Moartea amanților

de Charles Baudelaire

Vom avea divanuri molcom parfumate,

Şi profunde paturi largi ca un mormînt,

Iar pe etajere vor fi flori ciudate,

Pentru noi crescute sub un cer mai sfânt.

Inimile noastre, facle minunate,

Pân-la fund vor arde cu suprem avânt

Și-n oglinda minții noastre-ngemănate

Focul pîn-la capăt va trăi resfrânt.

Într-o sfântă seară roză și albastră,

Vom schimba un fulger din iubirea noastră,

Încărcat de-adio, ca un lung suspin;

Mai apoi un înger va deschide uşa,

Vrând să reînvie fostele iubiri,

Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa.

 Un zâmbet care să ne amintească
de Charles Bukowski

Aveam peștișori aurii și ei se roteau în bolul de pe masă

din apropierea draperiilor purpurii care
acopereau întotdeauna fereastra
mama mea, biet peștișor, zâmbea mereu,
dorind ca noi toți să fim fericiți,
mi-a spus: „fii fericit, Henry!”
și avea dreptate.
este mai bine să fii fericit, dacă poți.
dar tata continua să o bată pe mama
și să mă bată pe mine de câteva ori pe săptămână
în timp ce urla din rama lui de 6 pe 2 cm
pentru că nu putea înțelege
ce îl apasă în interior.
mama mea, biet peștișor de aur,
dorind să ne arate că e fericită,
deși bătută de 2 sau 3 ori pe săptămână
îmi spunea să fiu fericit.
„Henry, zâmbește!
de ce nu zâmbești niciodată?”
și ea îmi arăta mereu cum
și acela era cel mai trist zâmbet pe care
l-am văzut vreodată pe pământ;
într-o zi peștii au murit, toți 5,
pluteau pe o parte și aveau ochii încă deschiși.
când tata a ajuns acasă, i-a aruncat pisicii pe jos
acolo, pe podeaua din bucătărie,
și noi doar priveam
în timp ce mama
zâmbea.
 Îmi amintesc iubito…
de Serghei Esenin

Îmi amintesc iubito , îmi amintesc,

A părului tău strălucire,
Nu mi-e ușor, nu simt vreo bucurie,
Că s-a întâmplat să te părăsesc...

Îmi amintesc, nopțile de toamnă

A teilor foșnitoare umbră,
Chiar dacă era atunci ziua mai scurtă,
Mai îndelung, eram luminați de lună...

Îmi amintesc, că mi-ai spus atunci:

„Anii noștri, senini, se scurg, vor trece,
Iubitul meu, și curând, pe mine,
Cu alta, mă vei uita, pentru totdeauna.”

Astăzi teiul înflorit,

Sentimental, mi-a reamintit
Cu câtă dragoste, atunci am presărat,
Petale de flori, în păru-ți buclat.

Și inima iarăși îmi simt fremătând,

Și-s trist pe alta iubind,
De parcă, de dragoste, a mea poveste,
Cu alta, de tine îmi amintește…
 Fiertura lui Demian
de Ivan Andreevici Krîlov

Vecine dragă, haide, mai poftește,

Mai ia o strachină de pește.
- Îți mulțumesc din suflet, sînt sătul.
- Și totuși n-ai mâncat destul.
Mai ia o data, dacă mă iubești.
Cu ciorba asta nu mai te-ntâlnești.
- Da n-am mâncat trei străchini pline ?
- Mai ții socoteală, măi, vecine ?
Ia și mănânc-o sănătos pe toată.
Nu te sfii, că-i ciorbă minunată.
Numai te uiți și îți vine pofta iar.
De grasă ce-i, e ca de chihlimbar.
Fă-mi dar plăcerea și mai ia o data,
Din cegă, din plătică, din borș câte-o bucată,
Ce stai așa, femeie, de nu scoți nici o vorbă ?
Mai roagă-l, mai poftește-l și tu frumos la ciorbă.

Deci, Demian pe Foca poftindu-l la ospăț

Îl îndopa din oală și nu-l slăbea din hăț.
Nici să răsufle, barem, nu-i mai dădea răgaz
Și, străchini după străchini, golite cu necaz,
Mai rămăsese a cincea, iar omul și nevasta
Îl îmbulzeau zicându-i: - Mănînc-o și pe asta
Și nu mai face nazuri și mofturi, Foca dragă.
Tingirea se golise aproape-ntreagă,
Dar năpădit de zeamă, de muci și de sudoare,
Să rabde încă una nu se mai simți în stare,
Și, fără buna ziua, nici mulțumesc nici rugă,
Își ia din cui căciula și pune-te pe fugă.
Și de atunci încoace, biet Foca, an de an,
Nu-i mai deschide ușa lui badea Demian.
Tu, scriitor cu haruri, primite ca din vis,
De nu vei știi condeiul să ți-l măsori în scris
Cruțându-ți cititorii de proza sau de versul
Pierdute-n zeamă lungă și bălăcindu-ți ghersul,
Vei face numai greață cu tot ce-ai vrut să spui,
Ca Demian cu ciorba din străchinile lui.
 Niciodată toamna
de Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
 
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
 
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,
Foile-n azur.
 
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.