Matei Vişniec

Nina
sau
Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi

Personaje:

NINA (Mihailovna Zarecinaia)

TREPLEV (Constantin Gavrilovici sau Kostia)
TRIGORIN (Boris Alexeievici)

1
 SCENA 1

Conacul lui TREPLEV. Cameră de zi cu canapea, fotoliu balansoar,

masă joasă pentru servit ceaiul, masă plină cu cărţi şi manuscrise, etc.
Mai multe obiecte agăţate pe pereţi: un orologiu, o oglindă, un afiş
înrămat cu grijă, un pescăruş împăiat, o puşcă de vînătoare…

Un baston sprijinit de masă.

Fereastra oferă spectacolul magic al ninsorii de afară. Cineva, undeva în

spatele casei, despică buturugi cu toporul.

Cineva bate la uşă. Pauză. O siluetă se aprope de fereastră, bate la

fereastră, încearcă să privească în interior. Pauză. Uşa se deschide.
Intră, epuizată ca după un lung efort, NINA. Personajul alunecă prin
încăpere cu priviri de somnambul, ţinînd la piept un teanc de scrisori.

NINA (aeriană, pentru sine) – Iată-mă din nou în această casă pe care am
părăsit-o cu cincisprezece ani în urmă… De ce m-am întors aici ? Poate că
n-ar fi trebuit să mă întorc… (Căutîndu-l pe TREPLEV.) Kostia! …
Kostiaaa ! (Pentru sine.) Mi s-a spus că locuieşte tot aici… că e singur…
că nu are nici un suflet pe lîngă el, nici soţie, nici copii… Nici măcar o
slujnică… Îşi taie lemne singur… Îşi face de mîncare singur… (Priveşte
cărţile şi manuscrisele de pe masă.) Şi scrie… scrie ca un nebun… zi şi
noapte… (Strigînd spre camera de la etaj.) Kostia !… (Se opreşte în faţa
oglinzii ca în faţa unei uşi deschisă spre trecut.) Kostia, unde eşti?

KOSTIA intră cu braţele pline de lemne. NINA îl vede prin oglindă.

TREPLEV – Nina!

NINA – Kosta!

TREPLEV – Nina!

NINA – Kostia!

TREPLEV – Nina, tu eşti?

2
NINA – Nu te uita la mine!

TREPLEV – Tu eşti, Nina?

NINA – Nu te uita la mine pentru că n-ai să mă recunoşti…

TREPLEV (încet, lemnele din braţe îi cad pe jos) – Nina…

NINA – Vino să mă îmbrăţişezi.

TREPLEV – Nina… noi nu ne-am mai văzut de cincisprezece ani…

NINA (se întoarce brusc spre oglindă) – Imi plac oglinzile mincinoase… Hai să
ne uităm amîndoi în oglindă… Ai să vezi că nu ne-am schimbat de loc…
Decît că eu nu mai sunt eu şi tu nu mai eşti tu…

TREPLEV – Eu sunt eu, Nina….

NINA – M-am schimbat mult?

TREPLEV – Nu…

NINA – Ba da, am îmbătrînit.

TREPLEV – Nu, Nina… De loc… Tu nici nu poţi îmbătrîni… Eu sunt cel care a
îmbătrînit… Închide ochii, Nina, nu vreau să mă vezi aşa… cu lemnele
astea în braţe… Mi-e ruşine deja de ceea ce ai văzut… m-am îngrăşat, mă
îmbrac ca un mujic…

NINA închide ochii şi începe să exploreze încăperea ca şi cum s-ar juca

de-a baba oarba.

NINA (atingînd diverse obiecte) – Toate sunt la locul lor… Timp de o vară, în
casa asta, am fost fericită… Şi văd că nimic nu s-a schimbat aici,
Kostia… Recunosc lucrurile cu ochii închişi… Masa ta de lucru e la locul
ei, lîngă fereastră… (Pipăind masa pune pe ea teancul de scrisori cu care
a venit.) Recunosc şi canapeaua… Şi orologiul… Şi pianul… Doar
pescăruşul ăsta împăiat nu era aici…

TREPLEV – Chiar nu-ţi aminteşte de pescăruşul ăsta?

3
NINA – Nu… nu-mi amintesc nimic… Nu, cred că unele amintiri sunt prea…
Kostia… Priveşte-mă… (Ţine în continuare ochii închişi şi îl mîngîie pe
KOSTIA.) Kostia, dragostea mea… Ştiu că par nebună… Dar vreau să-mi
spui ceva… acum… imediat… Spune-mi dacă mă mai iubeşti.

TREPLEV – Îţi spun dacă juri că nu deschizi ochii.

NINA – Ştiu, ştiu că întrebarea mea este prostească… ştiu că te răneşte. Sunt o
femeie pe care tu ai iubit-o şi care a plecat cu un alt bărbat… Sunt o
femeie care te-a rănit... O femeie care nu ţi-a mai dat semne de viaţă timp
ce cincisprezece ani, care nu te-a lăsat să te apropii de ea timp de
cincisprezece ani… Ştiu că nu e normal să revin aşa, după tot acest timp,
în viaţa ta, să dau din nou buzna în viaţa… Numai că eu sunt o furtună,
Kostia, sunt ca un viscol… Aşa că de aceea te întreb… Mă mai iubeşti?
Că nu m-ai uitat, asta ştiu, Kostia, dar vreau să-mi spui dacă mă mai
iubeşti…

TREPLEV – Nina, tu tremuri toată… Vino să stai jos… Nu cumva ai febră? De

unde vii? Vii de la Moscova? Cu ce tren ai venit? Ieri nu mergea nici un
tren… Am auzit că la Moscova se întîmplă lucruri teribile…

NINA – Spune-mi, Kostia, mai simţi ceva pentru mine? Mai simţi ceva din
pasiunea aceea despre care mi-ai vorbit atît de mult acum cincisprezece
ani?

TREPLEV – Da.

NINA – Mai sunt încă femeia vieţii tale?

TREPLEV – Da. Hai să-ţi fac un ceai…

NINA – Nu întoarce capul, uită-te la mine, vreau să te uiţi la mine, vreau să mă

priveşti cu atenţie, să mă vezi aşa cum sunt acum…

TREPLEV – Da, Nina.

NINA – Nu-ţi coborî privirile, Kostia, încearcă să mă vezi cum sunt acum…
Femeia care se află acum în faţa ta, femeia asta care îmbătrîneşte, este
încă femeia vieţii tale?

TREPLEV – Nu-mi cobor privirile, dar deschide-ţi şi tu ochii... Cum vrei să te

văd dacă nu-ţi văd ochii.

4
NINA – Da, Kostya, am să deschid ochii... Dar pregăteşte două pahare, vreau să
bem ceva... Vreau să ciocnim… pentru… pentru întoarcerea mea...

TREPLEV deschide bufetul, scoate două pahare şi le umple cu vodcă.

TREPLEV – Pentru întoarcerea ta, Nina.

NINA – Pentru noi, Kostia.

Cei doi ciocnesc şi beau. NINA deschide ochii în timp ce bea şi începe
apoi să plîngă.

TREPLEV – Ţi-am spus să nu te uiţi la mine… Ţi-am spus că nu mai sunt

acelaşi om.

NINA – Nu de asta plîng… Plîng pentru că mi-e ruşine… Pentru că nu reuşesc

să spun ce simt… Şi pentru că nu vrei să mă îmbrăţişezi, Kostia.

TREPLEV – Ba da, te îmbrăţişez…

NINA – Sunt a ta, m-am întors ca să rămîn, ca să rămîn cu tine, aici, pînă la
moarte… Am să fiu femeia ta, Kostia… numai spune-mi că mă primeşti
din nou în viaţa ta…

TREPLEV – Da, Nina, te primesc din nou în viaţa mea… Sau mai bine zis te
primesc pentru prima dată în viaţa mea pentru că de fapt tu n-ai fost
niciodată cu adevărat femeia mea, Nina… Tu ai fost doar toată viaţa
mea, dar n-ai fost femeia mea…

NINA – Spune-mi, spune-mi, Kostia, că de acum încolo voi rămîne aici, din nou
cu tine şi în casa ta şi în viaţa ta… Începînd de astăzi sunt fericită,
Kostia… Poate că par o fantomă, şi e adevărat că sunt obosită, foarte
obosită, dar ceea ce îţi spun e adevărat… Am simţit nevoia de a reveni
aici, în casa ta, şi… şi mai ales nu mai vreau să plec niciodată de aici…

TREPLEV – Bine, Nina, cum vrei tu, Nina… Vino să te încălzeşti puţin… Sunt
sigur că ţi-e foame, am să-ţi fac un ceai şi am să-ţi aduc de mîncare…

NINA – Nu, tot ce vreau e să dorm, Kostia… Mi-e somn, sunt obosită, am
impresia că n-am mai dormit de cincisprezece ani... de cînd…

Se ghemuieşte pe canapea.

5
NINA – Trebuie să dorm acum, imediat…

Adoarme brusc. KOSTIA o acoperă cu o pătură şi îşi mai umple un pahar

de vodcă.

De afară se aude lătratul unui cîine şi şuieratul vîntului. Orologiul sună

de mai multe ori.

SCENA 2

Cîteva ore mai tîrziu. TREPLEV se leagănă în fotoliul balansoar privind-

o pe Nina. NINA, care doame pe canapea, tresare.

NINA – Kostia!

TREPLEV – Da?

NINA – Mi-e frică.

TREPLEV – Sunt aici, Nina.

NINA – Am dormit mult?

TREPLEV – Nu.

NINA – Ce faci acolo? Scrii?

TREPLEV – Nu… Da… Am scris puţin adineaori şi apoi am aţipit...

NINA – Ce se aude aşa?

TREPLEV – E vîntul…. A început să viscolească… Ninge în continuu şi

viscoleşte… S-au certat fulgii cu vîntul… Vîntul s-a supărat brusc pe fulgi
şi-i ridică din nou în văzduh, îi trimite înapoi în cer… Nu ştiu de ce… În
noaptea asta cerul s-a supărat pe pămînt şi pămîntul s-a supărat pe cer…
S-au supărat rău de tot… E sfîrşitul lumii…

NINA – Ai cui sunt cîinii ăştia care latră aşa… ai tăi? Sau poate că sunt lupi?

TREPLEV – Sunt cîini care se tem de lupi. În noaptea asta îi este frică întregii
lumi.

6
NINA – Şi mie mi-e frică.

TREPLEV – Tu n-ai nici un motiv să-ţi fie frică, Nina. Tu te-ai întors acasă. Eşti
în casa ta unde e cald… Am pus foc peste tot, în toate camerele, te poţi
plimba pe unde vrei fără să răceşti… Am pus apă la încălzit, poţi să faci o
baie fierbinte… şi după aceea poţi să te culci din nou, să dormi cît vrei şi
după aceea o să luăm micul dejun împreună şi după aceea…

NINA – Crezi că trenurile mai circulă pe vremea asta?

TREPLEV – Nu, trenul cu care ai venit tu a fost ultimul care a putut părăsi
Moscova… Şi oricum, cred că pînă mîine zăpada va ajunge pînă la
acoperiş…

NINA – Da, Kostia, e bine, asta şi vreau, vreau ca zăpada să ne acopere de tot…

TREPLEV – Da, o să ne acopere de tot.

NINA – Vrau să rămînem aici, ascunşi pentru totdeauna.

TREPLEV – Da, Nina.

NINA – Promite-mi că n-ai să deschizi niciodată uşa nimănui.

TREPLEV – N-am să deschid uşa nimănui.

NINA – Vreau ca toată casa asta să dispară încetul cu încetul, cu noi în

interior… Aş vrea să rămînem ascunşi sub zăpada toată iarna… iar
cîmpurile din jur să devină o mare de gheaţă… iar la primăvară, toată
casa, ca un imens cub de gheaţă, să plece în derivă, cu noi înăuntru...

TREPLEV – Da, Nina, dacă tu vrei aşa, uite, o să dispărem aşa cum vrei tu din
univers.

NINA – Tu eşti singurul om de pe pămînt care m-a iubit cu adevărat, Kostia.

TREPLEV – Ştiu şi eu?

NINA – Da, da, e adevărat.

Pauză. Se aude viscolul dezlănţuit.

NINA – Citeşte-mi o pagină din ce-ai scris, Kostia.

7
TREPLEV – Îţi citesc dar nu ştiu dacă o să-ţi placă.

NINA – Ba da, o să-mi placă.

TREPLEV – Povestirile mele nu sunt prea iubite… Cărţile mele nu se vînd…

Mereu mi se spune că scriu nuvele pe care nu le înţelege nimeni.

NINA – Citeşte-mi ceva din ce nu înţelege nimeni, Kostia. Acum viaţa mea nu
mai are decît un singur sens, tot ce vreau e să te înţeleg.

TREPLEV citeşte o pagină.

TREPLEV – Iată, în sfîrşit, ziua plecării, toată lumea s-a adunat să-mi spună la
revedere, îi îmbrăţişez pe toţi, îmi iau valiza şi plec, mă îndepărtez de casa
în care m-am născut, de locul în care am trăit, mă îndepărtez de trecut
pentru a-mi începe prezentul, pentru a-mi trăi visul atît de mult aşteptat,
plecarea, pentru a-mi începe călătoria la care am visat, călătoria visurilor
mele. În timp ce mă îndepărtez însă sunt cuprins de o uşoară angoasă,
faptul că m-am rupt fizic de casa în care am trăit parcă nu e suficient, mai
am o uşoară senzaţie că o parte din mine a rămas acolo, mi se face chiar
fircă, nu cumva doar visez că am plecat? Întorc capul ca să mai privesc o
dată casa devenită o iluzie, un punct la orizont, toţi ai mei sunt în
continuare acolo, în faţa casei, nişte batiste mici albe care se agită, tata,
mama, fraţii, surorile, nişte puncte albe dar acolo, continuă să-şi ia rămas
bun de la mine în timp ce mă îndepărtez de ei şi devin şi eu, pentru ei, un
punct minuscul care îşi tîrăşte o valiză minusculă spre linia orizontului.
Păşesc cu îndîrjire, înaintez, mă îndepărtez de trecut şi de casa din care
toată lumea mă priveşte încă, dar ceva, ceva mă nelinişteşte. Oare mă
îndepărtez cu adevărat sau doar ne estompăm într-un vis pe care îl facem
împeună? Nu ştiu, nu mai ştiu, în orice caz simt că fac un anume efort
fizic, simt că sunt în mişcare, dar mă tem că de fapt mă mişc ca într-un
vis, într-un fel de ceaţă deasă. Şi totuşi merg, simt o oboseală reală,
oboseala nu este o iluzie, este dovada că nu visez. Deşi, uneori, anumite
vise, mai ales cînd se transformă în coşmaruri, ne dau aceeaşi senzaţie de
oboseală, ne epuizează deşi suntem întinşi în pat şi nu facem nici cel mai
mic gest… Acum sunt foarte departe, departe de tot, de fapt merg de trei
zile. A fost visul meu să plec, să-mi părăsesc casa şi locul în care m-am
născut, să fug de fapt, numai că, lucru extrem de ciudat, cu cît mă
îndepărtez mai mult de cei de care am vrut să fug cu atît am senzaţia că de
fapt mă aflu pe drumul de întoarcere… Oare mă îndepărtez cu adevărat
sau sunt pe cale să mă întorc acasă? Sau poate că doar mă învîrt în cer şi
de fapt nu fac decît să trasez cercuri din ce în ce mai mari, şi apoi din ce

8
 în ce mai mici, în jurul casei mele, locul pe care îl urăsc cel mai mult în
lume dar pe care îl port totuşi iremediabil în mine, în fiinţa mea pentru că
el nu mă părăseşte niciodată… Cum să te îndepărtezi de un punct pe care
îl porţi fără încetare în tine, cum să te îndepărtezi de un centru al lumii
care eşti de fapt tu însuţi? Orice călătorie este o deplasare în cerc, cum să
te îndepărtezi în aceste condiţii de centrul cercului ?

