiii lui

de Gheorghe Asachi
Sârguinţa ş-osteneală

Pre om nu dau de sminteală.

 Un sătean înavuţit,

Având zile-amu puţine,

Au chemat pre fii la sine

Şi aşa li au vorbit:

Vă păziţi vodinioare

A nu vinde-acele ogoare

Ce părinţii ni-au lăsat,

C-un odor e îngropat.

Nu cunosc locul chiar unde

Acel aur se ascunde,

Dar să ştiţi că prin răbdare

N-a fi în zadar lucrare.

Săpaţi câmpul de cu vară,

De la zori şi până-n sară,

Ogorul de-o palmă lat

Nu rămâne nescurmat!

Moare-apoi a lor părinte,

Fiii zisa având în minte,

Pre odorul să nu scape

Câmpul tot încep să-l sape,

Încât lucrul timpurie

Le aduce secerie.

N-află aurul nicăire,

Dar în loc de moştenire

Sfatul fu mântuitor:

Că osteneala-i chiar odor!

Lupul şi cucul
de Alecu Donici
– Rămâi sănătos, vecine!

Au zis lupul către cuc.

Aceste ţări de rău pline

Le părăsesc şi mă duc.

Nu mai pot trăi aice,

De om, câine, prigonit.

În Arcadia, ferice!

Este codru de trăit.

Unde aurita vreme

Împărăţeşte deplin,

Unde lupul nu se teme

De năpăstile ce-i vin.

Acolo nu sunt războaie,

Toţi în pace vieţuiesc:

Omul este blând ca oaie,

Iar câinii nici hămăiesc.

– Cale bună, măi vecine!

Dar te rog, să-mi spui curat:

Năravul nu-ţi iei cu tine?

Şi colţii ai lepădat?

– Să-i lepăd? Da’ cum se poate?

– Apoi ţine minte, frate,

Că la viitoarea iarnă

Ai să rămâi fără blană.

Şi aşa s-au întâmplat,

Precum cucul i-au cântat.

Între oameni iar sunt unii

Cu colţi de lup înzestraţi:

Ori în care parte-a lumii,

 Ei vor fi tot ne-mpăcaţi.

Pizmătareţul şi şarpele
de Alecu Donici
Degeaba vorovesc că nu-i la draci dreptate,

Când ei o şi păzesc cu mare scumpătate

Şi cel ce au făcut în lume rău mai mult

La Tartar purure-i mai bine cunoscut.

Acestui adevăr am fabulă dovadă.

Mergînd în şir la o paradă,

Un şarpe prea înveninat

Cu pizmătareţul s-au fost împricinat;

Căci şarpele voia să meargă înainte,

Iar pizmătareţul îşi da a lui cuvinte,

Precum că are

El drit mai mare.

Când iată, Velzevul la ei s-au arătat

Şi dând mai înapoi pe şarpe, înciudat

Au zis: „Eu recunosc a tale vrednicii,

Dar după drept cuvânt, în urma lui să fii.

Eşti rău în adevăr şi foarte muşti cumplit:

Eşti plin

Tu de venin;

Dar n-ai primejduit

 Pe cel ce de aproape de tine s-au ferit.

Iar pizmătareţul pe toţi au pizmuit,

Şi limba lui cea rea străbate

Oriunde, de departe.

Aşadar de acum, vă hotărăsc să ştiţi:

Că pizmătareţii în iad sunt mai cinstiţi

Şi de la locuri voi să nu vă mai sfădiţi.

Broasca şi boul
de Gheorghe Asachi
Broasca mică cât un ou

Au văzut păscând un bou

Şi mirându-se prea tare

De-o făptură atât de mare

Cugeta c-ar fi noroc

Ş-a familiei laudă, dacă

Ar putea să se prefacă

Din mic, mare dobitoc.

Deci d-ambiţie s-aprinde,

Mereu s-umflă, se întinde

Ş-apoi zice: Surioară,

Nu-s ca boul, bunăoară?

Dar aceasta i-au zis: Ba!

Broasca urmând a se umfla,

Zis-au iar: En vezi, lelică!

Soro-ţi spun că eşti tot mică!

Oare acuma l-am ajuns?

Încă nu, i s-au răspuns.

Broasc-atunci s-au mai umflat

 Foarte aşa… cât au crăpat.

Vrea ca astă broască mică

Pe mai mari cel mic s-ajungă,

Tot se umflă, se rădică,

Fără-a-şi cere sfat la pungă

Se aşează la Paris,

Unde, de nu este-nchis,

Rolul joacă de baron,

Fără bani, dar cu bun ton.

