Ostinato

de Cristi Juncu

O femeie.

Auziți? Ce nebunie! Cu șapte ore-n urmă... acum e... a trecut de unu, deci mai mult de șapte ore,
când am venit de la servici în jur de șase era, am venit direct acasă, tot timpul vin direct acasă, asta
mi-e pedeapsa, supliciul autoimpus, servici-casă, servici-casă, e cea mai îngrozitoare penitență, da’
trebuia, n-aveam cum altfel, mă rog, așa am simțit, că dacă nu fac asta, înnebunesc, mă... sinucid, știu
că pare de necrezut, da’ chiar eram în stare.

Doamne, cum se poate să fiu atât de... de iluzionabilă, de proastă, de fapt, unde mai încape atâta
speranță în sufletul ăsta atât de greu încercat... Știu c-o să ziceți că deja sunt într-o ureche, da’ nu-i
adevărat! Fin’că iată, aud cu ambele urechi, stereo se aude! poc, poc, poc, poc... cine știe când a
început, poate de dimineață, poate mai dinainte, în graba în care plec de fiecare dată, se poate să nu-
l fi auzit... sau să n-o fi! – îndoiala asta n-are sens, e clar că e bărbat, clar. De șapte ore, în
apartamentul de deasupra mea pășește un bărbat. Într-una. Poc, poc, poc, poc. Sigur e bărbat. O
femeie nu poate să calce așa.

Ce poftă mi-era de vorbit!... În concluzie, nu pot să dorm. Mă aflu sfâșiată între indignarea că cineva
își permite să-și bată joc în felul ăsta de nervii aproapelui său, respectiv, ai mei... și fascinația pentru
răbdarea lui! Nu-i... nebunie? Șapte ore? Poc, poc, poc... nu e...? ceva? Un subiect pentru o scurtă
povestire?

Ce mă fac? Cum ce te faci? Bate-i în tavan cu coada măturii!

Liniște.

Hopa! Ce se-ntâmplă? Nu se poate! Atâta a fost? Opt ore și-un pic. Nimic. Se culcă. Așa, deodată?
Poate s-a descălțat... nimic. Bocănilă! Fâs!... ei, cum mai dorm eu acum? Lui îi convine, și-a făcut
plimbarea de seară și... măcar ai ajuns la vreo concluzie? (Pașii se reiau.) Aha! N-a ajuns! Păi se poate-
? să mă lași așa? Oi fi făcut pipi! Normal! După atâtea ore... ciudat. Am auzit că bărbații nu pot să se
țină atât. Nu-i bărbat?... Ei, cum să nu fie bărbat? Bravo, bărbate! Nu te lăsa!

Totuși, de ce nu mă duc sus? Ar fi absolut normal – cioc, cioc, bună seara, seara la trei noaptea, da
cum? Noapte bună?, bună noaptea nu există la noi. Da nu! Nu te duci nicăieri! Nu te duci, pentru că e
foarte posibil s-apară un mitocan care să... „ce-i cucoană, care-i problema? Sunt în casa mea, ce, n-
am voie să merg?”... la care tu nu o să ai forța unei replici usturătoare de genul „da scoate-ți măcar
pantofii! Sau mergi pe covor! N-ai covor? Cumpărăți!!!”, n-o să ai forța, nu, tu o să fii atât de
dezamăgită, încât o să-i întorci spatele, demnă, civilizată, în timp ce el „zdrang!”- o să-ți trântească
ușa. Asta în cel mai bun caz! Că poa să iasă altu, alt mitocan, care să-și întindă, la vederea ta, un
zâmbet unsuros pe figură, și... da! Să te invite la o plimbare! „Vă deranjează pașii mei? Nu vreți să
facem câțiva împreună?” (mimează plimbare) Ce faci? Te plimbi cu ăsta? Cu unsurosu? Ai
înnebunit?... astea sunt, fantezii erotice! Doamne, chiar am înnebunit? Cine știe ce cretin, ce idiot,
ce.... mitocanu ăla cu „ce-i cucoană”, nu! Oare un mitocan care poate merge așa opt ore... un... poate
fi un mitocan? Asta e! de-asta am... fantezii! Fin că e imposibil! Ăsta e semn de gândire! Ăsta e mers
de intelectual! Care cugetă la mersul lucrurilor! la soarta omenirii! la cum să-ți găsești un bărbat care
să nu te mintă! Care să nu fie altfel decât ți-ai închipuit că e! care să nu te păcălească!