Pauză.

NINA – Tu scrii pentru filozofi, Kostia.

TREPLEV – Ştiu şi eu…

NINA – Tu nu scrii pentru oamenii de astăzi, tu scrii… pentru o lume care nu s-

a născut încă.

TREPLEV – Şi cu toate acestea scriu ce simt.

NINA – Cuvintele tale m-au înfricoşat întotdeauna. Dar în acelaşi timp am

impresia că mă regăsesc în cuvintele pe care le scrii. Cît e ora?

TREPLEV – E trei dimineaţa.

NINA – Am impresia că ne priveşte cineva pe fereastră.

TREPLEV – Toate ferestrele au îngheţat, sunt acoperite cu flori de gheaţă, nu se

vede nimic prin ele.

NINA – Şi totuşi am impresia că un om încearcă să ne pîndească prin florile de

gheaţă. Înainte de a mă trezi am făcut un coşmar. Am visat că a venit aici
Boris Alexeievici Trigorin.

TREPLEV – Ne e încă aici.

NINA – Am avut impresia că-l aud bătînd la fereastră.

TREPLEV – Ai început să ai febră, Nina. Şi te gîndeşti mereu la Trigorin.

NINA – Am avut impresia că-l aud strigînd. Deschide uşa, am impresia că

umblă ca un nebun în jurul casei. Îl auzi cum strigă?

TREPLEV – Sunt corbii care croncănesc.

9
NINA – Corbii? Corbii croncănesc în plină noapte?

TREPLEV – Corbii şi bufniţele. Cînd natura începe să delireze aşa cum o face
astăzi, chiar şi păsărilor li se face frică…

NINA – E adevărat, Kostia, că acum cincisprezece ani ai vrut să-l provoci la

duel?

TREPLEV – Da.

NINA – Ai vrut să-l ucizi, nu-i aşa?

TREPLEV – Da, am vrut să-l ucid. În ciuda faptului că îmi place mult ceea ce
scrie, am vrut să-l ucid.

NINA – Din cauza mea?

TREPLEV – Da.

NINA – Atunci pot să te rog să-l ucizi acum?

TREPLEV – Da, am s-o fac.

NINA – Cu puşca asta de vînătoare să-l omori, Kostya. Dacă cumva vine aici şi
bate la uşă sau la fereastră, deschide-i şi trage-i un glonte în piept.

TREPLEV – Aşa am să fac.

NINA – Cînd ai tras cu ea ultima oară? Eşti sigur că mai funţionează?

TREPLEV – Da.

NINA – E încărcată? Vreau să văd cum o încarci.

TREPLEV încarcă puşca.

TREPLEV – Poftim, e gata.

NINA – Încearc-o.

TREPLEV – Aici, în casă?

NINA – Da. Trage în pescăruşul ăsta împăiat.

10
TREPLEV – Pescăruşul ăsta, l-am omorît deja o dată…

NINA – Vreau să-l mai omori o dată. Trage! Vreau să fiu sigură că puşca
funcţionează.

TREPLEV ocheşte şi trage în pescăruşul împăiat.

NINA – L-ai ratat! Ai tras pe alături!

Uşa se deschide brusc împinsă de vînt. Vîrtej de fulgi în încăpere. Apoi,

întuneric.

SCENA 3

Atmosferă fantomatică. Cu gesturi lente, TREPLEV traversează

încăperea, închide uşa, apoi aprinde o lampă cu petrol. NINA se aşează
la pian şi începe să cînte. TREPLEV aşează lampa pe pian şi ascultă în
picioare cum cîntă NINA.

În timp ce NINA continuă să cînte, uşa se deschide uşor. Întrezărim

silueta lui TRIGORIN în pragul uşii. Personajul pe care îl vedem este
însă cel de acum cincisprezece ani, e ca şi cum o fantomă desprinsă
dintr-o altă poveste ar revizita casa în care a trăit o emoţie puternică.

Îmbrăcat într-un costum alb, lejer, de vară, TRIGORIN traversează

încăperea răsfoind o carte. La un moment dat se opreşte la o anumită
pagină, caută un anumit paragraf şi citeşte cu voce tare: "Dacă într-o
bună zi ai nevoie de viaţa mea, vino să o iei".

TRIGORIN repetă de cîteva ori această frază şi priveşte în jurul său.

Evident, el nu o vede nici pe NINA şi nici pe TREPLEV.

Ca şi cum ar fi găsit ceea ce căuta, TRIGORIN ia bastonul sprijinit de

masă şi iese din încăpere. Uşa se închide după el.

SCENA 4

Orologiul sună de şapte ori.

11
NINA – Kostia, opreşte te rog orologiul ăsta.

TREPLEV – Da.

NINA – Nu-l mai support. De cîte ori îl aud bătînd orele simt cum mă sufoc. E
aşa de sîcîitor şi zgomotos… Parcă bruftuluieşte timpul, parcă trînteşte în
secunde… Bate la ore fixe, bate şi jumătăţile de oră, bate şi sferturile… e
prea mult, zău… Şi nici nu-i înţeleg logica, la şi un sfert bate o dată, la şi
jumătate bate de două ori, la trei sferturi bate din nou o dată dar pe alt
ton…

TREPLEV opreşte pendula orologiului.

NINA – Uf, e mai bine aşa. Nu ştiu cum l-ai putut suporta, orologiul ăsta, în toţi
aceşti ani… Pînă şi tic-tacul lui îţi zgîrie timpanele. Ce nevoie mai am să
mă informeze la fiecare secundă că trece timpul?

TREPLEV – Orologiul ăsta e un cadou pe care Trigorin l-a făcut mamei. A fost
un obiect la care mama a ţinut enorm.

NINA – Te rog, Kostia, opreşte toate orologiile şi toate ceasurile din casa asta.
Nu mai vreau să aud cum trece timpul. Am nevoie de linişte… Vreau ca
timpul să mă lase în pace… Şi la fel şi oglinda asta, vreau să o acoperi cu
ceva. (Îşi scoate şalul.) Uite, ia şi o acoperă cu şalul meu. Vreau să mă
lase şi oglinzile în pace… Vreau să dispară din viaţa mea toate obiectele
astea care mă calcă pe nervi… Nu mai vrau să citesc ziare, nu mai vreau
să primesc scrisori, nu mai vreau să văd în casa asta cărţile lui Boris
Alexeievici Trigorin, nu mai vreau să mi se vorbească de teatru, nu mai
vreau să văd fotografii agăţate de pereţi... Dar poate că îţi cer prea mult,
Kostia?

TREPLEV – Oricum, voi face exact cum doreşti.

NINA se apropie de afişul înrămat reprezentînd imaginea sa şi îl întoarce

cu faţa la perete.

NINA – Ştii, Kostia, că ori de cîte ori te aflai ascuns în sală eu simţeam… În
primii ani, de cîte ori urcam pe o scenă, chiar în cele mai nenorocite
localităţi de provincie, prima mea grijă era să mă asigur că nu te aflai
printre spectatori… Pentru că de fiecare dată cînd te simţeam în sală
jucam prost şi mi se făcea rău… De ce m-ai urmărit cu atîta îndîrjire în
primii ani, Kostia?

12
TREPLEV – Pentru că eram turbat de furie. Pentru că nu voiam să cred că mă
părăsiseşi pentru Trigorin… Eram atît de orgolios şi atît de prost şi mă
simţeam atît de umilit.... Şi în plus, te doream, Nina… Te doream cu
sălbăticie, cu furie, şi nu puteam suporta ideea că aleseseşi patul lui
Trigorin… Tu eşti singura femeie pentru care am resimţit ceea ce se
numeşte o pasiune… Pasiunea nu are nimic de-a face cu dragostea,
pasiunea e ceva care te devoră din interiorul inimii şi al sufletului şi care
se învecinează cu moartea…

NINA – Dar acum nu mă mai doreşti.

TREPLEV – Ba da.

NINA – Ba nu.

TREPLEV – Nina, gîndeşte-te că ai dat din nou buzna în viaţa mea acum
douăsprezece ore… Tu nu ştii ce spui, şi în orice caz nu ştii ce vrei şi
oricum eu nu ştiu ce s-a întîmplat între tine şi Trigorin… Tot ce ştiu este
că te gîndeşti neîncetat la el şi că aştepţi să vină să te caute… Şi mă mai
întrebi dacă te doresc… Ei bine, nu, nu te doresc.

NINA – Vino, vino aici dragul meu Kostia. Văd că nu te-ai schimbat de loc, nici
măcar atîtica…

TREPLEV se aşează în fotoliul balansoar. NINA îi mîngîe părul şi

fruntea.

TREPLEV – Nu, nu m-am schimbat de loc.

NINA – Aşa se întîmplă, Kostia. Aşa e viaţa… Uneori vrem să uităm anumite
emoţii, anumite pasiuni, vrem să devenim mai senini, mai înţelepţi… dar
în adîncul sufletului rămînem aceiaşi... În acest moment tu eşti exact aşa
cum te-am cunoscut… Mîndru, sălbatic, frumos… dar singur…

TREPLEV – În orice caz, tu nu m-ai iubit niciodată.

NINA – Nu ştiu ce să-ţi spun, Kostia… Nici nu mai ştiu bine ce înseamnă
cuvîntul iubire… În casa asta, cînd aveam nouăsprezece ani, a trebuit să
aleg între doi oameni… Eram atît de tînără şi avidă de viaţă… doream să
trăiesc repede… nu aveam timp de pierdut, doream ca viaţa mea să fie o
vîlvătaie, să am la picioarele mele întreaga lume, imediat… Şi voi, voi
doi, tu şi cu Trigorin, eraţi doi bărbaţi care mă doreau amîndoi şi amîndoi

13
 îmi promiteaţi cerul cu stelele… dar nici acelaşi cer şi nici aceleaşi stele,
fiecare dintre voi îmi promitea lumea sa… Tu erai tînăr, frumos, sărac,
orgolios, singuratic, oarecum enigmatic şi deasemenea foarte asocial…
Ceea ce voiai tu era ca eu să fiu muza ta, inspiratoarea ta, să te ajut să scrii
o operă nemuritoare… Tu nu vedeai în mine decît expresia însăşi a
absolutului, eram sublimarea viselor tale, eram petru tine visul prin
excelenţă, femeia ideală, idealul… Tu nici nu vedeai în mine partea fizică,
materialitatea, nu, eram doar un edificiu emoţional construit cu migală în
mintea ta… Iar cînd îmi vorbeai o făceai cu exaltare, te enervai cînd nu
înţelegeam unele dintre frazele tale, cînd nu aveam acces la unele dintre
ideile tale… Şi te înfuriai cînd te întrerupeam, cînd îţi ceream mai degrabă
să dansăm decît să-mi tot vorbeşti de filozofie, de literatură, de politică…
Da, am fost pentru tine o formă de utopie sentimentală… Şi sunt sigur că
dacă am fi făcut dragoste, după gestul fizic ai fi fost teribil de
dezamăgit… Şi se mai afla în casa asta Trigorin, prietenul mamei tale,
amantul mamei tale… un om extrem de cultivat dar care nu vorbea decît
de lucruri banale… Era deja un scriitor celebru dar părea obosit de
celebritatea sa… Tot ce dorea el era să poată merge liniştiti la pescuit, şi
eventual să ia ceaiul împreună cu mine şi să mă asculte vorbind… Da, îi
plăcea să mă asculte vorbind, tot ce spuneam eu îl amuza, şi-mi punea mii
de întrebări despre orice, despre ce visam, despre maică-mea, despre cum
era aranjată camera mea, despre rochiile pe care le aveam în dulapuri…
Nu ştiu dacă îţi aminteşti, pe vremea aceea aveam un caniş care venea cu
mine peste tot. Ei bine, Trigorin devenise cel mai bun prieten al canişului
meu. Iar cînd pisica mea a făcut pui, în fiecare zi Trigorin voia să ştie ce
făceau pisoii, cîţi erau, ce mîncau, cum se jucau, ce aveam de gînd să fac
cu ei… Vezi, Kostia, atunci, pe moment, mi se părea mult mai interesant
să stau la taclale şi să vorbesc despre lucruri banale cu un mare scriitor,
decît să discut filozofie cu un tînăr care avea o minte strălucită dar era
total necunoscut…

Orologiul se pune brusc în mişcare şi bate de două ori.

NINA iese afară urlînd ca o nebună.

SCENA 5

Noapte, furtună de zăpadă. NINA aleargă pe cîmpia înzăpezită.

TREPLEV o urmează cu un felinar într-o mînă şi cu o şubă în alta..

TREPLEV – Nina… Nina… ai să răceşti… intră în casă, te rog…

14
NINA – Ţi-am spus să-l opreşti… Ţi-am spus să opreşti orologiul ăsta care
scuipă sînge.

TREPLEV – Care orologiu? Despre ce vorbeşti? Orologiul l-am oprit…

NINA – L-ai oprit dar el continuă să bată… Cum poţi spune că l-ai oprit cînd
continuă să bată jumătăţile de oră?

