Matei VIŞNIEC

MAŞINĂRIA CEHOV

personaje:

CEHOV
TRECĂTORUL
LOPAHIN
Bătrâna bonă ANFISA
Bătrânul valet FIRS
ARKADINA
TREPLEV
TUZENBACH
SOLIONÎI
Cele trei surori: OLGA, MAŞA, IRINA
Trei doctori: CEBUTÎKIN, ASTROV, LVOV
ANA PETROVNA (SARAH)
BOBIK

Un actor poate interpreta mai multe roluri.

1
Anton Pavlovici CEHOV - scriitor şi medic rus, născut în 1860, mort de
tuberculoză în 1904; ultima sa piesă este "Livada de vişini".

ANFISA - bătrâna bonă, 80 de ani, personaj în piesa "Trei surori"; ea este

persecutată de Natalia Ivanovna, mama lui Bobik.

FIRS – bàtrînul valet al familiei Ranievski, personaj în piesa "Livada de

vişini"; la sfîrşitul piesei toate personajele pleacă cu trăsura la gară,
urmînd să se dispeseze, fie la oraş, fie în străinătate, dar Firs este uitat
în casa de la ţară unde s-a desfăşurat toată acţiunea piesei.

TRECĂTORUL - personaj în piesa "Livada de vişini"; îşi face apariţia în

actul al doilea, în momentul când doamna Ranievskaia şi celelalte
personaje care gravitează în jurul ei privesc apusul soarelui; trecătorul
întreabă care este drumul spre gară, apoi, recurgând în continuare la un
limbaj preţios si extrem de politicos, cere "trezei de copeici" pentru un
"rus înfometat".

Ermolai Alexeievici LOPAHIN – personaj în "Livada de vişini"; negustor

bogat, el este cel care cumpără livada de vişini a doamnei Ranievskaia
cu care întreţine relaţii pline de ambiguitate; "Tatăl meu a fost iobagul
bunicului şi al tatălui dumneavoastră; dar dumneavoastră aţi făcut
atâtea lucruri pentru mine că am uitat toate astea; şi ţin la
dumneavoastră ca la cineva apropiat, foarte apropiat..." Într-una din
scrisorile sale Cehov spune despre acest personaj: "nu este un negustor
în sensul vulgar al cuvântului... el este, fără îndoială, un negustor, dar
mai este, în toate sensurile, un om de treabă".

Irina Nikolaievna ARKADINA - actriţă, personaj în "Pescăruşul", mama

lui Treplev, femeie egocentrică şi zgârcită.

Konstantin Gavrilovitch TREPLEV – tânăr cu veleităţi artistice, personaj

în "Pescăruşul"; după o primă încercare de sinucidere, ratată, la
sfârşitul piesei repetă tentativa. "Mă face să sufăr faptul de a avea ca
mamă o actriţă celebră, cred că dacă ar fi fost o femeie oarecare aş fi
fost mult mai fericit."

Nicolai Lvovici TUZENBACH – locotenent şi baron, personaj în "Trei

surori"; spirit romantic, el este îndrăgostit de Irina; Solionîi îşi bate joc
de tiradele sale filozofice privind viitorul umanităţii, necesitatea de a
munci, etc.; Tuzenbach îşi dă de altfel demisia din armată pentru a se

2
 apuca în sfârşit de muncă; la sfârşitul piesei Irina este anunţată că
Tuzenbach a fost ucis în duel de către Solionîi.

Vasili Vasilievici SOLIONÎI – personaj în "Trei surori"; căpitan de stat-

major, el este, la fel ca Tuzenbach, îndrăgostit la nebunie de Irina; în
piesă el vorbeşte puţin, de obicei pentru a-şi bate joc de Tuzenbach;
frazele sale sunt de natură să-i deconcerteze pe cei din jur; el provoacă
foarte des o anumită jenă printre invitaţii celor trei surori; el este
personajul care spune în legătură cu Bobik, fiul Nataşei şi al lui Andrei:
"Dacă copilul acesta ar fi al meu, l-aş frige într-o tigaie şi l-aş mânca
fript".