De mii planuri îngâmfat,

Casa-şi schimbă în palat

Şi-n prinţesă pe a sa damă.

Vrând apoi a mai întinde,

Creditorul pe-a lui samă

Toate, până şi pre el vinde

Drumeţii şi câinii
de Ivan Andreievici Krâlov
Doi prieteni sara la un loc mergea,

Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,

Şi iată,

Deodată,

De lângă o poartă,

Un câine au lătrat,

După care alţii, de prin alte curţi,

Sărind i-au împresurat.

Şi aşa erau de mulţi,

Că unul din trecători o piatră au apucat;

Atunci celălalt au strigat:

„O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,

Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!

 Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”

Şi adevărat, că-ndată

Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,

Laia de câini toată

Au început a tăcea

Şi nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,

Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,

Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,

Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,

Astupă-i gura cu pâine.

Broaştele care cer un împărat

de Gheorghe Asachi
Nevrând broaştele s-asculte

De guvernul democrat,

De la Zeus, cu strigări multe,

Au cerut un împărat.

Zeus, ce-i sân îndurător,

Le-au trimes un domnitori

Pacinic, drept, cu blândă fire,

Încât altul nicăire

Niciodată s-au văzut.

Dar din ceri când au căzut,

Au sunat aşa de foarte,

Încât neamul cel broscos,

Bolând mult şi mai fricos,

Pin coşor, glodoase boarte

Tupil s-au acufundat

Şi timp mult n-au cutezat

De-a scoate un cap afară,

Să facă conţert de sară.

Suveranul îns-acel

Pe care l-au socotit

Că-i vreun uriaş cumplit

Ram au fost d-un copăcel.

Despre acesta mare teamă

Avea broasca care-ntâi

Au ieşit să ia samă

Şi să deie semn l-ai săi.

Dar abia de remu-ncet

Tremurând s-au propiet,

Iacă ş-alta vine-n urmă,

După ea întreaga turmă.

Apoi nu pre târzior

Tot acel broscos popor

Aşa bine s-au deprins

La fireasca bunătate,

Încât sărea, înadins

Împăratului pe spate.

Păzind al său caracter,

Toate sufere-acel Sir.

Însă broaştele rebele,

Neastâmpărate, rele,

Către Zeus iar au strigat:

Să ni dai alt împărat,

Care mai vioi să fie!

Zeus atunce în mânie

 Li trimete o cucoară,

Care-mpunge, le omoară,

Să arete a ei putere

Le înghite şi-n plăcere

Căpăţânile le sfarmă.

Iacă ţipet nou şi larmă

Broaştele au înălţat.

Atunci Zeus au detunat

Cu aceste aspre zise:

Broaşte hâde, pare-vi-se

Că eu voi să mă supun

Către ţipetul nebun?

Dac-aţi fi avut voi minte,

Trebuia să fi ţinut

Pe guvernul de-nainte;

Dar după ce l-aţi pierdut,

Vă era destul odor

Acel pacinic domnitor.

Acuma vă dau un sfat:

Păstraţi p-acest împărat,

Nu cumva iar prin schimbare

Să daţi pest-un rău mai mare.

Broasca şi boul
de Gheorghe Asachi
Broasca mică cât un ou

Au văzut păscând un bou

Şi mirându-se prea tare

De-o făptură atât de mare

Cugeta c-ar fi noroc

Ş-a familiei laudă, dacă

Ar putea să se prefacă

Din mic, mare dobitoc.

Deci d-ambiţie s-aprinde,

Mereu s-umflă, se întinde

Ş-apoi zice: Surioară,

Nu-s ca boul, bunăoară?

Dar aceasta i-au zis: Ba!

Broasca urmând a se umfla,

Zis-au iar: En vezi, lelică!

Soro-ţi spun că eşti tot mică!

Oare acuma l-am ajuns?

Încă nu, i s-au răspuns.

Broasc-atunci s-au mai umflat

Foarte aşa… cât au crăpat.

Vrea ca astă broască mică

Pe mai mari cel mic s-ajungă,

Tot se umflă, se rădică,

Fără-a-şi cere sfat la pungă

Se aşează la Paris,

Unde, de nu este-nchis,

Rolul joacă de baron,

Fără bani, dar cu bun ton.

De mii planuri îngâmfat,

Casa-şi schimbă în palat

Şi-n prinţesă pe a sa damă.