TREPLEV – Nina, eu n-am auzit nimic…

NINA – N-ai auzit nimic… Orologiul continuă să bată şi tu nu auzi… Sau poate
vrei să spui că nu bate decît în capul meu, asta vrei să spui?

TREPLEV – Nina, hai să ne întoarcem.

NINA se opreşte în faţa unei scene acoperită de zăpadă. O cortină

zdrenţuită flutură în vînt.

NINA – Ce-i asta?

TREPLEV – Ăsta e teatrul nostru… Nu-l recunoşti? E scena pe care am

construit-o pentru tine… aici ai jucat tu pentru prima dată în faţa mamei şi
în faţa lui Trigorin…

NINA – Nu se poate… Dar pare nou… Mă aşteptam să fie o ruină… cum de n-

au putrezit scîndurile astea după atîtea ploi şi atîtea ierni?

TREPLEV – Pentru că… îl reconstruiesc în fiecare vară…

NINA – De ce?

TREPLEV – Nu ştiu… Locul ăsta… scena asta goală… e templul meu... Se

spune că în Japonia, pe vremuri, templele şintoise erau dărîmate şi
reconstruite identic la fiecare treizeci de ani… Cam aşa fac şi eu cu teatrul
nostru... Îl reconstruiesc în fiecare an pentru că… ţin la el… pentru că e
viu…

NINA urcă pe scena acoperită de zăpadă.

NINA – Asta e cea mai frumoasă scenă pe care am urcat vreodată... Ah, Kostia,
ce mult aş vrea să joc aici din nou, numai pentru tine… Pentru tine şi
pentru corbii ăştia care se rotesc la nesfîrşit deasupra teatrului nostru…
Ridicaţi cortina! Să vină Majestatea sa Vîntul să-mi ridice cortina… Şi tot

15
 Majestatea sa Vîntul care freamătă printre arborii pădurii să ne cînte
uvertura… Majestate, sunteţi cea mai frumoasă orchestră… iată în sfîrşit
un teatru adevărat… milioanele de fulgi care cad formează decorul… iar
ca spectatori îi vom invita pe toţi cîinii vagabonzi din împrejurimi…
Cîinile, pisicile, vulpile, corbii… ei vor fi spectatorii mei… Fiţi
bineveniţi… şi dacă mai sunt cerbi în pădure, să vină şi ei, îi primesc cu
drag… Cerbii şi bufniţele… Ah, ce mult îmi plac bufniţele, bufniţele sunt
spectatori minunaţi… Tata îmi povestea că bufniţele, cînd se simt în
primejdie, cînd sunt urmărite de prădători, se prefac că sunt moarte şi
scapă în felul ăsta de nemiloşii lor duşmani… Kostia, şi eu sunt o bufniţă,
sunt ca ele, înţelegi? Am venit aici ca să fac pe moarta, să nu mă mai vadă
căpcăunul care mă urmăreşte de cincisprezece ani… Spune-mi, Kostia, în
ce limbă vorbesc bufniţele? Bufniţele de mlaştină… Vreau să le chem în
ajutor… Învaţă-mă să vorbesc cu ele…

TREPLEV – Pune mîinile aşa… şi fă… hu-hu… sunetul trebuie să vină din
adîncul pieptului… hu-hu…

NINA – Începe spectacolul… să bată gongul… voi vorbi în limba bufnbiţelor...

KOSTIA lasă felinarul pe marginea scenei, urcă după NINA şi îi pune

şuba pe umeri. Apoi bate de trei ori în gong.

NINA – Ce bun eşti tu cu mine, Kostia… Iar eu sunt o actriţă atît de proastă…
Cum e posibil, explică-mi, să fii îndrăgostită nebuneşte de teatru şi în
acelaşi timp să fii o actriţă proastă?

TREPLEV – Nu-i adevărat, Nina, tu n-ai fost niciodată o actriţă proastă… Tu ai

fost doar tu însăţi…

NINA – Cînd mă gîndesc la toate scenele mizerabile, duhnind a gaz şi a

mucegai, pe care a trebuit să urc… la toate teatrele de provincie, adevărate
barăci infestate de şobolani unde am jucat în faţa a cohorte de funcţionari
beţi, de adjuncţi de birou abrutizaţi şi de ofiţeri stupizi… Cînd îmi
amintesc de toate acele priviri care mi se lipeau de corp, de acele priviri
care nu făceau decît să mă dezbrace, să-mi cîntărească sînii şi să-mi ridice
jupoanele… Cum îi aud pe toţi scuipînd şi rîgîind, vorbind între ei cu
voce tare, povestindu-şi glume fără perdea şi hilizindu-se… Şi azi îmi
răsună în cap fluierăturile şi hohotele lor de rîs… şi tropăitul de cizme,
cînd intrau în teatru ca o turmă şi se ciondăneau pentru cele mai bune
locuri… Iată cum s-a materializat, de fapt, visul meu… În teatre din astea
m-a făcut Trigorin să joc… în timp ce îmi spunea mereu… aşteaptă,
aşteaptă, într-o bună zi un mare critic te va remarca, un mare director de

16
 teatru te va remarca… regizorii se vor bate pentru tine ca să te aibe… Şi
pînă la urmă nimeni nu s-a bătut ca să mă aibe… nimeni… Ce monolog
vrei să-ţi spun, Kostia? Monologul Phedrei? Monologul Juliettei? Sau nu,
am să inventez pentru tine un monolog… Monologul scenei pustii…
Vrei? Sau monologul fulgilor de nea, monologul cortinei îngheţate,
monologul nopţii fără sfîrşit… Sau monologul ecoului… (Fredonează o
melodie.) Monologul ecoului care sparge ţurţurii agăţaţi de streaşină…
Scrie ceva pentru mine, Kostia… Scrie-mi ceva aici, în zăpadă… Uite ce
frumoasă pagină albă este scena teatrului nostru… Scrie-mi ceva cu un
ţurţure… Poftim… Scrijeleşte-mi în zăpadă un poem scurt, un haiku…

TREPLEV ia ţurţurele din mîna NINEI şi începe să traseze litere în

zăpadă.

Lumina scade. Alunecare în vis. În spatele scenei scînteiază o mulţime de

ochi. Întrezărim o mulţime de capete de animale, ca şi cum ar fi
spectatori ai pădurii care s-au lăsat invitaţi la teatru: capete de cerbi, de
lupi, de cîini, de cai, de vulpi, de rîşi, de bufniţe…

SCENA 6

Acelaşi decor şi moment al zilei ca în prima scenă.

Nimeni în încăpere. Afară continuă să ningă. Se aud bătăi la uşă. Peste

cîteva secunde o siluetă se apropie de fereastră, încearcă să privească
înăutru, bate la geam. Din nou bătăi la uşă. Uşa se deschide şi intră
TRIGORIN purtînd o enormă valiză.

TRIGORIN – Constantin Gavrilovici, sunteţi aici? (Lasă valiza lîngă uşă şi

face cîţiva paşi prin încăpere.) Poate că n-ar fi trebuit să vin… Mai ales
pe un timp ca ăsta… Constantin Gavrilovici… (Se opreşte în faţa
oglinzii, rămîne nemişcat timp de cîteva secunde, apoi ia şalul de pe
oglindă, îi respiră parfumul.) Constantin Gavrilovici… (Se opreşte în
faţa orologiului, constată că este oprit, scoate un ceas cu lanţ, se uită cît e
ora, potriveşte orologiul la aceeaşi oră şi declanşează mişcarea
pendulei.) E cineva acasă?

TREPLEV (soseşte din bucătărie, cu o ceaşcă aburindă în mînă) – Bună ziua,

Boris Alexeievici…

TRIGORIN – Uf, mă bucur să vă văd, Constantin Gavrilovici… Ce face Nina?

17
TREPLEV – Bine…

TRIGORIN – Ce îngrijorat am fost… era să înnebunesc. Mai ales că la Moscova

lucrurile merg teribil de prost… Poftim, v-am adus cîteva ziare… Armata
noastră dezertează în masă şi vrea să facă revoluţie... Acum trei zile, la
Sankt-Petersburg, garnizoana a tras în mulţime, dar a doua zi soldaţii au
trecut de partea revoluţionarilor... Cred că în timp ce vorbim noi acum
ţarul se pregăteşte să abdice… Poftim, ca şi cum Rusia ar mai avea nevoie
de o nenorocire suplimentară… Văd că nu v-aţi schimbat aproape de loc,
Constantin Gavrilovici.

TREPLEV – Nici dumneavoastră, Boris Alexeievici. Nici dumneavoastră.

TRIGORIN – Ba da… Eu m-am schimbat… Să nu uităm că am o vîrstă ceva

mai înaintată… Deşi, la bărbaţii care au intrat în a doua jumătate a vieţii,
diferenţa de vîrstă se estompează…

TREPLEV – Scoteţi-vă blana, Boris Alexeievici. Şi luaţi loc. Vă aşteptam…

Dimineaţa asta cînd am aprins samovarul… am pregătit trei ceşti de
ceai…

TRIGORIN – Nina doarme?

TREPLEV – Da, doarme.

TRIGORIN – A tuşit mult în timpul nopţii?

TREPLEV – N-a tuşit de loc.

TRIGORIN – N-a răcit?

TREPLEV – Nu, n-a răcit, numai că aseară n-a vrut să mănînce nimic.

TRIGORIN – A plecat ca o nebună, îmbrăcată în rochia cu care era pe scenă. Nu

şi-a luat mănuşile, nu şi-a luat nimic, decît un paltonaş firav pe umeri…
Nici măcar cizmele îmblănite nu şi le-a luat, a plecat cu ghetele care nu
ţin de loc de cald.

TREPLEV – Bănuiesc însă că i-aţi adus acum tot ce-i trebuie…

TRIGORIN – Da… I-am adus… I-am adus… (Deschide valiza, scoate un halat
şi nişte papuci.) Ăsta e halatul ei de molton cu care umblă în casă… Puteţi

18
 să i-l puneţi lîngă ea, la marginea patului, ca să-l găsească cînd se va
trezi… (TREPLEV ia halatul.) E cam frig aici.

TREPLEV – Am să aduc lemne şi am să aprind focul.

TRIGORIN – Imi imaginez că pentru moment nu vrea să mă vadă.

TREPLEV (servind ceaiul) – Nu. Mi-a cerut chiar să vă ucid dacă treceţi cumva
pe aici.

TRIGORIN – Mda, aşa a fost ea întotdeauna, puţin excesivă… (Bea din ceai.)
Ce bun e… Aşa îl făcea şi mama dumneavoastră… La Moscova nu se
mai găseşte nimic în prăvălii, nici ceai, nici zahăr… Dar am găsit totuşi o
sticlă de vodcă… Da, Nina noastră a trăit întotdeauna mai aproape de
visele ei decît de realitate.

TREPLEV – Iar dumneata s-ar spune că nu mai puteţi trăi fără ea.

TRIGORIN – Ştiu şi eu? La început, da, am avut această impresie, că n-aş mai fi
putut trăi fără ea… Cînd mă gîndesc că aici, în această casă, am simţit
pentru prima dată acest lucru… În casa asta am cunoscut-o de fapt pe
Ninocika… în casa asta une mama dumitale mă invita vară de vară… şi
unde i-am trădat pe toţi cei din jurul meu… Şi cu toate acestea simt că
această casă nu-mi este ostilă…

TREPLEV – Nu, casa asta a fost aşa întotdeauna… foarte călduroasă cu toată
lumea… Invitaţii mamei, după ce se instalau aici, se simţeau aşa de bine
încît nu mai voiau să plece niciodată… ceea ce mă scotea din minţi…
Cînd era mama aici nu aveam un singur moment de linişte în propria mea
casă…

TRIGORIN – Mereu mi-am pus întrebarea… de ce ne place aşa de mult să ne

uităm la case, să le vizităm? Eu sunt capabil să mă plimb ore şi ore pe
străzi şi să mă uit la case… mai ales în oraşele de provincie… Mă uit la
case, le compar… Asta mă atrage, cealaltă mi se pare mai degrabă rece şi
mă respinge…

TREPLEV – Poate pentru că şi casele sunt oarecum… ca femeile…

TRIGORIN – Da, cu siguranţă că ăsta e răspunsul. Casele sunt ca şi femeile,

adică simţi sau nu simţi dorinţa de a le locui… Poftim, v-am adus o cutie
cu zahăr. Mie îmi place să beau ceaiul foarte dulce, probabil din cauza
mamei dumitale care punea întotdeauna mult zahăr în ceai.

19
TREPLEV – Mulţumesc, Boris Alexeievici, dar nu trebuia să vă deranjaţi aşa
tare.

TRIGORIN – Cineva mi-a spus că după moartea Irinei Nicolaievna, v-aţi apucat
să lucraţi pămîntul ca un mujic, cot la cot cu ei. E adevărat?

TREPLEV – Da.

TRIGORIN – Şi asta v-a mai uşurat? V-a făcut bine?

TREPLEV – Nu… m-a epuizat… Dar în acelaşi timp… m-a ajutat să uit… La
început am vrut să-l imit pe Tolstoi… deşi, ceea ce căutam de fapt era
senzaţia de oboseală fizică… pentru că altfel nu puteam dormi… creierul
meu era treaz tot timpul şi rumega fără încetare aceleaşi şi aceleaşi
gînduri… Singurul remediu era fie oboseala fizică, fie sinuciderea…

TRIGORIN – Spuneţi-mi, Constantin Gavrilovici… faţă de mine aţi avut

întotdeauna un sentiment de ură… Mai persistă?

TREPLEV – Nu ştiu… Dar dumneavoastră o mai iubiţi, Boris Alexeievici?

TRIGORIN – Nu ştiu… Timp de o vară am iubit-o, asta e sigur… Dar după,

dragostea mea s-a transformat într-un fel de vinovăţie. Vă mărturisesc
acest lucru pentru că, odată cu înaintarea în vîrstă, toate certitudinile mele
s-au erodat… Tot ce ştiu însă este că fiinţa aceasta mă perturbă încă…
Hm, iată că aţi ajuns confidentul nostru, deşi era ultimul rol pe cere vi l-aţi
fi dorit… Dar pentru că tot a venit Nina să vă caute, am să vă spun ceva…
cred că în aceşti cincispezece ani, chiar dacă a trăit fizic cu mine, Nina nu
v-a părăsit niciodată din punct de vedere mental…

TREPLEV – Cam puţin, ca formă de consolare… trebuie să v-o mărturisesc…

Aş fi preferat fără nici o ezitare să schimbăm rolurile.