Ana Petrovna (SARAH) – personaj în "Ivanov", soţia de origine

evreiască a lui Ivanov; ea sfârşeşte prin a muri de tuberculoză
pulmonară; sfârşitul ei este grăbit de comportamentul lui Ivanov care
nu o mai iubeşte şi nici nu-i ascunde acest adevăr.

Evgheni Constantinovici LVOV – "tânăr medic de departament",

personaj în "Ivanov"; el este în acelaşi timp devotat meseriei sale dar
destul de obtuz când e vorba de psihologia umană; el îşi asumă într-un
fel rolul de Mare Inchizitor pe lângă Ivanov ("Nikolai Alexeievici
Ivanov, o declar în faţa tuturor, sunteţi un laş!"); el este gata să se bată
în duel cu Ivanov pe care îl consideră responsabil de moartea Anei
Petrovna (Sarah) soţia maltratată a lui Ivanov; în prima parte a piesei
Lvov încearcă să o trateze pe Ana Petrovna şi să-i deschidă ochii în
privinţa caracterului "blestemat" al lui Ivanov; din piesă se înţelege că
Lvov este în mod secret îndrăgostit de această femeie condamnată să
moară de tuberculoză.

Ivan Romanovici CEBUTÎKIN – personaj în "Trei surori"; 60 de ani,

doctor care a uitat însă mai tot ce ţine de profesie, el este omul care a
ratat totul în viaţă; "În realitate n-am făcut niciodată nimic. De când am
terminat universitatea n-am mişcat un deget, n-am citit o carte; n-am
citit decât ziarul..."; el pretinde că ar fi iubit-o la nebunie pe mama celor
trei surori.

Mihail Lvovici ASTROV – personaj în "Unchiul Vania"; medic foarte

activ, încrezător în progres; "De dimineaţa până seara sunt mereu în
picioare. Eu unul nu cunosc odihna..."; "Mă aşez, închid ochii şi mă
gândesc la cei care vor trăi peste o sută de ani, peste două sute de ani
după noi, şi pentru care defrişăm noi astăzi terenul...".

3
OLGA, MAŞA, IRINA – personaje în "Trei surori"; visul lor, niciodată
realizat, este de a părăsi micul oraş de provincie care le devoră treptat
tinereţea pentru a se instala la Moscova unde ele speră să "trăiască" în
sfârşit.

BOBIK – băiatul Nataliei Ivanovna, cumnata celor trei surori, personaj în

piesa "Trei surori"; naşterea lui Bobik perturbă obiceiurile casei unde
locuiesc surorile şi unde petrecerile se ţin lanţ; Bobik devine mijlocul
de preluare a puterii în casa Prozorovilor de către Natalia Ivanovna.

4
 SCENA 1

CEHOV, TRECĂTORUL, ANFISA

Încăpere în penumbră. Elementele de mobilier pot evoca atmosfera din

casa lui Cehov de la Yalta: un pat de fier, o masă de lemn, un scaun de
lemn, un fotoliu balansoar şi un altul din pai împletit, un vechi bufet, un
covor la piciorul patului... O lampă cu abajur pe masă. Un glasvand
este mascat de nişte perdele lungi ale căror franjuri ating cu tandreţe
podeaua. În spatele glasvandului se ghiceşte grădina.

La deschiderea cortinei CEHOV este întins în pat. Dintr-o dată el

zvâcneşte şi se ridică în capul oaselor. Gestul precedează sunetul,
pentru că o secundă mai târziu, de afară se aude o împuşcătură.

CEHOV – Anfisa! Tu eşti?

Pauză. CEHOV aşteaptă nemişcat.

O faţă monstruoasă se lipeşte de unul din ochiurile glasvandului.

Imaginea unui spectru. Personajul bate uşor cu un deget în geam.

CEHOV aprinde lampa cu abajur, coboară din pat, îşi pune halatul, se
duce şi deschide glasvandul.