Vrând apoi a mai întinde,

Creditorul pe-a lui samă

Toate, până şi pre el vinde.

Cerbul la fântână
de Gheorghe Asachi
Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-şi cerbul coarnele
Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemene,

Dar bănuit-au foarte
Cum şi picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,

Mândria frunţii mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalţă către stele

Aleu, cum şi picioarele

N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,

Răsună-n jur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură

C-un salt la fugă împunge
Şi din câmpină repede
Între tufari ajunge

Urâte mădulările
L-ar fi putut s-ajute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute

Cerbul în dese ramuri

Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele

Încruntă-n şold, sărmanul
Cerbul odoru-şi blastămă
Ce-i creşte pe tot anul!
 Decât folosul, multe ori
Deşertăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

Imparteala

Avand tovarasie
La o negustorie,
Cativa prieteni pe viata
Au castigat multime de bani gheata.
Si adunandu-se la casa lor obsteasca
S-au apucat folosul sa-mparteasca.
(Dar sunt cam rare impartele
Fara galceve, sau smintele.)
Si-ai mei prieteni buni, castigul impartind,
S-au intaratat la sfada.
Cand, iata! deodata,
Aud strigand:
- "Sariti! sariti! foc! casa arde!"
- "Lasati si ne vom socoti pe urma;
Dar trebuie sa stiti ca mie mi se cade
Din cea de fata suma
O mie inca si mai bine",
A zis dintre tovarasi unul.
- "Iar mie in tot bunul
Vreo doua mii mi se vine",
Le zice lor un alt.
- "Aidem insa!" - "Ba stati,
Si dreapta partea-mea imi dati",
Strigara celalalt.
- "Da pentru ce? Si cum? ..."
Sfadindu-se asa, prietenii vad fum
Cu palalaie-n casa,
Si neputand sa iasa,
Au ars ei toti, cu bani, cu tot.

Aici a zice pot:

Ca la un rau obstesc, cand cere trebuinta
Ca sa-l intampinam puind unit silinta;
Adeseori pierim obsteste.
Cand fiestecare
Stigand cu gura mare,
La interesul sau in parte atinteste.

Magarul , vulpea si leul –

Fabula de Esop
Magarul si vulpea , deveniti tovarasi pentru a se apara unul pe celalalt fata de dusmani , au
pornit intr-o zi la vanatoare prin padure.Nu au avut mult de mers si au intalnit un leu.Vulpea
, vazand pericolul care o pastea , s-a apropiat de leu si i-a promis ca , daca acesta nu se va
atinge de blana ei , il va ajuta sa puna laba pe magar.Sireata vulpe i-a spus apoi magarului sa
fie linistit pentru ca nu va pati nimic , dar l-a adus pe marginea unei gropi adanci si l-a facut
sa cada in ea , ca intr-o capcana.Leul , vazand ca magarul nu are scapare , a infulecat-o pe
vulpe si , dupa aceea , s-a ospatat pe indelete cu magarul.

Morala : Niciodata sa nu ai incredere in dusmani.

Magarul si catarul - Fabula de

Esop
Un catargiu a plecat odata la drum cu un magar si un catar , amandoua animalele ducand
cate o mare povara.Atata timp cat a mers pe drum drept , magarul si-a dus incarcatura cu
usurinta , dar atunci cand a inceput sa urce cararea povarnita a unui munte , a simtit ca nu
mai poate merge mult astfel.Magarul si-a rugat tovarasul de drum sa il ajute si sa ia o mica
parte din povara lui , dar catarul nu a vrut nici macar sa il bage in seama.Nu mult timp dupa
aceea , magarul a cazut mort la pamant.Nestiind ce altceva ar putea face in acea regiune
salbatica , catargiul a pus pe spatele catarului si incarcatura magarului , iar deasupra a
asezat magarul , dupa ce l-a jupuit.Catarul , mugind sub marea greutate , si-a spus in sinea lui
:"Sunt tratat asa cum merit.Ah , daca i-as fi dat putin ajutor magarului atunci cand mi-a cerut
, nu as mai duce acum in spate atat incarcatura lui , cat si pe el insusi."

Un gram de preventie face mai mult decat un kilogram de tratament.

Leul indragostit - Fabula de

Esop
Odata ca niciodata , un leu s-a indragostit de o frumoasa fata si , dupa cuviinta , a cerut-o de
sotie de la parintii ei.Mama si tatal fetei nu stiau ce sa spuna.Nu le convenea sa isi dea fiica
leului , dar nici nu doreau sa starneasca mania regelui animalelor.