(meditează; concluziv)

Sunt o vacă. Sunt o gâscă proastă. Am fantezii cu intelectuali pentru că... de fapt, nu sunt fantezii.
Sunt mai rău decât o gâscă proastă, sunt bolnavă! Sunt incapabilă de fantezii!

Facem așa: mergem sus, da nu ciocănim. Îi băgăm un bilețel pe sub ușă. Ca copiii, da ca copiii. Cu tot
cu cacofonie, da! Și pe bilețel scrie: ”dedesubt, doamnă singură stop.” Doamnă? „dedesubt,
femeiesingură stop.” „care nu înțelege stop.” Femeie? Femeie! „Aștept explicații stop.” Corect. Și? Și
el găsește misiva și... coboarăăă! La femeia cea singură, la femeia cea așteptătoare... i-auzi! Trrr!
Sună! A venit, dragul de el! Să-i deschid? Cum să nu-i deschid? (joacă) poftiți, poftiți! Iertați, vă rog,
dezordinea! M-ați luat prin surprindere, vreau să zic, că nu mă așteptam chiar așa să... luați loc aici!
Ce-ați spus? Zgomotul ăsta? Ah, picură robineții! Știți, femeie singură... picură-ntruna, picătura
chinezească, da! Pic, pic, poc, poc... da, sunt niște picături foarte mari, dar contează unde cad,
înțelegeți, e o problemă de recepție, de rezonanță, depinde de urechea care-aude, de pildă eu cu
stânga aud „pic”, în timp de cu dreapta aud „poc”, serios, unii poate n-aud nimic, mai bine să pun
puțină muzică, în felul ăsta n-o să ne mai sinchisim de...

Așa... păi? E frumos? Poftim? Nu! Nu-ți dau nicio cafea! Du-te acasă și fă-ți singur! Du-te acasă și
bocăne cât vrei! Bocănilă! Hai, pleacă! Dispari! Nu, nu te conduc! Să intre următorul! Luați loc!
numele? Cum Bocănilă? Pe Bocănilă tocmai l-am dat afară! Așa, bravo! Cu totul altceva! Ionescu?
Ionescu și mai cum? Ion. Ionescu Ion. Ionescu B. Ion. „B”? de la ce vine „B”? cu voce tremurătoare îmi
spune „nu știu”, „cum nu știi?”, insist eu, „nu știi cum îl cheamă pe taică-tu?”, „am uitat”, șoptește el,
„și, oricum, a murit...” cum? A murit Bocănilă? Cică a murit...

Iar face pipi? Așa repede? Doamne, ce-i asta? Alo! Ce-ai de gând? Se culcă, în sfârșit? Bocănilăă?
Dacă pleacă? Dacă pleacă la... servici?

S-o fi dus la servici. Simt o imensă dezamăgire. Nu pot concepe ca un asemenea individ să aibă...
servici. Nu-mi închipui ce servici poate... Mister... Mister absolut... Mă simt... păcălită!
Am avut o revelație. Mi-a trecut deodată prin cap că deasupra e el... e mincinosu. (joacă) „Înseamnă
că... nici n-am curajul să formulez... înseamnă că m-am înșelat! Că minciuna n-a fost minciună, că era
o minciună minciuna! Da! Înseamnă că mă iubește! Vă dați seama, a închiriat apartamentul de
deasupra și cu doar sunetul pașilor lui, îmi face într-una declarații: „nu pot fără tine”, „nu dorm fără
tine”, „te-aștept”, tu, tu”, „poc, poc”... aiurea! N-a fost nimic din reacția asta. Gândul că cel de
deasupra e el a însemnat o imensă dezamăgire... însă după aia, o bucurie la fel de imensă! Da!
Înseamnă c-am scăpat! (spre tavan) Mulțumescu-ți ție, deasupra-mergătorule! Sunt... liberă...