TRECĂTORUL – Bună seara... Şi scuzaţi de deranj... Mă tem că m-am

rătăcit de tot. Caut Gara Nicola... Poate aveţi amabilitatea să mă
îndreptaţi spre gară... Nici nu mai ştiu dacă drumul trece pe aici... Mai
ales că seara asta e aşa de minunată... Din păcate însă, trebuie
numaidecât să regăsesc drumul spre gară. Mi s-a spus că Gara Nicola ar
fi încă destul de departe, că adică s-ar aflat la 17 verste de aici... 17
verste pe jos, vă daţi seama... Dar poate ca dumnealor toţi se înşeală...
Cum e posibil ca Gara Nicola să fie la 17 verste de aici?

TRECĂTORUL dispare fără să aştepte un răspuns, în timp ce ANFISA

îşi face apariţia în spatele lui CEHOV. Cu lampa de petrol într-o mână,
bătrâna bonă are şi ea ceva dintr-un spectru, cel puţin la început. În
momentul în care o simte pe ANFISA în spatele său şi se întoarce să o
vadă, CEHOV începe să tuşească.

ANFISA – De câte ori v-am spus deja, Anton Pavlovici, să nu vă mai daţi
jos din pat? Unde vreţi să plecaţi? Deja că primiţi prea mulţi vizitatori.

5
 Tot timpul, mereu e cineva la dumneavoastră. Până şi străini. Toată
lumea bate la uşă, la orice oră din zi şi din noapte. Eu una nu cred că e
normal, pentru un om bolnav ca dumneavoastră. Uitaţi cum tuşiţi din
nou. Toată noaptea aţi tuşit şi aţi scuipat sânge. Şi nu e bine. Cine
tuşeşte toată noaptea şi scuipă sânge fără încetare nu are voie să se dea
jos din pat. Cât sânge o să mai scuipaţi? Cât sânge vă mai rămâne de
scuipat?

CEHOV, surd la cuvintele ANFISEI, se spală pe faţă într-un lighean de

porţelan. ANFISA îi întinde un prosop.

ANFISA – Aţi scuipat mai mult sânge decât vă curge în vine. Şi cine spală
rufele? Eu. Eu spăl cearşafurile şi feţele de pernă şi restul. Ce ştiţi
dumneavoastră cât de greu se duce sângele... Cel mai greu de spălat e
sângele... Chiar şi uleiul se duce mai uşor decât sângele... Şi toate astea
pentru ca vă daţi jos din pat. Nu e bine... Cum aţipesc şi eu puţin, vă
apucaţi să scrieţi scrisori. (Scoate o foaie de hârtie pătată cu sânge.) La
ce sunt bune toate scrisorile astea? Deja că poşta vă aduce prea multe
scrisori. Şi asta n-ar fi grav, dar trebuie să fii nebun ca să răspunzi la
toate aceste scrisori. Ieri aţi vomitat sânge peste scrisoarea pe care
tocmai o scriaţi. Şi astăzi vreţi s-o recopiaţi. (Îi întinde foaia de hârtie.)
Poftim, am uscat-o, dar nu se mai înţelege un singur cuvânt... Nu e bine
ce faceţi, Anton Pavlovici... Nu e bine să vă bateţi joc de o bătrână
femeie de 80 de ani. Că nu pot să stau tot timpul trează. Trebuie şi eu să
aţipesc din când în când. Şi dumneavoastră, cum aţipesc, vă apucaţi să
zmângăliţi scrisori sau vă duceţi cine ştie pe unde îmbrăcat numai cu
halatul.

Cu un gest blând, CEHOV îi cere bătrânei ANFISA să-i dea paltonul

pe care îl îmbracă peste halat, tot cu ajutorul bonei.

ANFISA – Nu e frumos din partea dumneavoastră, Anton Pavlovici. Mai

aveţi şi dumneavoastră vreo câteva zile de trăit şi vă daţi jos din pat
imediat ce aţipesc. Zău aşa, ţineţi minte ce vă spun, eu dacă aş fi
bolnavă nu m-aş lăsa îngrijită de dumneavoastră... Ce fel de doctor
sunteţi dumneavoastră, Anton Pavlovici? Cum este posibil să fie cineva
doctor şi să scuipe în acelaşi timp atâta sânge? Ce v-au învăţat acolo la
Universitate?