In cele din urma tatal a zis : " Suntem foarte onorati de propunerea maiestatii voastre , dar
fiica nostra este o fiinta delicata si ne este teama ca , purtat de inflacararea dragostei voastre
, ati putea sa o raniti.Mi-as putea permite sa ii sugerez maiestatii voastre sa isi scoata
ghearele si coltii si , in acest caz , am putea sa ne razgandim asupra cererii voastre."

Leul era atat de indragostit incat si-a smuls coltii din falci si ghearele din labe .Atunci , insa,
cand s-a reintors la parintii fetei , acestia , vazandu-l fara puterea de a le mai face rau, i-au
ras in nas si l-au batjocorit.

Dragostea poate imblanzi pana si cea mai salbatica fiara.

Iepurele si broasca testoasa -

Fabula de Esop
Odata , iepurele se lauda in fata celorlalte animale cu rapiditatea lui de a alerga ."Nimeni nu
m-a invins inca " , spunea el , "atunci cand fug cu toata viteza de care sunt in stare.Provoc pe
oricine doreste , sa se ia la intrecere cu mine."

Broasca testoasa a spus linistita :"Eu accept provocarea ta ."

"Asta chiar ca este o gluma buna " , a zis iepurele ; "as putea sa dansez in jurul tau cat este
ziua de lunga".
"N-ai decat sa te lauzi pana cand te voi infrange" , i-a raspuns broasca testoasa."Vrei sa te
intreci cu mine ?".

Concursul de alergare a fost stabilit si , la momentul potrivit , s-a dat startul.Iepurele a pornit
ca din sageata si a disparut din vedere, dar , in curand, s-a oprit si , pentru a-si arata
dispretul fata de broasca testoasa , s-a intins pe pamant sa traga un pui de somn.Broasca
testoasa nu s-a lasat , s-a straduit o data si inca o data , inaintand cu greu cu pasii ei marunti
si , atunci cand iepurele s-a trezit din somn , ea ajunsese atat de aproape de finis incat
iepurele nu a putut sa o mai ajunga.Atunci, broasca testoasa a spus :

Numai prin perseverenta poti castiga o cursa.

Magarul in blana de leu -

Fabula de Esop
Intr-o zi , un magar a gasit o piele de leu , lasata de catre vanatori sa se usuce la
soare.Magarul si-a pus pielea pe el si a pornit catre satul sau natal.Pe masura ce mergea ,
toate fapturile fugeau din calea lui , atat oameni cat si animale , lucru care il facea sa se simta
tare mandru.Incantat de efectul pe care il facea , si-a ridicat vocea si a slobozit un raget , dar
atunci toata lumea si-a dat seama cine era el de fapt , iar stapanul sau , pentru ca il bagase in
sperieti , i-a tras o bataie sora cu moartea .La scurt timp dupa aceea , vulpea a venit la magar
si i-a spus : "Eh , te-am recunoscut dupa voce".

Un prost se poate deghiza in haine alese , dar cuvintele lui prostesti intotdeuna il vor da de
gol.

Maimuţoiul şi Motanul
de La Fontaine
În casa unui om din vremea veche,

Trăia o-mpieliţată de pereche:

Un maimuţoi

– Pocitul Maimuţilă –

Şi un cotoi
 – Cumătrul Motănilă.

Când dispărea slănina, brânza, caşul,

Nu căuta pe la vecini făptaşul…

Ci cum şedeau, odată, la vatră lighioanele

Şi urmăreau cum se coceau castanele,

Un îndoit folos credeau c-ar scoate

De-ar izbuti să le mănânce toate,

Făcându-şi lor un bine şi altuia un rău.

Şi maimuţoiul, marele mâncău,

I-a spus: – Fârtate năpârstoc,

Tu eşti mai priceput ca mine, zău.

Ce-ar fi să scoţi castanele din foc?

Zis şi făcut!

Fârtatul priceput

A şi-nceput

Să scoată cu gheruţa

Castanele din foc,

În vreme ce maimuţa

Le şi mânca pe loc.

Când se ivi o slugă,

O rupseră la fugă.

Zugravul şi portretul
de Grigore Alexandrescu
La un zugrav foarte vestit mergând din întâmplare,

Portretul meu îi comandai; întâi însă-ntrebare

Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă

Aşa cum oricui l-o vedea portretul meu să placă;

Căci am un mare interese, voi ca-n streinătate,

Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să poci eu bate,

Fiind acum de măritat o fată foarte rară,

Ş-ai ei epitropi căutând un bărbat în astă ţară.