Iar a plecat! Chiar are servici! Nu-nțeleg... mi se pare incredibil că o creatură ca mine trăiește așa
ceva! (spre tavan) Nu, nu asta, nu. mă refer la condiție, la... casă-servici, singură, meschinării! Sunt...
sunt frumoasă! Știu că nu tipul manechinului, că poți să „cum, madam, cu picioarele astea strâmbe?
Cu șuncile alea pe colo?” și ce? Tocmai! Tocmai că frumusețea nu înseamnă un tipar! Frumusețea e
ca bunul simț! Știi când e! simți când e! și simt că simte oricine mă privește! Pe urmă, sunt
inteligentă! Probabil că nu mai contează atât de mult... prostii... oricum sunt! Sunt sociabilă, sunt
spirituală în conversații, știu să dezvolt un subiect atât cât se cuvine... am o cultură generală stimabilă
și priceperea de a o etala fără ostentație... știu să dansez! Am energie! Câteodată vădesc calități de
lider, și nu pentru turme, ci pentru indivizi cu pretenții, pentru personalități! Pe urmă, sunt virtuoasă!
Ce cuvânt... deci, voiam să zic că am o morală... doamne, cum sună! Bine, am norme... nu, principii!
Nu... am credința că există bine și rău! Și că dacă nu știu ce e bine, măcar știu ce e rău. Sau măcar mă
preocupă! E incredibil: nu reușesc să formulez ceva atât de simplu! Că încerc să fac binele și să nu fac
răul! Nu vorbesc de dat pomana la cerșetori pe stradă, deși fac și asta, nu! Vorbesc de... fidelitate, de
exemplu. Într-o relație... cum sună... sau cred că e bine să nu minți. Cu toate nuanțele de rigoare,
știu, bolnavul de cancer, dacă e bine să-i spui... important e că am niște valori în care cred! E mult. E
foarte mult!

Nu mai vorbesc de muzică! De starea... religioasă pe care mi-o provoacă muzica. Nu mai vorbesc
pentru că, în domeniul ăsta... mă rog, e ceva aproape patologic... deși mi-e complet inaccesibilă
muzica sunt... o să mai încerc! Acum am și... cel mai perfect metronom!

...am vrut să spun că e nedrept! Ca o creatură ca mine să trăiască ceea ce trăiesc. Am senzația fizică a
unui amestec scârbos care a fost pus la fiert! Refuz să fierb în aceeași oală... cu colegii de servici! De
exemplu! N-am nimic cu ei, da... ce căutăm împreună? Unde sunt cei lângă care s-ar cuveni să
trăiesc? Unde fierb ei? Știți cum e? înainte vreme, existau regi și regine și printeșe și prinți, pe de o
parte, și restul lumii, pe de altă parte. Servitorii, țăranii, care în toate poveștile nu fac decât figurație!

Asta vreau să spun: am certitudinea că sunt o prințesă și că m-am rătăcit de ai mei.

Astea sunt două scrisori pe care le-am primit de la el. mincinosul. Atât mi-s scris: de două ori. În
aproape cinci ani. Una la-nceput, când umbla după mine cu limba scoasă, și una la sfârșit, când am
plecat. Prima. O partitură. Capriciul nr. ? de Paganini. Iar pe spate scrie așa: „ în semnele bizare de pe
verso...”, adică în partitură, „...se găsesc încifrate multe dintre cuvintele pe care aș vrea să ți le spun.
Sper că vei fi suficient de curioasă pentru a folosi obiectul anexat”... adică invitația (scoate o invitație)
vă așteptăm, la, la... ora 19..., „suficient de curioasă pentru a folosi obiectul anexat”, auzi, obiectul
anexat! Punct. „În locul și la dat emenționate acolo, cuvintele respective”, ah, ce pretențios!,
„cuvintele respective vor fi strigate în gura mare, fiindu-ți adresate personal.” T, t, t, t... adevărul e că
l-a cântat dumnezeiește. Cu asta m-a zăpăcit, cu muzica. M-a fascinat mai ales vioara. Singurul meu
vis repetitiv. Da, mă visez cântând. La vioara... ei, și vă dați seama, când a apărut el cu... cred că
niciodată nu i-a mai ieșit așa...

Deci asta a fost prima lui scrisoare. Am dat curs obiectului anexat... și uite unde am ajuns. Cum îl
ascultam ore întregi cu gura căscată... poate și pentru că mi-e complet inaccesibil, un antitalent în
stare pură, așa zicea despre mine.

Cum să te pui pe tine deasupra instrumentului? E un har și ăsta! și Bocănilă are un har, nu? A simțit
că se poate pune deasupra mea. Eu sunt vioara la care Bocănilă cântă cu pașii lui. Oare ce cântă? Un
capriciu? Sunt cam... dezacordată, nu? Prostii, sunt un stradivarius, să știi. Cu corzile puțin cam
întinse, ce-i drept... da și tu, Bocănilă, cum vrei să sune când cânți cu picioarele? Da, închidem vioara
în cutia ei. și încutie apre... a doua scrisoare... ultima scrisoare a lui domnu Mincinosu, pe care
doamna Dezacordată n-a avut curajul s-o deschidă. Da. Ca să nu-i plesnească vreo coardă. Vreau? Nu
pot! De ce? De ce? De ce? De ce?...