Cu un alt gest plin de bunătate dar ferm, CEHOV îi cere ANFISEI să-i
dea pălăria, apoi umbrela. Bătrâna femeie ascultă fără să-şi reprime
însă valul de reproşuri.

6
ANFISA – Poftim, eu n-am trecut prin şcoli şi cu toate astea am ajuns de
bine de rău la 80 de ani. Şi dacă o vrea Dumnezeu, într-o zi am să mor
fără să mă chinui în patul meu. Şi nu scuip sânge, şi nu tuşesc şi nu
supăr pe nimeni. Doar că mă lasă picioarele ceva mai repede ca înainte.
În rest, însă, iată că sunt cât de cât sănătoasă şi martor mi-e Dumnezeu
că viaţa mea nu a fost uşoară. Toată viaţa mea i-am servit pe alţii... Dar
dumneata, Anton Pavlovici, nu ascultaţi ce spun eu. Mulţi bolnavi am
îngrijit la viaţa mea, dar dumneata, Anton Pavlovici, sunteţi un bolnav
foarte dificil.

CEHOV se priveşte într-o oglindă, tuşeşte, îşi face gargară cu un lichid

medicinal. La un moment dat rămâne nemişcat, cu apa în gură, cu
atenţia atrasă de un strigăt bizar, poate o pasăre. ANFISA aduce
ghetele lui CEHOV şi îl ajută să le încalţe.

ANFISA – N-am mai văzut niciodată un bolnav atât de încăpăţînat ca

dumneavoastră. De ce vă sculaţi mereu din pat ca să scrieţi? Ce mai
aveţi de scris? Nu mai e mult şi va trebui să muriţi dar dumneavoastră
continuaţi să scrieţi. Nu e bine... Ascultaţi ce vă spun, ce-i mult nu-i
bun. Terminaţi o dată cu scrisul, nu mai e nimic de scris. Gata. Nu aveţi
nici un pic de ruşine? Deja că aţi fugit de acasă ca să muriţi în ţara asta
străină...
CEHOV – Anfisa, adu-mi te rog trusa.
ANFISA (se duce să caute trusa) – Da, ar trebui să vă fie ruşine, Anton
Pavlovici, că muriţi atât de tânăr. Ce vârstă aveţi? Ia te uită, nu are
decât 44 de ani şi dă să moară. La vârsta dumneavoastră un bărbat abia
începe sa înţeleagă viaţa... să-i simtă gustul... Şi dumneavoastră, iată-
vă, zăceţi deja pe patul de moarte! Să vă fie ruşine, Anton Pavlovici. Să
vă fie ruşine! (Îi întinde trusa de medic.) Trebuia să vă faceţi mai
degrabă veterinar... Să vindecaţi animale, că la oameni, după cum se
vede, nu vă pricepeţi mai de loc...
CEHOV – Anfisa, cum ai ajuns, Doamne iartă-mă, aici?
ANFISA – Ce-o să zică mama dumneavoastră, Evghenia Iakovlevna? Ce-o
să zică sora dumneavoastră, Maria? Ce-or să zică fraţii dumneavoastră?
Şi colac peste pupăză mai sunteţi şi doctor... Chiar aşa, eu una nu mai
înţeleg nimic.
CEHOV – Anfisa, adu-mi te rog trusa...
ANFISA – Urâtă treabă! Măcar dacă...

Bătrâna bonă se îndreaptă din nou spre dulap pentru a căuta trusa, dar
după câţiva paşi rămâne nemişcată, brusc uluită, într-o stare de
prostraţie.

7
De undeva de afară, poate din parcul oraşului, răsună muzică militară.
CEHOV iese pe uşa cu glasvand.

8
 SCENA 2

TRECĂTORUL, LOPAHIN.
O cărare printre trunchiuri de cireşi doborâţi.