TRIGORIN – Sunteţi sigur, Constantin Gavrilovici? Există bărbaţi care preferă

să sufere toată viaţa pentru o femeie absentă, decît să înfrunte realitatea
vieţii de zi cu zi cu o femeie. Cînd ratezi o mare iubire, cînd agonizezi
timp de ani şi ani de zile din cauza unei femei, oare nu-ţi conferă toate
acestea un fel de aură care te ajută să te ridici în proprii tăi ochi? Cînd
eviţi banalitatea şi erodarea sentimentelor, cînd conservi aspectul platonic
al unei relaţii, nu faci decît să acumulezi o formă de bogăţie interioară…
În orice caz, în acest moment ne aflăm exact în situaţia de a schimba
rolurile. Pentru că Nina a venit să trăiască aici cu dumneata, după cîte văd.

20
TREPLEV – Cine ştie pentru ce o fi venit ea aici, Boris Alexeievici. Ceea ce
Nina voia ieri seară poate că nu mai este valabil astăzi.

NINA intră în halatul de casă adus de TRIGORIN. Ea refuză însă să

admită că TRIGORIN se află în încăpere.

NINA – Kostia, vai ce cearcăne ai… N-ai dormit aproape de loc noaptea asta…

TREPLEV – Nina, avem pe cineva în vizită…

NINA – Ah, ce foame îmi este! Am o foame de lup.

TREPLEV – Vino să guşti din ce ne-a adus Boris Alexeievici…Pîine, zahăr,

halva… o mulţime de bunătăţi…

NINA – Eu acestui om nu-i mai vorbesc niciodată. Acest om nu mai există

pentru mine. Te rog să-i spui, Kostia, că el nu mai există pentru mine.

TREPLEV (lui TRIGORIN) – Vă infomez, Boris Alexeievici, că nu mai existaţi

pentru soţia dumneavoastră Nina Mihaiovna.

NINA – De altfel acest monstru nu m-a luat niciodată cu acte. Spune-i, Kostia,
că pentru mine el nu este decît un monstru diform.

TREPLEV – Pentru femeia dumneavoastră, pe care n-aţi luat-o niciodată cu

acte, nu sunteţi decît un monstru diform, Boris Alexeievici.

NINA – Şi încă n-am găsit cuvîntul potrivit… monstru e puţin zis pentru cineva
care s-a hrănit cu propria mea persoană şi cu admiraţia mea pentru el…
pentru cineva care mi-a devorat virginitatea, candoarea, cei mai frumoşi
ani ai tinereţii… M-a avut, între labele sale, toată, proaspătă şi naivă, timp
de cincisprezece ani… Am fost jucăria lui, nimic altceva decît un obiect
destinat să-i satisfacă toate fantasmele…

TREPLEV – Bun, pe mine vă rog să mă scuzaţi, mă duc să aduc un braţ de

lemne.

TREPLEV iese şi îl auzim imediat cum sparge lemne cu toporul.

NINA (după cîteva secunde de tăcere) – Mi-ai adus şi căciula de blană?

21
TRIGORIN – Da, Ninocika.

NINA – Şi mănuşile îmblănite?

TRIGORIN – Da, Ninocika.

NINA – Şi trusa mea roz de machiaj?

TRIGORIN – Da, e în valiză…

NINA – Îţi dai seama, acum, cît de tare m-ai rănit?

TRIGORIN – Dar ce-am făcut? N-am făcut decît ceea ce fac dintotdeauna, am
scris o biată nuvelă…

NINA – Ieşi afară. Ieşi afară imediat.

TRIGORIN iese. Peste cîteva secunde se aud două topoare care sparg
lemne.

NINA deschide valiza adusă de TRIGORIN şi începe să se îmbrace.

SCENA 7

Undeva, afară, TRIGORIN şi TREPLEV despică lemne cu toporul în timp

ce continuă să ningă.

Cei doi muncesc concentraţi, lovind succesiv ca şi cum ar fi figurinele

unui balet mecanic.

TRIGORIN – Ce lemn e ăsta, brad?

TREPLEV – Nu, e lemn de măr.

Cîteva serii de lovituri.

TRIGORIN – Aţi tăiat un măr?

TREPLEV – Era un măr bolnav…

TRIGORIN – Bolnav de ce?

22
TREPLEV – Atacat şi devorat de păianjeni.

Alte serii de lovituri.

TRIGORIN – Ştiţi, Constantin Gavrilovici, anul trecut sau acum doi ani v-am
citit culegerea de nuvele...

TREPLEV – Şi?

TRIGORIN – Remarcabile.

Altă serie de lovituri.

TRIGORIN – De altfel şi Nina a fost impresionată…

TREPLEV – Zău? Le-a citit şi ea?

TRIGORIN – Dar nu este o literatură scrisă pentru oamenii din ziua de azi...

TREPLEV – Şi atunci pentru cine scriu, după părerea dumneavoastră?

Alte lovituri de topor.

TRIGORIN – Nu ştiu. Scrieţi pentru oameni ciudaţi… pentru oameni care nu s-

au născut încă, şi care au nevoie de o anumită iniţiere ca să vă înţeleagă…

Altă serie de lovituri. TREPLE nu răspunde.

TRIGORIN – Aveţi dreptate… Munca animalică face bine.

Altă serie de lovituri.

TREPLEV – Vedeţi că nu ţineţi bine toporul... Apucaţi-l chiar de capătul cozii...

Aşa...

O nouă serie de lovituri.

TRIGORIN – Merci.

TREPLEV – Ce i-aţi făcut Ninei? (Amîndoi continuă să spargă lemne.) Boris

Alexeievici, nu-mi răspundeţi la întrebare? De ce-i aşa de pornită
împotriva dumneavoastră?

23
TRIGORIN – Ce i-am făcut? (Mai despică o buturugă după care se opreşte.)
Cred că am făcut o prostie iremediabilă…

Un val de ceaţă începe să-i învăluie pe cei doi. Treptat TREPLEV şi

TRIGORIN devin două siluete în ceaţă.

TRIGORIN – Ce ceaţă! Parcă vine noaptea…

Se aude vocea NINEI.

NINA – Kostia… Unde eşti? Ce-i cu ceaţa asta? (Rîde.) Am impresia că sunt pe
un vapor… Unde eşti că nu te mai aud?

TREPLEV – Suntem aici, Nina. Am spart lemne pentru două zile…

NINA – Cînd eram mică, tata îmi spunea să mă feresc de ceaţă… Imi spunea: ai
grijă, cînd e ceaţă ţiganii încep să fure copii… Culmea e că niciodată n-
am întîlnit pe nimeni care să se plîngă că ţiganii i-ar fi furat copilul… Şi
cu toate acestea mereu se spune că ţiganii fură copii. Unde sunteţi,
mamelucilor?

TREPLEV – Aici…

TRIGORIN – Aici…

NINA – Voi doi, însă, mi-aţi furat ceva mie, aste e sigur… Numai că nu ştiu
ce… Ah, ce-mi place ceaţa! De fapt, toată viaţa mea am trăit în ceaţă…
Uite că nu mai văd nimic… Ce deasă e ceaţa asta, aş putea s-o mănînc…
Boris Alexeievici Trigorin, ce-ar fi să-mi daţi înapoi, acum pe loc, cei
cincisprezece ani de tinereţe pe care mi i-aţi furat? Că nu eram de loc
pregătită pentru acest jaf… Cînd aţi venit aici, acum cincisprezece ani, şi
v-am văzut pentru prima dată, eram deja înnebunită după tot ceea ce
scriaţi… Nu cunoscusem niciodată un scriitor adevărat, nici măcar unul
mititel, iar şansa de a cunoaşte unul dintre cei mai mari din ţara asta m-a
făcut să mi se înceţoşeze mintea… Sigur, mai exista un scriitor în viaţa
mea, Kostia, prietenul meu din copilărie… dar el nu conta pentru că tot ce
scria el era pentru mine… Da, citisem toate cărţile lui Boris Alexeievici
Trigorin, iar a-l cunoaşte personal a fost ceva ce ţinea de miracol… Mai
mult dcît atît, îmi imaginam că un scriitor aşa de important avea şi o viaţă
fabuloasă… Numai că Boris Alexeievici, în realitate, nu era decît un
moşmodit… nu se simţea bine decît atunci cînd era acasă, în camera sa,
aşezat la masa sa de lucru, cu hîrtiile sale în faţă… ca să înnegrească la
nesfîrşit pagini peste pagini… şi mai făcea şi cîte o criză şi atunci rupea

24
 hîrtiile şi le arunca pe jos… ca să nu mai zic că în materie de conversaţie
specialitatea dumnealui era să se plîngă de dureri de şale şi de faptul că
tutunul cu care îşi umplea pipa de treizeci de ori pe zi era din ce în ce mai
prost…

Se aude un muget de cerb.

NINA – Auziţi? Parcă ar fi un corn de vînătoare… Cine oare vînează în ceaţă,

Kostia?

TREPLEV – E un muget de cerb singuratic… o fi un cerb pierdut… sau care

caută hrană… Se întîmplă des iarna ca urşii, cerbii şi vulpile să dea
tîrcoale casei…

Un somptuos cap de cerb cu coarne impozante apare brusc din ceaţă.

NINA – Bună ziua, domnule cerb… Aţi venit pentru spectacolul meu?
Apropiaţi-vă, curaj… Sunteţi un cerb solitar? Da? Cum faceţi să fiţi atît
de frumos? E din cauza singurătăţii?

TRIGORIN apare în spatele NINEI şi îi atinge umerii.

NINA – Nu mă atingeţi, Boris Alexeievici…

Cerbul dispare.

NINA – Vedeţi ce-aţi făcut? A dispărut… Imediat ce atingeţi altceva decît o

foaie albă, un toc şi o sticluţă de cerneală, misterul dispare…

TRIGORIN – Te implor să mă ierţi, Nina…

NINA – Pînă şi copilul pe care aţi vrut să vi-l fac s-a născut mort… Cine vrea
să tragă un gît? (NINA ridică vodcă adusă de TRIGORIN.) Nimeni? (Spre
cerbul dispărut.) În sănătatea ta, admirabilă creatură dispărută pentru
vecie!

TREPLEV se apropie şi el de NINA care îi întinde sticla după ce bea o

duşcă. TREPLEV bea şi el şi-i întinde sticla lui TRIGORIN.

TREPLEV – Vreţi?

Fără un cuvînt, TRIGORIN ia sticla şi bea. De undeva, de departe,

răsună o împuşcătură.

25
NINA – Auzi? Au ieşit vînătorii din bîrlog… Preferă să vîneze pe ceaţă ca să se
poată apropia mai uşor de animale… Sau poate că sunt ţiganii care au ieşit
să fure copii rătăciţi… Uite-i, îi văd cum trec prin pădure şi se îndreaptă
spre sat… Lăsarea ceţii e momentul ideal pentru hoţi şi pungaşi… Hoţii
de cai preferă şi ei ceaţa… Şi asasinii preferă ceaţa… Cum e posibil ca
acest abur atît de fin, aceste volute vaporoase şi pline de poezie să incite
la crimă? Boris Alexeievici… Constantin Gavrilovici… n-aţi vrea, totuşi,
să vă bateţi serios în duel pentru mine? Pentru mine sau… pur şi simplu
pentru plăcerea de a trage unul în altul… Kostia, mama ta avea două
pistoale într-o frumoasă casetă din lemn roşu legată în marochin… Le mai
ai?

TRIGORIN – Da.

NINA – Aminteşte-ţi, Kostia, cu cincisprezece ani în urmă ai fost turbat de furie

cînd m-ai văzut plecînd cu Boris Alexeievici… ai reacţionat ca un nebun,
ai fost o fiară sălbatică… Ce s-a ales din această furie? S-a risipit? Hai, te
rog, provoacă-l la duel pe Boris Alexeievici şi trage-i un glonte în cap…
Vreau să văd cum îi explodează creierul… Şi după aceea îl vom îngropa
la liziera pădurii… sau pe marginea lacului… Atîţia oameni au murit în
ultimii trei ani în Rusia că nimeni, absolut nimeni nu se va nelinişti din
cauza absenţei sale din univers…Boris Alexeievici, cînd aţi plecat de la
Moscova, aţi spus cuiva unde mergeţi? Ştie cineva unde sunteţi acum?

TRIGORIN – Nu…

O altă împuşcătură răsună în adîcul pădurii.

NINA – Poftim… Nimeni nu ştie că Boris Alexeievici se află aici, unde n-a mai
pus de altfel piciorul de cincisprezece ani… Şi apoi, opera sa este atît de
bogată, atît de frumoasă… completă, am putea spune. (Către
TRIGORIN.) Sau mai vreţi să înnegriţi nişte pagini, Boris Alexeievici?

TRIGORIN – Nu, nu numaidecît… îndefinitiv, poate că am scris destul…

NINA – Sunteţi de o gentileţe dezgustătoare… Nu întîmplător nimeni, niciodată,

nu vrea să vă facă nici un rău… Pînă şi Kostia a preferat, cu cincisprezece
ani în urmă, să-şi tragă un glonte în piept decît să încerce să vă ucidă…
Hai, Kostia, să intrăm în casă şi să-l lăsăm pe Boris Alexeievici să despice
lemne aici în ceaţă pînă la capătul timpului…

NINA pleacă.

26
TREPLEV – Nu-mi plac aceste împuşcături, în pădure. (Mai bea o duşcă şi-i
întinde sticla lui TRIGORIN.) N-a fost puşcă de vînătoare, asta…

TRIGORIN – Peste tot e plin de soldaţi dezertori… Şi la Moscova sunt o

mulţime… Am auzit că unii au jefuit prin sate… Trebuie să fim atenţi,
Constantin Gavrilovici… Ţara noastră începe să devină, şi ea, un imens
cîmp de luptă… Europa e deja pe cale de a se scufunda, numai că, după
cîte văd, nu se poate scufunda de tot fără Rusia… nu poate decît împreună
cu Rusia… S-ar zice că în momentul în care Europa a decis să se sinucidă,
s-a uitat în jur după o piatră, o piatră cît mai mare ca să şi-o poată atîrna
de gît şi care s-o ajute să se scufunde mai repede şi definitiv… şi piatra pe
care a găsit-o e Rusia…

TREPLEV – Nu ştiu ce să mai cred, Boris Alexeievici… Şi dacă revoluţia e

totuşi singurul lucru bun care ni se întîmplă de o veşnicie?

TRIGORIN – Chiar credeţi în revoluţie?