„Prea lesne – îmi răspunse el – nu e întâiaşi dată

Când pe urâţi făcând frumoşi luai o bună plată:

Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine,

Numai vezi de portret departe a te ţine.”

Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi daca al meu nume

Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume

N-ar putea crede că sânt eu, atât sânt de schimbate

Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuse?ate.

Ai noştri râd câţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă,

De voi putea să dobândesc pe nobila mireasă,

Şi daca vreun venetic, ieşit din ţări streine,

Sau vrun român mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine.

Redactori care lăudaţi

Pe unii dintre candidaţi,

Ce proştilor le daţi virtuţi,

Şi elocuenţă celor muţi,

Ce pe răi faceţi virtuoşi

Şi patrioţi pe ticăloşi,

Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit,

Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,

Al cărui jurnal fabulos

Era destul de mincinos,

Dar care cel puţin spunea

Acelor care nu-l credea

Că adevăru-adevărat

Este prea lesne de aflat;

Că n-au decât să ia pe dos

Câte a scris el de prisos,

Ş-atunci pot fi încredinţaţi

 Că n-au să fie înşelaţi.

Omul şi raţa
de George Topârceanu
Unui om, săracul, într-o dimineaţă,

I-a murit o raţă,

Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,

Când văzu că-i moartă cu adevărat.

Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,

I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:

Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:

După întristare, vine bucurie.

Urechile iepurelui
de La Fontaine
Rănit cu coarnele de-o fiară oarecare,

Se mâniase leul ne-nchipuit de tare –

Şi pentru-a nu mai fi supus

Atâtor suferinţe stârnite de-un supus,

A hotărât să scoată din locurile sale

Pe toate-acele animale

Ce coarne-aveau în frunte.

Fiindcă nimeni nu putea pe dânsul să-l înfrunte,

Capre, berbeci şi tauri plecară-n altă parte.

La fel făcură-ndată şi ciutele şi cerbii.

Un iepure văzându-şi, pe cuvertura ierbii,

 Umbra urechilor, se-nspăimântă de moarte.

El se temea ca nu cumva

Un nu ştiu ce inspector drept coarne să le ia.

– Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,

Căci chiar de le-aş avea mai mici

Decât le are struţul, mi-ar fi la fel de teamă.

– Cum coarne? el întreabă. Mă crezi naiv, se cheamă,

Cum o să spun aşa ceva?

Se vede doar că sunt urechi sadea.

– Se va susţine, totuşi – spuse iar animalul temător –

Că-s coarne-adevărate, şi încă de licorn.

Şi-oricât la interogator,

Oricât neadevărul cerca-voi să-l răstorn,

Nu-ncape nici o îndoială

Că spusa mea va trece drept sminteală.

Savant
de Ion Luca Caragiale
Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost,

Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost;

Tot ce mintea omenească până astăzi a ştiut,

În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat şi… a-ncăput:

Bibliotecă vestită! aşa plină, că-n zadar

Am dori să mai încapă şi un bibliotecar.

Calul şi călăreţul
de Alecu Donici
Un vrednic călăreţ

Avea un cal prea blând şi bine învăţat;

Iar singur el semeţ

Şi despre cal încredinţat,

Au vrut să facă o cercare:

Ca fără frâu, călare

Să iasă la primblare.

Deodată calul au pornit

La pas, încetişor;

Dar când au înţeles că n-are frâu strunit,

Au prins a mai juca, a merge mai uşor.

Apoi, luându-şi vânt,

Sărea, zvârlea fugând,

Încât pe călăreţ l-au trântit el jos,

Iar singur au plecat la fugă mai vârtos

Pe văi, pe dealuri, prin ponoare

Şi, dând de-o râpă mare,

S-au zdrumicat de tot.

Stăpânul au aflat în urmă calul mort.

Ş-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire

Eu însumi ţi-am gătit.

Tu sub povăţuire

A frâului strunit,

Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,

 Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată,

Dar când la un norod nu are

A sa măsură înţeleaptă,

Se face primejduitoare.

Omul şi raţa
de George Topârceanu
Unui om, săracul, într-o dimineaţă,

I-a murit o raţă,

Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,

Când văzu că-i moartă cu adevărat.

Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,

I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:

Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:

După întristare, vine bucurie.

Maimuţoiul şi Motanul
de La Fontaine
În casa unui om din vremea veche,

Trăia o-mpieliţată de pereche:

Un maimuţoi

– Pocitul Maimuţilă –

Şi un cotoi

– Cumătrul Motănilă.