TRECĂTORUL – Scuzaţi-mă că vă deranjez... Aţi auzit şi dumneavoastră

uruitul?
LOPAHIN – Ce?
TRECĂTORUL – Uruitul care se aude...
LOPAHIN – A, uruitul...
TRECĂTORUL – Ce să fie oare?
LOPAHIN – Nu ştiu... Îl aud şi eu de câteva zile... Uneori chiar de mai
multe ori pe zi... Mai ales seara...
TRECĂTORUL – Mă cam sperie puţin... L-aţi auzit? Iar uruie. Aţi auzit şi
dumneavoastră cum uruie?
LOPAHIN – Da.
TRECĂTORUL – Nu e uruit omenesc. Mie unul mi se pare destul de
ciudat, uruitul asta.
LOPAHIN – Ei, te obişnuieşti. Eu am început să mă obişnuiesc... Mai ales
seara... Câteodată, seara, se repetă de câte patru, cinci ori... Şi chiar
după căderea nopţii... se mai aude încă... Dar nu-mi cereţi să vă spun ce
ar putea să fie... Poate că vine dinspre oraş.
TRECĂTORUL – A, nu... Oraşul e totuşi destul de departe... Şi în orice
caz, nu vine din direcţia oraşului... Uruitul ăsta vine mai degrabă
dinspre cer... E a dumneavoastră, proprietatea asta?
LOPAHIN – Da. Vă aflaţi pe pământurile lui Ermolai Alexeievici Lopahin.
TRECĂTORUL – Lopahin negustorul? Dumneavoastră sunteţi?
LOPAHIN – Da. Am avut onoarea să ne întâlnim deja?
TRECĂTORUL – Nu... De altfel, vă cer iertare că m-am luat după paşii
dumneavoastră, dar cizmele dumneavoastră scârţâie aşa de tare... că
nici nu mi-a fost greu să vă urmăresc... Trebuie că sânt nou nouţe,
cizmele dumneavoastră.
LOPAHIN – Dar ce căutaţi de fapt? Şi cu cine am onoarea?
TRECĂTORUL – A, eu nu sunt decât un trecător. De fapt, tot ce doream să
ştiu este dacă drumul ăsta duce până la urmă la Gara Nicola. Mi s-a
spus că trebuia să trec pe lângă o livadă de vişini... Mi s-a spus chiar că
pot s-o tai de-a dreptul prin livada de vişini, ca să scurtez drumul... Asta
e, nu trebuie niciodată să ai încredere în mujici... Tot ce te explică
mujicii e fals... Mi s-a spus aşa, o să daţi de o livadă de vişini, care e la
două verste de aici... Numai că cu cât merg, cu atât am impresia că
livada de vişini se îndepărtează... Sau poate că pur şi simplu a

9
 dispărut... Au trecut două ore de când tot merg... Tocmai îmi spuneam,
acum câteva minute, ia te uită, aşa se rătăceşte omul exact când cade
noaptea... Şi se mai aude şi uruitul ăsta... Noroc că v-am auzit scârţâitul
cizmelor... Şi atunci mi-am permis să vă abordez. Deci, vă rog frumos,
daţi-mi voie să vă întreb... spre Gara Nicola, e tot drept înainte?
LOPAHIN – Da.

Se aude fluieratul unui tren în depărtare.