TREPLEV – Pfu… Nu… Sau…

TRIGORIN – Revoluţiile n-au dus niciodată la nimic… Singura revoluţie pe

care umanitatea ar trebui să o facă, este să-i convingă pe oameni să fie
mai umani.

Amîndoi încep să-şi încarce braţele cu lemne tăiate.

TREPLEV – De ce spuneţi că prostia pe care aţi făcut-o este iremediabilă?

TRIGORIN – Pentru că am publicat într-o gazetă o nuvelă stupidă… povestea

unei actriţe ratate… Şi uite că Nina crede că se recunoaşte în personaj…

O a treia împuşcătură răsună în pădure. TREPLEV şi TRIGORIN se

întorc în casă cu braţele pline de lemne.

SCENA 8

Noapte. Aşezat la masa sa de lucru, TREPLEV citeşte, la lumina unei

lămpi cu petrol, ziarele aduse de TRIGORIN. De afară se aude vîjîitul
vîntului.

27
 TRIGORIN vine dintr-o cameră alăturată, în pijama şi papuci, dar cu
şuba peste el.

TRIGORIN – Scuzaţi-mă, Constantin Gavrilovici… Cît e ceasul? Că al meu s-a

oprit… probabil din cauza frigului…

TREPLEV – Nu ştiu… Nina mi-a cerut să opresc toate orologiile… Dar cred că
e trecut de miezul nopţii…

TRIGORIN – Ce faceţi, scrieţi?

TREPLEV – Nu, citesc ziarele pe care mi le-aţi adus… Văd că la Moscova s-au
închis toate teatrele…

TRIGORIN – Da, e teribil... Toată lumea e speriată şi aşteaptă insurecţia... Care

insurecţie însă, a cui, nu e clar… Rusia a început prost acest secol… Mai
întîi am pierdut războiul cu japonezii şi acum uite că îl pierdem şi cu
germanii… Uf, nu ştiu ce am dar nu pot să dorm…

TREPLEV – Puneţi-vă puţin ceai la încălzit…

TRIGORIN – Iar vîntul ăsta îmi ţiuie în urechi fără încetare… Şi e un vîjîit aşa
de sec… Întotdeauna am avut o problemă cu zgomotele de la ţară… mai
ales noaptea… Toţi cîinii ăştia care latră, toţi cocoşii ăştia care cîntă
prosteşte… Aud pînă şi păsările răpitoare care vînează în întuneric… Nu
ştiu de ce, dar tot acest concert de sunete devine o imensă sursă de
angoasă pentru mine… Şi în plus, casa asta este încă atît de impregnată de
personalitatea mamei dumneavoastră… Personal nu cred că veţi putea
verodată să fiţi fericit cu Nina dacă rămîneţi aici…

TREPLEV – E o casă bîntuită de fantome, ştiu… o casă locuită de spectre…

TRIGORIN – Da, chiar asta voiam să spun… Aţi avut amabilitatea să-mi
propuneţi să dorm în camera care a aparţinut mamei dumneavoastră…
dar… am impresia că ea e în continuare în cameră şi că mă pîndeşte...
Prefer să dorm mai degrabă în bucătărie… dacă îmi împrumutaţi
balansoarul... Am să mă mut în bucătărie şi am să dorm în balansoar.

TREPLEV – Da, luaţi-l… Vă înţeleg… Şi mie mi se întîmplă la fel, în fiecare

odaie din această casă văd încă fantoma mamei mele… tot timpul bot în
bot cu unul dintre amanţii săi, tot timpul deranjată de prezenţa mea... O
văd aşezată la pian, o văd aşezată pe canapea, o văd cum tocmai îşi bea
ceaiul şi mai ales o aud cum se plînge fără încetare... Cînd e cald se plînge

28
 că e cald, cînd e frig se plînge că e frig, cînd nu are invitaţi se plînge de
singurătate iar cînd are invitaţi, mai ales vara, se plînge de oboseală şi că e
prea multă lume în casă... Aţi iubit-o cu adevărat pe maică-mea?

TRIGORIN – Era greu să n-o iubeşti pe mama dumitale… Deşi era, totuşi, aşa
de obositoare… Şi mai ales, aşa cum spuneţi, nu era niciodată
mulţumită... Considera drept o pacoste să fii o mare actriţă, pentru că era
obligată să joace, în plus, comedia celebrităţii… nu era niciodată
mulţumită de mulţimea de admiratori din jurul ei, petru că o obosea să fie
mereu afabilă şi strălucitoare... nu era niciodată mulţumită din cauza
succesului pentru că trebuia să joace şi să rejoace aceeaşi piesă de două
sute sau de trei sute de ori şi asta o plictisea…

TREPLEV – Da, e adevărat, se plictisea repede… iar pe mine nu era niciodată

bucuroasă să mă vadă pentru că, spunea ea, creşteam prea repede şi o
enerva să se privească în mine ca într-o oglindă şi să se vadă
îmbătrînind... Am să vă mărturisesc ceva, Boris Alexeievici… Dispariţia
mamei mele a fost o mare uşurare pentru mine…

TRIGORIN – Nu spuneţi aşa ceva, Constantin Gavrilovici, că e un blasfem…

TREPLEV – Şi totuşi e adevărat… N-am început să mă simt liber cu adevărat

decît după moartea mamei mele… şi abia după ce a murit am avut curajul
să scriu cea ce voiam cu adevărat să scriu… Dar aveţi dreptate cînd
spuneţi că mi-a lăsat moştenire prea multe fantome… pentru că în casa
asta bîntuie şi fantomele unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată
prea bine… fantomele unor oameni care mi-au rămas străini… fantomele
nenumăraţilor săi amanţi, curtizani şi prieteni, care veneau cîteodată
pentru o zi sau două dar rămîneau pînă la urmă cîte o săptămînă sau
două… îi văd şi acum îndopîndu-se şi trăgînd la măsea şi sporovăind şi
făcînd tot felul de giumbuşlucuri ca să o amuze pe mama… că ea nu putea
niciodată să călătorească singură sau să vină în vacanţă singură… de altfel
asta ne-a şi ruinat…

TRIGORIN – Aşa era ea făcută… Avea mereu nevoie de un alai, de cîţiva tineri
care să suspine după ea şi chiar de cîteva doamne de companie, cu
condiţia să fie bătrîne, proaste şi urîte, ca să nu o eclipseze cumva…

TREPLEV – Şi să nu uităm că mai bîntuie pe aici şi fantoma dumneavoastră,

Boris Alexeievici… Fiţi atent cînd treceţi dintr-o odaie înr-alta să nu vă
ciocniţi cu propria dumneavoastră fantomă…

TRIGORIN – Înţeleg că v-am lăsat o amintire mai mult decît dezagreabilă…

29
TREPLEV – Nu… Înainte de a mi-o fura pe Nina eraţi mai degrabă discret,
aproape invizibil, mereu plecat la pescuit sau la plimbare, de unul singur,
prin păduri, cu faimosul dumneavoastră carneţel mereu în mînă…

TRIGORIN (scoate carneţelul) – Unul ca ăsta…

TREPLEV – Maică-mea era chiar disperată şi spunea "ia te uită, mai mult profit
de el la Moscova decît aici, în vilegiatură, la ţară…" De fapt nu iubesc
această casă… E o casă în care, cît a trăit mama, nu mi-am găsit niciodată
locul, şi în care, după moartea ei, nimeni n-a mai venit niciodată să mă
vadă… pînă ieri…

TRIGORIN – Cîte sinucideri v-aţi rarat pînă acum, Constantin Gavrilovici?

TREPLEV – Două.

TRIGORIN – Îmi amintesc de prima… Era pe vremea cînd veneam destul de

des pe aici, cu mama dumitale şi cu o parte din trupa Teatrului de artă din
Moscova… Ce tînăr şi exaltat mai eraţi… cînd stăteam la masă totul vă
contraria, nu eraţi obsedat decît de "maman" care nu numai că nu avea
timp să vă citească vreodată povestirile, dar le mai şi critica în public cu
un anumit sadism secret… Dacă îmi amintesc bine, parcă aţi încercat
atunci să vă trageţi un glonte în inimă, este?

TREPLEV – Da.

TRIGORIN – Şi ce s-a întîmplat? Aţi ratat ţinta?

TREPLEV – Da, glontele a trecut razant pe lîngă coaste şi mi-a făcut o urîtă
zgîrietură…

TRIGORIN – Da, mi-amintesc… Şi-mi amintesc şi cît de disperată a fost mama

duminale… V-aţi îmbolnăvit, aţi avut febră, aţi început să deliraţi iar Irina
Nicolaieva a stat o noapte întreagă la căpătîiul dumneavoastră vorbindu-
vă într-una şi rugîndu-vă să o iertaţi…

TREPLEV – Da, a fost singura dată cînd mi-a oferit douăzeci şi patru de ore din
viaţa ei…

TRIGORIN – Mai aveţi cicatricea?

TREPLEV – Da. Dar ce vă intersează?

30
TRIGORIN – O simplă curiozitate… Bine, am să vă las… văd că tocmai citeaţi
ziarele… Mă duc să mă culc în bucătărie…

SCENA 9

TREPLEV aşezat în continuare la masă, citind ziarele. Intră NINA.

NINA – Kostia…

TREPLEV – Da?

NINA – Nu pot să dorm fără tine.

TREPLEV – Nina… Nina, noi doi n-am dormit niciodată împreună…

NINA – Nu pot dormi în camera ta fără tine…

TREPLEV – Vino să bei un ceai cald… Eşti mereu înfrigurată, Nina… Nu vrei
să te instalezi mai degrabă în camera mamei? E liberă, Trigorin nu o
suportă, s-a mutat în bucătărie.

NINA – Nu, vreau să dorm în camera ta… dar cu tine… am să aştept momentul
în care ai să simţi nevoia să mă atingi...

TREPLEV – Nu pot să te ating cînd Trigorin sforăie în bucătărie.

NINA – Kostia, e adevărat că ai încercat să te sinucizi de mai multe ori?

TREPLEV – Numai de două ori.

NINA – Dar prima dată nu a fost din cauza mea…

TREPLEV – Nu, prima dată a fost din cauza mamei.

NINA – Pentru că maman nu te iubea?

TREPLEV – Da.

NINA – Dar apoi, a doua oară, a fost din cauza mea?

TREPLEV – Da.

31
NINA – Pentru că nu te iubeam?

TREPLEV – Da.

NINA – Dar de ce vrei tu, Kostia, să mori ori de cîte ori nu te iubeşte o femeie?

TREPLEV – Nu ştiu. E ceva puternic care vine dinăuntru. Simt că mă sufoc şi

atunci vreau să mor.

NINA – Din fericire nu ţi s-a întîmplat decît de două ori.

TREPLEV – Da…

NINA – Şi de fiecare dată ai încercat să te sinucizi cu acelaşi pistol?

TREPLEV – Da.

NINA – Poţi să mi-l arăţi, Kostia ?

TREPLEV – Dacă vrei…

TREPLEV aduce o casetă acoperită de praf, şterge praful de pe ea şi o

deschide. In casetă sunt două pistoale.

TREPLEV – Ăsta e…

NINA – Eşti sigur că nu e celălalt?

TREPLEV – Sigur.

NINA – Păi sunt la fel…

TREPLEV – Nu sunt chiar la fel… Uite, vezi, ăsta are gravată pe el o broască
ţestoasă, în timp ce celălalt are un leu.

NINA – Şi tu de ce-ai ales broasca ţestoasă?

TREPLEV – Nu ştiu… poate pentru că m-am simţit întotdeauna prizonierul unei

anumite forme de lentoare…

NINA – Arată-mi cicatricile…

32
TREPLEV – Nina…

NINA – Te rog, Kostia… arată-mi cicatricile… Unde ţi-ai tras?

TREPLEV – Prima dată am vrut să-mi trag un glonte în inimă, iar a doua oară
am vrut să-mi trag un glonte în cap.

NINA examinează o cicatrice pe care TREPLEV o are după urechea

stîngă.

NINA – Arată-mi şi inima…

TREPLEV – Nina, mi-a frig….

Forţat de NINA, TRPELEV îşi descheie cămaşa. NINA îi scoate cămaşa

de tot şi începe să-i exploreze cu tandreţe, mîngîindu-l de fapt, o cicatrice
din zona coastelor.

NINA – Ciudat…

TREPLEV – Ce-i aşa de ciudat?

NINA – De ce tragi tu în inimă cînd vrei să te sinucizi din cauza mamei tale, şi
tragi în cap cînd vrei să te sinucizi din cauza mea?

TREPLEV – Nu ştiu…

NINA – Aş fi preferat invers… Dar poate că exact asta te-a salvat… În orice
caz, tragi incredibil de prost…

TREPLEV – E adevărat… Întotdeauna am fost o fiinţă ridicolă… ridicolă şi

stîngace… Chiar şi povestirile mele… nu sunt decît nişte ţinte ratate...
nişte zgîrieturi pe o foaie de hîrtie… nimeni n-a fost niciodată cu adevărat
atins de cuvintele mele…

NINA acoperă cu săruturi cicatricile lui TREPLEV.

SCENA 10

33
 Horologiul sună de două ori. NINA, care doarme pe canapea, tresare.
TREPLEV, care doarme cu capul pe masă, se trezeşte şi el.

NINA – Ştiu cine a făcut asta…

TREPLEV – Ce? Cine?

NINA – E Trigorin. El umblă noaptea prin toată casa şi pune din nou în
funcţiune orologiile.

TREPLEV – Nu cred.

NINA – Ba da… Nu poate trăi dacă nu ştie în fiecare clipă cît e ceasul...
Întotdeauna m-a înnbunit din cauza asta… Şi continuă şi acum, ştie bine
că nu vreau să ştiu cît e ora, dar se strecoară pe ascuns în toate camerele şi
dă drumul la ceasuri…

Un alt orologiu răsună undeva la etaj. Intră TRIGORIN. Are faţa

răvăşită, pare neras… Impresia că au trecut cîteva zile de la precedenta
sa apariţie.

TRIGORIN – Cît e ceasul? Am auzit paşi în jurul casei… Ce-s cu zgomotele

astea? Ăsta nu e vîntul, ăştia sunt paşi…

NINA – Kostia, spune-i lui Boris Alexeievici Trigorin că îi sparg capul dacă mai
repune în funcţiune vreun orologiu.

TREPLEV – Boris Alexeievici, poate că n-aţi auzit ce a spus Nina, dar riscaţi să
vă treziţi cu creierii scoşi dacă vă mai interesaţi de noţiunea de timp…

TRIGORIN – Chiar nu auziţi nimic? Mi se pare că bate cineva la fereastră…

TREPLEV – Nu, nu auzim nimic...