Mai bine... mai bine dorm puțin... dar nu trebuie s-adorm înainte să fac asta! Nu! Înțelegi, iubitule?
Nu ești gelos, nu? E... e o părticică din... e ultimul rest al trecutului meu.

Ia uite, ia uite... matrioșka: în plicul cel mare stă plicul cel mic. Nu, nu fi curioasă! Deci: „deci ai
plecat.” Începe bine. Începe cu un adevăr. „câteva zile nu mi-am revenit: aveam o senzație de
permanentă stupoare. Știi cum simt? Ca și cum aș fi obținut cel mai valoros premiu din cariera mea.
Simt, adică, o imensă recunoștință. Îți mulțumesc pentru toți anii în care...” ce urâțenie! Ce grețos! Ce
proastă am fost că n-am deschis-o mai de mult... când mă gândesc că mi-era frică de cine știe ce
chemare disperată la care să-mi fie imposibil să rezist!... Ai văzut ce... ai văzut că n-aveai de ce să te
temi? (ridică al doilea plic) și-aici ce-o mai fi? Verigheta? Nu e verigheta... atât mai e! probabil încă o
oroare. Știi ce, după ce-l deschid pe ăsta, vin. Pe cuvânt, simt că pot și că vreau! Da de ce să-l mai
deschid? De-aia! Vrea să ne-mpiedice, să ne-amâne. Nu poți! Degeaba ai muncit atâta la ceremonia
asta. Nu poate, iubitule, sunt a ta. Atât de cu tine, deja... înainte aș fi turbat de la mizeriile astea, și-
acum nimic, acum știi ce mă frâmântă? Cum să mă îmbrac și dacă să mă fardez! Sau să nu mai pierd
nicio clipă, să vin așa cum sunt. Acum! Un minut mai durează, înseamnă, să zicem, șaizeci de pași.
Hai, unu, doi!

„în toată muzica pe care o știu nu există o singură bucată care să poată spune cât de dor îmi e de
tine. După ce-ai plecat, n-am făcut decât să cânt de dimineață până seara. Și noaptea. Doar așa
reușeam să-mi închipui de-acolo de un de ești, continui să m-asculți. Cum mă ascultai când erai aici.
Cu toată ființa. C toți porii. M-am temut c ai fi putut să crezi că doar atât aveam să-ți spun. Așa că m-a
oprit. Nu mai cânt. Sau poate că în sfârșit am început să cânt cu adevărat: fără sunete. Auzi liniștea
asta pe care ți-o trimit într-una?. Ai auzit-o? nu mai plânge, și eu am plâns la început. Și am mulțumit
cerului că există totuși ceva în care încape dragostea mea. Nu plânge, e de bine.” Ce e de bine? „Vă
invităm la concertul... „sper să nu fii atât de ridicolă încât să nu vii. Chiar țin să rămânem prieteni.
Apropo, m-a întrebat Sterian ce mai faci și, când i-am spus că ne-am despărțit, i-au sticlit ochii. Așa că
l-am chemat și pe el. te aștept.”

Doamne, ce-i cu fericirea asta care mă umple până-n vârful degetelor, până-n vârful firelor de păr?
Mă umple o fericire atomică care va spulbera toate amănuntele meschine care ne despart,
Bărbatule... ăsta e numele tău, așa o să-ți spun, „Bărbatule”, n-ai nevoie de nume de la oameni când
d-zeu ți-a dat deja unul, așa o să-ți spun când suflul va topi tavanul ăla ridicol care stă între noi, și tu
ai să te prăbușești aici, lângă mine, și-apoi ai să-ți scuturi praful alb de pe piele, da, piele, pentru că ai
să observi că hainele ți-au dispărut, ești gol și plin de praf, alb ca o statuie, alb ca un înger, și praful
din jur începe să se rarefieze, începi să vezi prin el, aici, aici, sunt eu, Bărbatule, la fel de albă ca tine,
la fel de goală, la fel de înger, hai vino, Bărbatule, sunt eu, Femeia!