Când dispărea slănina, brânza, caşul,

Nu căuta pe la vecini făptaşul…

 Ci cum şedeau, odată, la vatră lighioanele

Şi urmăreau cum se coceau castanele,

Un îndoit folos credeau c-ar scoate

De-ar izbuti să le mănânce toate,

Făcându-şi lor un bine şi altuia un rău.

Şi maimuţoiul, marele mâncău,

I-a spus: – Fârtate năpârstoc,

Tu eşti mai priceput ca mine, zău.

Ce-ar fi să scoţi castanele din foc?

Zis şi făcut!

Fârtatul priceput

A şi-nceput

Să scoată cu gheruţa

Castanele din foc,

În vreme ce maimuţa

Le şi mânca pe loc.

Când se ivi o slugă,

O rupseră la fugă.

Întrebare şi răspuns
de George Topârceanu
Rumegând cocenii de pe lângă jug,

S-a-ntrebat odată boul de la plug:

– Doamne, pe când alţii huzuresc mereu,

Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…

La-ntrebarea asta, un prelung ecou

I-a răspuns din slavă:

 – Pentru că eşti bou…

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt

Grierul şi furnica
de Gheorghe Asachi
Săltând, grierul la ţară

Şuierat-au toata vară,

Şi când iarna au venit,

Cu nimica s-au trezit,

Neavând măcar de dor

Muscă sau un viermişor

Pe furnica sa vecină

Au rugat să-l împrumute

C-un grăunte, c-o neghină,

Să mai prindă la vârtute,

 Zicând: Zău, la timp de trier,

Dau parola mea de grier,

Înturna-voi toată soma

Ş-interesul de-mprumut!

Dar furnica econoamă

I-au zis: Vara ce-ai făcut?

Prin câmpii şi prin grădine

Am cântat pân-au dat bruma.

Tu cântai, îmi pare bine,

Joacă, vere, dar acuma!

Frunzele şi rădăcina
de Ivan Andreievici Krâlov
Într-o zi de primăvară, frumoasă şi
seninată,
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă
toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să
şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor
ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
 Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu
însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi
săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat”…
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au
răspuns:
„Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat
cu glas
mare:
„Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?”
„Noi suntem aciea care în întuneric trăim
 Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă
hrănim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-
nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc.”
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.

Văduva şi piticul
de George Topârceanu
Zice că demult, odată,

Un pitic s-a însurat

Cu o văduvă bogată,

Ce fusese măritată

Cu un mare om de stat.

Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,

 Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită…

Cu muncă şi cu răbdare,

Poţi face cât unul mare.

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Doi prieteni
de George Topârceanu
Un beţiv din lumea toată

(Care se numeşte Nae),

Ce fusese rupt odată

De nevastă-sa-n bătaie,

Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit

 Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…

Morala:

Râde ruptul de cârpit.

Mângâiere
de Ion Luca Caragiale
O babă chioară-aşează tingirea cu păsat

Pe-o pirostie şchioapă… Fiertura-n foc a dat…

Şi scuipă biata babă, şi blestemă, se-nchină:

„Spurcatu!… Necuratu…” (El singur e de vină!)

Morala

Spre mângâiere – adeseori

Ne trebuiesc… instigatori.

Măgarul în grevă
de George Topârceanu
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…

Eşti folositor, vezi bine,

Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.

Leul deghizat
de George Topârceanu
Leul s-a-mbrăcat odată

Într-o piele de măgar,

Să colinde ţara toată

Din hotar până-n hotar,

 Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)

Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători.

Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng

Ca un biet măgar nătâng,

Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc

Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.

– Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi!

(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)

Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?…

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,

Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.

– O, măria-ta! Iertare!

Zise cel mai diplomat, –

Semănai aşa de tare

C-un măgar adevărat!…

Ţintă

Să intrăm în U. E. am ţintit
Cu o voinţă şi-o putere rară
Şi iată, pân-la urmă-am reuşit,
Dar ţara ne-a rămas afară!
Dlui ***

M-am silit totdeauna să-mi dobândesc bun nume,

Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume,
Fără să am mândria să zic c-am izbutit.
Dar de când luai ştire că tu, ş-alţii ca tine,
Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine,
Încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit.
hexagramă de Grigore Alexandrescu
În iad mai dăunăzi, câţiva răposaţi

În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,

Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă, arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
"Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus."
poligramă de Grigore Alexandrescu