TRIGORIN îngenunchează brusc în faţa NINEI şi-i cuprinde genunchii cu

mîinile.

TRIGORIN – Ninocika, hai să ne întoarcem la Moscova… Hai la noi acasă,

Ninocika, locul ăsta are ceva malfic... Iar a tras cineva cu puşca afară…

NINA – Kostia, spune-i lui Boris Alexeievici Trigorin că nu are dreptul nici să-
mi vorbească şi nici să mă atingă. Spune-i că pentru mine el nu este decît

34
 o coropişniţă care s-a umflat în chip monstruos şi că dacă n-ar fi aşa de
mare l-aş strivi cu dezgust sub talpa botinei.

TREPLEV – Boris Alexeievici Trigorin, nu care cumva să mi-o luaţi în nume de

rău, dar am să vă anunţ o veste foarte, foarte proastă. Nina Mihailovna
care a fost femeia dumneavoastră timp de cincisprezece ani, şi care acum
este, de douzăci şi patru de ore, femeia mea, vă consideră drept un fel de
miriapod respingător, puţin prea voluminos ca să fie strivit sub picior… Şi
în plus Nina Mihailovna aici de faţă vă interzice categoric să-i adresaţi
cuvîntul în mod direct.

NINA – Mulţumesc, Kostia. Vino, vreau să mă strîngi în braţe ţi să mă săruţi.

TREPLEV – Nina, nu te pot săruta de faţă cu coropişniţa.

TRIGORIN – Noroc că aveţi amîndoi umor… Mă duc să mă culc înapoi... Mai e

ceva vodcă în sticla aia?

TREPLEV – Nu, e goală...

TRIGORIN – Şi nu mai aveţi, din întîmplare, vreo mică rezervă pe undeva? Nu

pot să adorm la loc dacă nu trag o duşcă…

TREPLEV – Nu, Boris Alexeievici… Nu mai am nici o rezervă… Trebuie să vă

anunţ că de fapt nu mai avem nimic nici de băut şi nici de mîncat, decît
puţin ceai şi puţin zahăr… Mîine va trebui să ies să vînez un iepure sau o
căprioară ca să avem ce prînzi…

NINA – Acum aud paşi şi eu…

TRIGORIN – Ce v-am sous? Am avut dreptate.

Toţi trei ascultă în tăcere.

NINA – Auziţi?... Cineva dă tîrcoale casei… Îl aud mergînd prin zăpadă… Îi

aud, îi aud paşii… Şi nu e un singur om, sunt mai mulţi… Stai nemişcat,
Kostia… Boris Alexeievici, nu vă mai agitaţi atîta… Auziţi? Cineva
tocmai a deschis uşa… Ia te uită… oamenii ăştia au stat la coadă ca să
intre în casă… Boris Alexeievici, nu vă speriaţi… Oamenii ăştia nu au
intenţii rele… De fapt… au venit să viziteze un muzeu… Iar noi suntem
de fapt trei statui de ceară… Ia uitaţi-vă cum se uită la noi… Nu care
cumva să mişcaţi, Kostia, Boris Alexeievici… Rămîneţi aşa, cu privirile
în gol… Nu respiraţi… Ia te uită, au venit în familie, adulţi, bunici,

35
 copii… Au şi un ghid, cineva le dă explicaţii… pare să fie un profesor de
literatură… le explică elevilor că se află în faţa unor vestigii… vestigiile
unei lumi care nu mai există… o lume care s-a scufundat, cu tot cu
personajele sale, cu tot cu pasiunile şi iluziile personajelor sale… este o
lume care a fost aspirată de apele istoriei… o lume care s-a dus la fund şi
acum zace ca o epavă în depozitul de mumii al universului… elevii ne
privesc total uluiţi… unii ne şi ating pe furiş în timp ce profesorul lor
priveşte în altă parte… Da, pentru ei noi suntem fiinţele altui timp...
suntem nişte fiinţe bizare îmbrăcate bizar şi cu atitudini demodate… Tot
ce am gîndit, tot ce am simţit, tot ce am iubit a devenit între timp, pentru
vizitatorii noştrii, atît de superflu şi chiar atît de amuzant… Kostia, îţi dai
seama, am devenit nişte manechine într-un muzeu al trecutului… trebuie
să fugim de aici, repede… Trebuie să ne smulgem din locul ăsta… Să
mergem la Sankt-Petersburg… Am auzit că la Sankt-Petersburg se bat
oamenii pe străzi, viaţa e acum acolo unde mor oamenii pe străzi… auzi,
Kostia, mai sunt oameni care cred în ceva, în ceva nou care se numeşte
Revoluţie… Hai să mergem să ne batem împreună cu ei, ca să rămînem în
viaţă… Acum ştiu, Kostia, îmi dau seama că nu vom putea fi niciodată
fericiţi în casa asta… în casa asta pe care elevii o vizitează deja ca şi cum
ar fi o galerie de personbaje dispărute… Să plecăm, să plecăm imediat…
Uite ce scrie în ziarul ăsta pe care l-a adus Trigorin, că la Sankt-
Petersburg a fost abolită cenzura… Acum ai să poţi publica tot ce vrei, o
să putem monta piesa pe care ai scris-o pentru mine cu cincisprezece ani
în urmă… Teatrele de bulevard s-au închis, dar se deschid altele… se
dechid teatre proletare, teatre revoluţionare… Vreau să joc, Kostia, în faţa
tuturor acestor înfometaţi, în faţa acestor umiliţi şi obidiţi care fac
revoluţia…

NINA pare epuizată după această tiradă şi caută brusc sprijinul unor
braţe bărbăteşti. Cum TRIGORIN e cel mai aproape de ea, se aruncă
orbeşte în braţele lui TRIGORIN. Trei secunde mai tîrziu îşi dă însă
seama de "eroarea" ei, se desprinde cu brutalitate de TRIGORIN şi se
aruncă în braţele lui TREPLEV.

TREPLEV (în timp ce o reconfortează pe NINA) – Credeţi în revoluţie, Boris

Alexeievici?

TRIGORIN – Hm… Lumea noastră se prăbuşeşte, e adevărat… Ceva

necunoscut peste noi, o nouă formă de nebunie istorică, şi probabil că ne
va mătura pe toţi fără milă… da… presimt şi eu toate astea numai că eu
personal... n-am fost niciodată fascinat de ideea de revoluţie…

36
NINA – Kostia, nu asculta ce spune omul ăsta… Întotdeauna a fost un
contrarevolţionar, prin natura sa... Niciodată n-am întîlnit un om mai leneş
ca el, în ciuda faptului că uneori scrie cîte şaisprezece ore pe zi…

TREPLEV – L-aţi citit vreodată pe Marx sau pe Lenin?

TRIGORIN – Am citit şi eu, ca toate lumea, din cînd în cînd cîte un articolaş
scris de Lenin… Dar nu cred că binele poate fi construit cu ajutorul
violenţei, al răului deci… Există ceva ce-mi scapă în discursul
revoluţionar… O anumită idee de precipitare care nu-mi place… O
societate nouă se construieşte tot aşa cum se creşte un copil… trebuie
timp, trebuie răbdare, nu poţi sări etapele…

NINA – Kostia, spune-mi c-o să plecăm de aici cît mai repede... Spune-mi că
mîine dimineaţă plecăm la Sankt-Petersburg…

TREPLEV – Da, Nina, mîine mergem să facem revoluţie.

NINA – Spune-i asta şi lui Boris Alexeievici Trigorin, ca să înţeleagă o dată

pentru totdeauna…

TREPLEV – Boris Alexeievici Trigorin, am ceva foarte important să vă

comunic… Tocmai am luat o decizie care riscă să vă provoace o anumită
suferinţă... S-ar putea să-mi spuneţi că este o decizie care nu mi se
potriveşte... dar de luat am luat-o şi e cea mai importantă din viaţa mea...
Mîine plec la Sankt-Petersburg împreună cu Nina.

NINA – Da, da, da! Ne ducem la Lenin, ne ducem la bolşevici!

TREPLEV – Da, Boris Alexeievici, vă informez în modul cel mai solemn cu

putinţă că am intenţia să mă angajez în lupta politică.

NINA – Şi o să ne batem!

TREPLEV – Vreau să ne batem de partea sărăcimii, de partea dezertorilor şi a

iluminaţilor… Am auzit că a fost abolită cenzura…

NINA – Da, eu ţi-am spus asta…

TREPLEV – Văd că apar zeci de ziare noi… Vreau ca, în sfîrşit, cuvintele mele
să servească la ceva… Iar Nina vine cu mine…

NINA – Adio, Boris Alexeievici Trigorin… N-o să ne mai revedem niciodată!

37
TREPLEV – Da, Nina vine cu mine pentru că în casa asta oricum n-am putea să
fim fericiţi…

NINA – Din cauza fantomei lui Boris Alexeievici Trigorin care bîntuie prin
toate încăperile…

TREPLEV – Exact, şi ca să putem scăpa de fantoma dumneavoastră am decis să

luăm totul de la început… Am să donez casa asta unui orfelinat…

NINA – Auziţi, Boris Alexeievici? Va trebui să vă căraţi de aici cu tot cu

spectrul dumneavoastră ca să lăsaţi loc orfanilor…

TRIGORIN – Rău am făcut că v-am adus ziare.

TREPLEV – Boris Alexeievici, nu mă priviţi în felul ăsta. Vorbesc serios. Mi-au

mai rămas cîteva hectare de pămînt pe care am să le distribui mujicilor…
In felul ăsta n-o să mai am nimic, vreau să-mi lichidez tot trecutul cu un
singur gest, tot ce am trăit pînă acum… Am să pornesc spre necunoscut
sărac precum Hristos, nepăsător ca el în faţa tuturor celor pămînteşti… Iar
Nina va continua să facă teatru… Astăzi avem nevoie de teatre gratuite,
de teatre pentru cei care n-au ştiut niciodată ce e speranţa, de teatre pentru
cei care au fost ultimii oameni în Rusia… O să jucăm pe străzi, în pieţele
publice, în uzine în faţa muncitorilor şi în faţa… (Citeşte dintr-un ziar.) În
faţa comitetelor de soviete…

TRIGORIN – E uluitor, totuşi, ce cantitate de prostii reuşiţi să concentraţi într-o

singură frază…

TREPLEV – Şi dacă e adevărat ceea ce spun, Boris Alexeievici?

NINA – Dar e adevărat! Cum adică "dacă e adevărat"? Vrei să spui că nu încă
adevărat?

TRIGORIN – Şi ce o să jucaţi acolo, în faţa comitetelor de soviete?

Monoloagele dumnevoastră ermetice din care nu înţelege nimeni nimic?
Toate paginile pe care le-aţi scris în ultimii cincisprezece ani, Constantin
Gavrilovici, le-aţi scris numai şi numai pentru dumneavoastră… Nu vreau
să spun că aceste pagini sunt prost scrise, departe de mine acest gînd…
Numai că literatura dumneavoastră este aceea a unui autist, a unui egoist,
a unui om care este singurul său cititor… Niciodată, în timp ce vă scriaţi
povestirile, nu v-aţi gîndit la vreun mujic, sau la vreun nenorocit de
muncitor sau la vreun ponosit de funcţionar… Literatura dumneavoastră,

38
 Constantin Gavrilovici, est narcisistă… aţi scris ca să vă întreţineţi un fel
de oglindă interioară în care nu se reflectă decît un singur lucru : ego-ul
dumneavoastră… Eu, cînd scriu, scriu cuvinte pe care orice fiinţă vie este
capabilă se le înţeleagă. Oricine îmi poate înţelege povestirile şi piesele,
orice fiinţă care ştie să citească şi să asculte… Nu vreau să spun că eu
scriu pentru popor, că nu-mi place această distincţie între cei deştepţi foc
care înţeleg totul dintr-o dată, şi un aşa zis popor care, săracul, trebuie
hrănit cu o literatură mai uşoară că e mai lent… Nu, eu scriu ca să fiu
înţeles imediat, frază cu frază… şi pentru a transmite în acelaşi timp şi un
mesaj şi o emoţie. Dar dumneavoastră, Constantin Gavrilovici, sunteţi un
scriitor nihilist. Ceea ce vă intersează este mai degrabă non-sensul. Faţă
de literatură aveţi exact aceeaşi atitudine pe care o are anarhistul faţă de
societate… Nu vă plac regulile şi atunci le distrugeţi… Am auzit că în
Elveţia, la Zürich, s-a născut un nou curent literar… şi că începe să se
extindă în Europa… Curentul se numeşte DADA iar artiştii care l-au
creat, pictori, poeţi, scriitori, îşi spun dadaişti… E un grup care a decis să
scuipe absolut pe tot ce s-a făcut înaintea lor… pe trecut şi pe toate
regulile creaţiei şi ale artei, şi pe toată literatura scrisă înainte de ei…
Poate că adevărata revoluţie e acolo… Mă duc să mă culc… Ce m-aţi mai
obosit…

TRIGORIN dispare în bucătărie.

NINA – Ce facem?

TREPLEV – Nu ştiu…

NINA – Unde plecăm mîine? La Sankt-Petersburg?

TREPLEV – Nu ştiu…

NINA – Sau poate la Zürich?

TREPLEV – Nu ştiu…

SCENA 11

Dimineaţa. TREPLEV curăţă puşca de vînătoare. NINA răscoleşte în

valiza adusă de TRIGORIN şi scoate tot ce e mai gros de îmbrăcat,
mănuşi, căciulă, etc.

39
NINA – Vin cu tine.

TREPLEV – Ai să îngheţi de frig, Nina…

NINA – Vreau să fac un om de zăpadă!

TREPLEV – Totul e îngheţat bocnă. Zăpada e tare ca piatra, va trebui să aştepţi

să iasă puţin soarele… Dacă iese soarele poate se mai înmoaie zăpada şi
atunci ai să-ţi faci şi omul de zăpadă…

NINA – Atunci vin să vînez cu tine.

TREPLEV – Pune-ţi ciorapii de lînă… I-aţi cizmele îmblănite… N-a mai fost
aşa o iarnă de mulţi ani…

NINA – Dar nu tragi în căprioare. Nu vreau să omori căprioare. Dacă tot e să

omori, omoară iepuri.

TREPLEV – Nina, eu nu omor, eu vînez…

NINA – Vînează dar nu vreau să văd animal suferind. Şi mai ales căprioare.
Căprioarele suferă cel mai mult cînd sunt omorîte.

TREPLEV – Aşa crezi tu, Nina? Că animalele, cu cît sunt mai mici, cu atît
suferă mai puţin cînd sunt vînate?

NINA – Da, da… animalele sunt diferite... iar căprioarele sunt cele mai
diferite...

TREPLEV verifică arma, îşi pune o şubă, apoi examinează

"echipamentul" NINEI. Îi înfăşoară un fular în jurul gîtului în aşa fel încît
să-i acopere şi gura pentru a respira aer cald.

TREPLEV – Să-l ţii aşa, da? Să nu respiri aer rece… Promiţi? (Cu puşca într-o
mînă şi cu o lopată în cealaltă.) Mergem?

NINA (cu vocea înăbuşită de fular) – Da…

TREPLEV trage zăvorul şi încearcă să deschidă uşa care pare blocată de

zăpadă.

TRIGORIN – Toată noaptea a nins… Va trebui să urc şi pe acoperiş ca să dau

jos zăpada… altfel o să se prăbuşească acoperişul peste noi…

40
 Trage de uşă din toate puterile. Uşa se deschide, încăperea este invadată
de aer rece.

TREPLEV se dă cîţiva paşi înapoi. În pragul uşii stă înlemnită o formă

umană. Este un om pietrificat, în picioare, cu o puşcă în spate, acoperit
cu zăpadă, îngheţat.

NINA scoate un strigăt. Amîndoi privesc apoi în tăcere, imobili, spre

omul pietrificat.

Alertat de strigătul NINEI, TRIGORIN vine din bucătărie, cu o pătură pe

umeri.

NINA – Kostia… Kostia… Kostia, ce-i asta?

TREPLEV – Nu ştiu… Cred că… (TREPLEV se apropie de omul pietrificat şi îl

atinge. Îi scutură apoi zăpada de pe faţa vineţie.) E un soldat…

TRIGORIN se apropie şi el. Cu ajutorul lopeţii TREPLEV înlătură stratul

transparent de gheaţă în care se află prins, ca într-un giulgiu de cristal,
soldatul.

TRIGORIN – E mort?

TREPLEV – E un sloi de gheaţă, săracul… pietrificat...

NINA – Am simţit… Am simţit cum umbla cineva în jurul casei…

TRIGORIN – Poftim… revoluţia a ajuns la noi şi ne bate la uşă...

NINA – Taci din gură, Boris Alexeievici… N-ai dreptul să-ţi baţi joc de un
mort. (Către TREPLEV.) O fi chiar mort?

TREPLEV – Boris Alexeievici spune în sfîrşit un mare adevăr… Revoluţia ne-a

trimis un prim mesaj… Da, Nina, e mort, e o statuie de gheaţă… O fi
ajuns aici cu ultimele sale forţe… (Către TRIGORIN.) Ajutaţi-mă, Boris
Alexeievici, altfel o să îngheţăm şi noi…

TREPLEV şi TRIGORIN îl ridică pe soldat, ca şi cum ar fi un manechin,

şi-l pun, tot în picioare, în mijlocul încăperii. TREPLEV închide apoi uşa.

41
 Cele trei personaje contemplă SOLDATUL, fascinate şi stupefiate.
SOLDATUL pare că-i priveşte şi el pentru că i-au rămas ochii larg
deschişi.

NINA – Poate că mai putem face ceva… Să aducem lemne ca să facem focul…

TREPLEV – Apropie-te, Nina… Atinge-i faţa... Vino…

NINA – Nu vreau.

TREPLEV – Atinge-l…

NINA atinge faţa soldatului. TRIGORIN loveşte cu un deget în faţa

soldatului apoi în pieptul acestuia. Se aude acelaşi sunet sec, ca şi cum ar
fi lovit într-o statuie de ceramică.

TRIGORIN – E cu siguranţă un dezertor… Mii de soldaţi au părăsit frontul şi se

întorc pe jos… Numai că ăsta n-a avut noroc… Probabil că-i un mujic, un
mujic care a fost înrolat cu forţa şi care voia să se întoarcă acasă…

NINA – Kostia, încearcă măcar să-i închizi ochii.

TREPLEV încearcă dar nu reuşeşte.

TREPLEV – Nu reuşesc… Are nişte pleoape… parc-ar fi două lame metalice...

NINA – Dar trebuie să-i închidem ochii… Măcar atît… Kostia, fă ceva…

TRIGORIN – Mai tîrziu… cînd corpul se va dezgheţa… Ochii unui mort nu pot
fi închişi decît imediat după ce omul îşi dă duhul, cînd corpul e cald
încă… Acum, ăstuia, ca să-i închidem ochii, va trebui să-i tragem
pleopele şi să i le coasem, pentru că altfel nu rămîn închise…

NINA – Tot ce spui tu, Boris Alexeievici, e total macabru. Nu ai nici un

sentiment de religiozitate în faţa morţii…

TRIGORIN – Ba da, dragă Nina… De trei ani, de cînd a început războiul, nu

scriu decît povestiri în care e vorba despre moarte… Probabil că de asta ai
şi decis să mă părăseşti, pentru am am devenit puţin macabru... Soldatul
ăsta, Nina, e doar unul dintre cele două milioane pe care Rusia i-a pierdut
în ultimii trei ani… Simte cineva vreun sentiment de religiozitate cînd
pronunţă această cifră? Vezi, cum e făcut sufletul omenesc? În faţa unui

42
 singur cadavru, real, sufletul se emoţionează, dar cifra de două milioane
de cadavre rămîne abstractă pentru el, nu-i provoacă nici un fior…

TREPLEV – A murit în picioare cu puşca în spate… Poate că el trăgea, ieri, în

pădure… Trăgea ca să ceară ajutor…

TRIGORIN – Era rănit la picior…

NINA – Unde?

TRIGORIN – La genunchiul stîng… Are un bandaj în jurul genunchiului…

Cine ştie de cîte zile se tîrăşte aşa… Nu-l recunoaşteţi cumva, Constantin
Gavrilovici? O fi vreun mujic din sat?

TREPLEV – Nu, nu-l recunosc… Dar va trebui totuşi să merg în sat să-i anunţ
pe oameni… Poate că e totuşi de prin partea locului… Şi, oricum, va
trebui să-l înmormîntăm cum trebuie.

NINA – Să-l îngropăm noi… Măcar atît putem face pentru el, săracul…

TREPLEV – Nina, Nina… Nici măcar asta nu putem face pentru el… Pămîntul
e atît de îngeţat încît e imposibil să sapi o groapă… Va trebui să aşteptăm
cîteva zile, sau cine ştie, să aşteptăm să se împrimăvăreze ca să-l putem
îngropa…

TRIGORIN – Unde-l punem, în aşteptarea dezgheţului? Să-l ducem în bucătărie,

pînă una, alta… În orice caz, pe mine nu mă deranjează să dorm în
bucătărie în compania unui soldat mort…

TRIGORIN şi TREPLEV îl ridică pe soldat şi-l duc în bucătărie.

NINA – Eu însă nu dorm cu un soldat mort în casă… noaptea asta eu nu dorm

aici dacă îl lăsaţi în bucătărie…

TREPLEV – Vino, Nina, acum mergem să vînăm… La noapte o să-l scoatem

afară, dacă vrei… Deşi nici cu un mort în faţa casei nu cred că ai să poţi
dormi…

NINA – Ciudat… Ieri am mai fi putu face ceva pentru el…

TREPLEV – Da… Numai că l-am lăsat afară ca să îngheţe de frig… Va trebui

să ne consolăm cu gîndul că n-a suferit prea mult. Se spune că atunci cînd

43
 îngheaţă oamenii de frig intră de fapt într-un fel de toropeală, îi ia somnul
şi nu simt nici un fel de durere.

TREPLEV şi NINA pe punctul de a ieşi.

TRIGORIN – Mergeţi la vînătoare? Vă urez noroc. Între timp eu am să mai tai

nişte lemne… Conform teoriei dumitale, Constantin Gavrilovici, munca
fizică ar urma să-mi facă bine.

TREPLEV – La revedere, Boris Alexeievici… Deseară o să avem iepure la

masă…

TRIGORIN – E bine… În toate poveştile lumii iepurele este simbolul uitării…

Ştiţi povestea cu prinţul care se duce la vînătoare, întîlneşte un iepure şi
uită să se mai întoarcă acasă? De fapt uită tot şi cade în braţele unei
prinţese ciudate, în ţara tinereţii veşnice, în care timpul însuşi e îngheţat…

TREPLEV – Şi totul din cauza unui iepure?

TRIGORIN – Da… Din cauza unui iepure care îi taie calea…

NINA – Hai, Kostia, hai… Unde sunt iepurii pe care vrei să-i vînezi?

TREPLEV şi NINA ies. TRIGORIN rămîne în pragul uşii şi-i priveşte

îndepărtîndu-se.

TRIGORIN – Şi nu uitaţi că mîine vă aşteaptă Lenin la Sankt-Petersburg…

Poate că ţarul a şi abdicat deja… Grăbiţi-vă, Rusia a devenit poate deja o
republică…

TRIGORIN închide uşa, aprinde samovarul, se aşează la masa de scris a

lui TREPLEV şi începe să noteze ceva în carnetul său.

TRIGORIN – 26 februarie 1917… Azi dimineaţă am descoperit un soldat mort,

era în picioare, îngheţat bocnă, în faţa uşii… Ce mesaj o fi venit oare să
ne aducă?

SCENA 12

NINA, TREPLEV şi TRIGORIN la masă, contemplînd resturile unui

iepure pe care l-au devorat cu infinită plăcere.

44
TRIGORIN – Acum, că am mîncat carne de iepure, mărturisesc că nu-mi mai
amintesc nimic… Aşa că mă întreb: de ce mă aflu eu, de fapt, aici? Ştiu că
am venit acum cîteva zile, dar nu-mi mai amintesc de ce.

TREPLEV – Aţi venit pentru că la Moscova e foamete.

TRIGORIN – Dar dumneavoastră, Nina Mihailovna, vă amintiţi de ce aţi venit

aici?

NINA (către TREPLEV) – Omul acesta vorbeşte cu mine?

TREPLEV – Nu, vorbeşte singur. Acum, că e sătul, se simte mai bine şi mai ales
resimte o nevoie naturală superioară de a face conversaţie… pe teme
filozofice dacă e posibil.

NINA – Eu, în orice caz, trebuie să răspund unor scrisori. Am să urc în camera
ta ca să scriu, Kostia.

TREPLEV – Urcă, dar să ştii că azi dimineaţă am găsit cerneala îngheţată… Rar
se întîmplă să îngheţe cerneala… Şi eu am vrut, în dimineaţa asta, să scriu
ceva, dar în momentul în care am văzut că pana era captivă în cerneala
îngheţată, mi-am spus… ia te uită ce frumos, ăsta-i un semn divin, e semn
că lumea nu mai are nevoie de cuvinte, e ca şi cum Dumnezeu ar fi suflat
peste cerneală transformînd-o într-un cub negru de gheaţă… iar
îngheţîndu-mi cerneala cu care voiam să scriu mi-a încremenit şi propriile
cuvinte… Aşa că n-am mai scris nimic… C'est fini… Atîta vreme cît
cerneala rămîne tare ca piatra iar tocul înfipt într-un bloc de gheaţă,
înseamnă că totul s-a spus…

NINA – Dar, dar eu trebuie să încep să-ţi răspund la scrisori, Kostia. La

scrisorile pe care mi le-ai trimis. Pentru că ştiu că tu aştepţi încă un
răspuns...

TREPLEV – La care scrisori?

NINA – Acum cincisprezece ani, cînd am decis să plec cu Boris Alexeievici la

Moscova, timp de un an mi-ai scris aproape cîte o scrisoare pe zi... Îţi
aminteşti, nu?

TREPLEV – Nu…

TRIGORIN – Eu în schimb îmi amintesc…

45
NINA (către TRIGORIN) – Nu vorbesc cu dumneavoastră… (Către TREPLEV.)
Da, cîte o scrisoare pe zi… ce nebun ai fost, Kostia… Ei bine, uite-le, le
am, toate... le-am adus cu mine… nu lipseşte una… un pachet de cuvinte
ca nişte cărbuni aprinşi… de cuvinte care ard şi care vorbesc despre o
imensă suferinţă… iar acum a venit momentul ca să-ţi răspund la ele...
Acum că timpul nu mai contează, am să-ţi pot scrie, Kostia… Am să-ţi
răspund la toate, începînd cu prima… Iartă-mă, Kostia, că nu ţi-am
răspuns imediat, cu cincisprezece ani în urmă…

TREPLEV – Te iert, Nina…

TRIGORIN – În orice caz iepurele a fost delicios… Cine v-a învăţat să gătiţi
iepure, Constantin Gavrilovici?

TREPLEV – Am văzut cum îl prepară mujicii… Ştiu să-l fac chiar şi mai bun,
numai că îmi trebuie timp… În mod normal, iepurele trebuie lăsat să se
marineze timp de douăzeci şi patru de ore în ulei şi oţet, cu mirodenii,
ceapă, sare, piper, cuişoare… Abia după aceea carnea de iepure devine cu
adevărat fragedă, infinit de fragedă, un adevărat extaz pentru papilele
gustative…

TRIGORIN – Aţi fi putut deveni un excelent bucătar şef la Moscova sau la

Sankt-Petersburg…

Nina începe să cînte cu un aer absent, fără nici o legătură cu conversaţia

precedentă.

NINA – Zăpada se topeşte pe cîmpie...

Iar sufletul mi se topeşte de durere
La nunta mea vin morţii să învie
Iar moartea care rîde la 'nviere
Mă cere de nevastă pe vecie...

Îţi spune ceva cîntecul ăsta, Kostia?

TREPLEV – Nu… nu cred că l-am auzit vreodată…

NINA – Iar eu l-am auzit o singură dată... Eram copilă dar ştiam deja că într-o
bună zi am să întîlnesc dragostea... L-am auzit într-o vară cînd au trecut
pe la noi, cu căruţele, nişte negustori de la Samarkand... Au înoptat în
curtea conacului nostru, au făcut focul, au spus poveşti şi au cîntat... Nu-
mi mai amintesc poveştile lor, doar acest cîntec ciudat… Şi ştii cine îl

46
 cînta, cu o voce de copil? O femeie bătrînă şi fără dinţi... (Continuă să
cînte).

Pe sloiuri mari de gheaţă vom nunti

Călătorind pe mări la întîmplare
Murind vom deveni din nou copii
Se va topi şi rana ce mă doare
Iar la-nviere nu voi mai veni…

Mai erau nişte strofe dar nu mi le mai amintesc… Nu-i aşa că am o voce
frumoasă? Am moştenit-o de la taică-meu… Tata cînta frumos, şi-i plăcea
să cînte şi împreună cu mujicii… Toată lumea îl iubea… mujicii au plîns
cînd a pierdut totul la cărţi, şi casa şi păminturile… Au vrut chiar să pună
mînă de la mînă ca să-i mai dea o şansă, dar el a refuzat… Avea o voce de
tenor… Oare există cîntece care mor, Kostia? Uite de exemplu ăsta, nu-l
mai ştie nimeni, nu l-am mai auzit niciodată… oare e pe cale de a muri?

De afară se aud nişte zurgălăi, e ca şi cum ar trece o sanie trasă de cai.

TRIGORIN – Auziţi? Pare o troică… Poate că ninsoarea s-a oprit, poate că se

poate merge cu sania pe drumul care duce la gară... Poate că au început
din nou să meargă trenurile…

TREPLEV – În orice caz, luna martie nu e departe... Iarna asta se va sfîrşi şi ea

la fel ca toate celelalte…

NINA – Nu şi pentru mine… eu… am prea multe scrisori de scris… Iar

frumuseţea mea s-a topit… Amîndoi aţi fost fascinaţi de frumuseţea mea,
dar acum nu vă mai place să vă uitaţi prea mult la mine…

TRIGORIN – Da, însă vocea ta, Nina, rămîne sublimă…

TRIGORIN îşi şterge o lacrimă în timp ce NINA, cuprinsă de un frison de

emoţie, îi mîngîie o şuviţă de păr cuzută pe frunte.

TREPLEV – Mereu m-am întrebat, Boris Alexeievici, de ce v-a plăcut aşa de

mult să seduceţi femeile…

NINA – Pentru că vrea să demonstreze fără încetare că este încă bărbatul cel mai
frumos, cel mai puternic, cel mai inteligent... Şi de fapt se poartă ca un
copil...

TREPLEV – E adevărat?

47
TRIGORIN – Nu ştiu… Dar Nina are foarte des dreptate...

NINA – Aşa e el… Elogiile care vin din partea bărbaţilor nu-l interesează
niciodată... Nici elogiile şi nici criticile, dacă vin de la bărbaţi… În
schimb este întotdeauna foarte atent la elogiile care vin de la femei… Îşi
doreşte chiar cu aviditate să fie lăudat de femei, motiv pentru care a şi
scris, de altfel, multe roluri de femei… Piesele sale sunt pline de roluri
feminine… Şi toată lumea ştie că întodeauna e mult mai greu să scrii un
rol pentru o femeie decît pentru un bărbat…

TREPLEV – Intotdeauna aţi detestat, nu-i aşa, să fiţi în compania bărbaţilor…

TRIGORIN – Nu ştiu… Dar şi dumneata, Constantin Gavrilovici, aveţi foarte

des dreptate.

TREPLEV – Nu v-au plăcut niciodată discuţiile filozofice între bărbaţi care se

dau deştepţi, se contrazic tot timpul, beau fără măsură şi termină în patru
labe pe la patru dimineaţa, în cîrciumi pline de fum de ţigară gros cît să-l
tai cu cuţitul…

NINA – Nu, el se simte bine numai în saloanele femeilor, înconjurat de femei fie
inteligente, fie frumoase, deşi nu detestă la o femeie nici aliajul dintre cele
două ingrediente, frumuseţea şi inteligenţa…

TRIGORIN – Da, seducţia a fost un exerciţiu care m-a fascinat întotdeauna...

Pentru mine seducţia a fost principalul ingredient al acestui ideal pe care îl
numim deseori fericire.

NINA – Cînd mă gîndesc că acum cincisprezece ani, fascinată de omul ăsta, îi

purtam în pîntece un copil... Un copil care s-a născut mort... Era în
februarie, exact ca acum… Iar copilul s-a născut mort… Premoniţie…

NINA urcă încet scara care duce la etaj.

NINA – De fapt, am ratat tot… Tot ce era posibil de ratat… Chiar şi această
şansă pe care natura o dă fiecărei femei, de a se sublima prin a deveni
mamă… am ratat-o… Un copil care se naşte mort este întotdeauna un
mesaj teribil… Un mesaj al destinului… numai că trebuie să ştii să-l
citeşti…

Continuă să urce, cu teancul de scrisori în mînă. Cîteva însă îi scapă şi

cad pe trepte.

48
 SCENA 13

TREPLEV şi TRIGORIN gata de plecare, îmbrăcaţi cu paltoane. Fiecare

este aşezat pe o valiză şi priveşte în gol.

Se aude tic-tacul orologiului.

TRIGORIN – N-are nici un sens…

TREPLEV – Poftim?

TRIGORIN – Mă gîndeam la cerneală…

TREPLEV – Nu înţeleg.

TRIGORIN – Cerneala, dacă îngheaţă, îşi pierde toate calităţile…

Pauză.

TRIGORIN – Cuvinte scrise cu cerneală care a îngheţat şi s-a dezgheţat se şterg

practic pe măsură ce le scrii… Adică imediat… (Pauză.) E total lipsit de
sens să scrii cu cerneală care a îngheţat…

TREPLEV – Dumneavoastră aţi pus din nou orologiul în mişcare, Boris

Alexeievici?

TRIGORIN – Nu, nu eu l-am pus.

TREPLEV – Ba da, dumneavoastră l-aţi pus.

TRIGORIN – Nu, Constantin Gavrilovici, nu eu l-am pus.

TREPLEV – Ba da, dumneavoastră l-aţi pus.

Pauză.

TREPLEV – De cînd aţi venit, imediat ce sunteţi sigur într-o încăpere şi nu vă

vede nimeni, repuneţi în mişcare toate ceasurile şi toate orologiile.

49
TRIGORIN – Costantin Gavrilovici, eu nu zic că uneori n-am comis şi lucruri
ticăloase în viaţă… Dar chiar să repun în mişcare orologiile… (Pauză.)
Vă rog, nu-mi aduceţi acuzaţii atît de cumplite, eu nu repun niciodată în
mişcare un orologiu oprit.

Pauză.

TREPLEV – Atunci vă rog să mă scuzaţi.

TRIGORIN – Vă scuz.

TREPLEV – Probabil că orologiul ăsta face ce vrea el… Porneşte, se opreşte,

porneşte din nou cînd nu te aştepţi...

TRIGORIN – Face ce vrea el…

TREPLEV – Face ce vrea el…

TRIGORIN – Iată definiţia însăşi a timpului…

Pauză.

TREPLEV – Boris Alexeievici…

TRIGORIN – Da?

TREPLEV – Nu, nimic…

Pauză. Tic-tacul orologiului se opreşte. Pauză.

TRIGORIN – Ia te uită. Din nou tăcere.

TREPLEV – Nu ştiu de ce, dar întodeauna am asociat aceste două fenomene,

tăcerea şi ninsoarea…

TRIGORIN – De ce o fi zăpada tăcută prin natura ei? De ce degajă oare mai

multă tăcere decît alte forme de materie?

TREPLEV – Mister…

TRIGORIN – Mister…

50
 Un colţ al oglinzii se desprinde, ca şi cum ar fi fost prost agăţat în cui.
Oglinda se balansează de mai multe ori după care rămîne nemişcată,
înclinată, agăţată într-un singur cui.

TRIGORIN – De fapt, ce aşteptăm noi, Constantin Gavrilovici?

TREPLEV – O aşteptăm pe Nina…

TRIGORIN – O aşteptăm pe Nina ?

TREPLEV – Da, o aşteptăm pe Nina…

TRIGORIN – Care continuă să vă răspundă la scrisori?

TREPLEV – Da, aşa cred…

TRIGORIN – Cu cerneală îngheţată?

TREPLEV – Da, aşa cred…

TRIGORIN – O să-i ia ceva timp, după părerea mea…

TREPLEV – Da, aşa cred…

Puşca de vînătoare agăţată pe perete se desprinde şi cade cu un zgomot

surd. Cele două personaje rămîn imobile.

TRIGORIN – Ce prostie!

TREPLEV – Poftim?

TRIGORIN – Ce prostie şi ce iluzie!

TREPLEV – Poftim?

TRIGORIN – Să vrei să faci o femeie fericită... Ce prostie şi ce iluzie…

Pauză. Afişul se desprinde din ramă şi cade. Rama rămîne goală agăţată
de perete.

TRIGORIN – Dar ea ştie măcar că noi o aşteptăm?

TREPLEV – Cine?

51
TRIGORIN – O fi ştiind că trebuie să plecăm, nu-i aşa?

TREPLEV – Vorbiţi de…

TRIGORIN – Deşi…

TREPLEV – Vreţi să spuneţi că…

TRIGORIN – De fapt, noi nu ştim cu cine va pleca…

TREPLEV – Nu… Da… În sfîrşit, eu cred că va pleca cu dumneavoastră, Boris

Alexeievici…

TRIGORIN – A, nu, eu sunt sigur că va pleca cu dumneavoastră, Kostia…

Pescăruşul împăiat se desprinde de pe perete şi cade cu un sunet surd.

TREPLEV – Cînd mă gîndesc că anul trecut zăpada s-a topit abia în aprilie… şi
erau nişte nămeţi…

TRIGORIN – Da, numai că anul ăsta totul va fi, poate, diferit...

TREPLEV – Sigur, totul va fi altfel anul ăsta…

TRIGORIN – Şi secolul va fi diferit… Va fi secolul utopiei... Războiul se va

termina…

TREPLEV – …altele vor începe…

TRIGORIN – Iarna va ţine, poate, o sută de ani… Iar zăpada va începe să se

topească numai după ce suflul revoluţiei îşi va pierde încetul cu încetul
din forţă…

TREPLEV – Şi în tot acest timp noi o vom aştepta pe Nina…

TRIGORIN – Da, o vom aştepta… o vom aştepta şi o vom iubi la infinit… din
motive pe care nu le înţelegem… sau poate pur şi simplu pentru ca ideea
de dragoste să nu moară într-o vreme cînd lumea a înnebunit…

Se aud paşii NINEI. NINA coboară aeriană, fredonînd cîntecul din scena
precedentă. Traversează încăperea, se apropie de TREPLEV, îl sărută pe
obraz şi îi dă o foaie pe care putem vedea vagi urme de cerneală. NINA

52
 mîngîie şuviteţele de pe fruntea lui TRIGORIN şi rămîne nemişcată între
cei doi bărbaţi. Toţi trei privesc în gol.

TRIGORIN – Ia te uită, aţi primît o scrisoare… E prima?

TREPLEV – Da…

Pauză. TREPLEV nu se uită la semnele de pe foaia de hîrtie care de altfel

dispar treptat.

TRIGORIN – De ce n-o citiţi, Constantin Gavrilovici? Citiţi-o…

TREPLEV (fără să se mişte) – Da…

TRIGORIN – E atît de plăcut să primeşti scrisori… O scrisoare e ca o fereastră

deschisă…

TREPLEV – Deschisă spre ce, Boris Alexeievici?

TRIGORIN – Deschisă spre… spre lumină…

Pauză. TRIGORIN priveşte în continuare, ca şi ceilalţi, în gol.

În încăpere începe să ningă. Fulgii cad încet şi se depun pe cele trei

personaje.

NINA continuă să cînte, aproape în şoaptă.

Din bucătărie apare SOLDATUL ÎNGHEŢAT care vine ca o fantomă şi se

aşează în spatele celor trei.

Fereastra se desprinde, ca şi cum ar fi un tablou, şi rămîne înclinată.

Ideal ar fi ca prin fereastra înclinată să se vadă o ninsoare înclinată.

Lumina scade la infinit. Toţi patru privesc în gol.

SFÎRŞIT

21 mai 2008

53
 NOTE

Una dintre cele mai incredibile aventuri teatrale din viaţa mea a fost
întîlnirea cu trupa japoneză Kaze din Tokyo. Pentru această companie am scris
de fapt trei piese: Nina, sau Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi, Ioana şi
Focul, De ce Hecuba.

In 2007 mă aflam la Tokyo invitat la festivalul organizat de această

companie iar regizorul Yoshinari Asano m-a invitat să asist la un workshop pe
care îl organiza cu doi actori şi o actriţă. Nu ştiu exact din ce motive, dar îi
pusese pe cei trei să improvizeze secvenţe emoţionale pornind de la trei
personaje cehoviene: Nina, Treplev şi Trigorin, personajele principale din piesa
"Pescăruşul". Yoshinari Asano m-a întrebat apoi dacă nu voiam să scriu pentru
el o piesă cu aceste trei personaje cehoviene pornind de la ideea de utopie. Ceea
ce îmi spunea Asano, cu ajutorul unui traducător, era destul de vag: "Nina,
Treplev, Trigorin, utopie". Ce legătură puteau avea cele trei personaje cu ideea
de utopie, nu-mi dădeam seama, dar am promis că voi încerca să reflectez. Şi la
un moment dat… a venit revelaţia.
Mi-am spus: Cehov, care a murit în anul 1904, la vîrsta de 44 de ani, nu a
trăit revoluţia. Nu ştim deci cum s-ar fi adaptat el la noua realitate, la comanda
socială bolşevică, la teroarea instaurată de Stalin. Intr-un fel, Cehov a avut
noroc, a murit tînăr dar cu o operă împlinită şi nu a mai fost obligat să facă nici
un fel de concesii în era comunistă, să joace un dublu joc, să încerce să transmită
diverse mesaje printre rînduri… Aşa mi-a venit ideea să transpun cele trei
personaje cehoviene, Nina, Treplev şi Trigorin, în plină revoluţie din octombrie.
Dacă Cehov a murit în 1904, mi-am spus, ne putem imagina că întîmplările
povestite în piesa sa "Pescăruşul" aveau loc cam tot pe atunci, în primii ani ai
secolului al XX-lea. De ce să n-o fac deci pe Nina ca să revină la Treplev 15 ani
mai tîrziu, pe fond de revoluţie? Si în felul acesta cele trei personaje sunt
confruntate cu utopia concretă.
N-aş fi scris, în mod sigur, niciodată această piesă dacă Yoshinari Asano
nu ar fi pronunţat cu atîta insistenţă cuvintele Nina, Trigorin, Treplev, utopie…
Piesa a fost montată apoi la Teatru Kaze, regia fiind semnată de Sayaka Ehara.

54