TRECĂTORUL – Ia te uită! Trebuie să mă grăbesc... Deşi... cred că

oricum am să ajung prea târziu... Mda, bineînţeles, voi fi în întârziere...
Ştiţi cumva cât poate să fie ceasul?
LOPAHIN – Nu.
TRECĂTORUL – Da, am să fiu în întârziere, sunt sigur... E din cauza
livezii de vişini... Cum mă apucasem să caut livada de vişini...
LOPAHIN – Livada, domnule, este chiar asta, sunteţi în livadă... Decât că
am ordonat să fie tăiaţi toţi vişinii... Eu, Ermolai Alexeievici Lopahin,
am ordonat să fie tăiaţi toţi vişinii. O să facem parcele aici şi o să
construim vile... Cum calea ferată va ajunge curând până aici, nu prea
departe de aici... parcelele se vor vinde ca pâinea caldă... Permiteţi-mi
să mă prezint... Ermolai Alexeievici Lopahin... regele proştilor... Mai
am şi un contabil, dacă vreţi să ştiţi, pe Semion Panteleievici
Epihodov... Decât că nu-l las să contabilizeze nimic pentru mine...
Înainte dumnealui era contabilul fostei proprietărese a domeniului,
Liubov Andreievna Ranievskaia... Dar cum toată familia s-a ruinat, iată
că n-a mai fost nimic, bineînţeles, de contabilizat. Iar odată cu vânzarea
livezii de vişini, contabilul a trecut sub ordinele mele. Eu Ermolai
Alekseievici Lopahin îi spun ce să facă... Numai că eu îmi fac
contabilitatea singur... Singura problemă care se pune, însă, este de ce
vă povestesc eu toate acestea? Poate pentru că dumneavoastră nu
sunteţi decât un trecător. Şi cum nu sunteţi decât un trecător,
dumneavoastră nu faceţi decât să treceţi pe aici... Şi deci pot să-mi
permit sa mă confesez în faţa dumneavoastră... Dar poate ca sunteţi
grăbit?
TRECĂTORUL – Nu-s chiar aşa de grăbit.
LOPAHIN – În orice caz, eu sunt regele proştilor. Ce voiam eu era s-o
obţin pe ea, eu doream femeia... Şi iată că mă trezesc în braţe cu livada
ei de vişini. Mă înţelegeţi?
TRECĂTORUL – Nu, dar nu contează.
LOPAHIN – Ce bucuros sunt că nu sunteţi decât un trecător... Pentru că n-
aş fi avut curajul să mărturisesc toate acestea în faţa altcuiva... Da, am
iubit o femeie, şi am ruinat-o... Ba i-am luat şi contabilul... În ciuda
faptului că nu am nevoie de contabil... În orice caz, nu l-aş lăsa în

10
 ruptul capului să arunce o singură privire în registrele mele de conturi...
Dar pentru un fost mujic care s-a îmbogăţit, adică eu, dă bine să am un
contabil... Când mă duc la oraş, la Harkov sau în alte părţi, pot să mă
laud... "am un contabil"... De asta l-am angajat... ca să pot spune când
mă duc la oraş, precum şi altor negustori, "eu am un contabil"... Dar nu
l-aş lăsa să-mi numere nici măcar vişinii ăştia tăiaţi... De altfel i-am
numărat eu personal. Ştiţi câţi sunt?
TRECĂTORUL – Nu.
LOPAHIN – Spuneţi o cifră.
TRECĂTORUL – Trei sute?
LOPAHIN – În total sunt exact 879 de vişini doborâţi... 879... Livada asta
de vişini a fost cea mai frumoasă din toată regiunea... Chiar şi marea
Enciclopedie rusă o menţiona, livada asta... Acum cred că vor trebui s-o
şteargă din enciclopedie, he, he, he... Iată de ce vă spun că sunt regele
proştilor... Ce ar fi trebuit să fac eu, poate, era să-i ofer livada... Ar fi
trebuit poate să cad în genunchi în faţa ei şi să-i mărturisesc totul... să-i
spun ce am pe suflet... Liubov Andreievna, vă iubesc ca un nebun... Şi
pentru că vă iubesc ca un nebun, iată, v-am cumpărat livada scoasă la
licitaţie şi v-o ofer cadou... Şi nu vreau nimic în schimb... Şi ştiu că nu
voi avea niciodată parte de dragostea dumneavoastră, dar pentru că
lucrurile stau aşa, iată, vă ofer cadou propria dumneavoastră livadă de
vişini... Luaţi-o... Pentru că veni vorba, vă plac vişinele?
TRECĂTORUL – Da...

Zgomotul ciudat se aude din nou.

TRECĂTORUL – Ia te uită, iar începe.

LOPAHIN – Da, iar începe.
TRECĂTORUL – Uruitul ăsta vine de foarte departe. Ia ascultaţi! Uruitul
ăsta nu vine dinspre oraş... Vine mai degrabă de sus, de la cer... E ca o
coarda înfundată care se rupe...
LOPAHIN – Poate vine de la vreo mină... O benă care s-a desprins...
TRECĂTORUL – Nu, nu, nu vine din măruntaiele pământului... Vine de
sus, de la cer... Ia ascultaţi...

Zgomotul se repetă. Amândoi ascultă o vreme fără să-şi vorbească.

LOPAHIN – Deci, iată de ce mă consider regele proştilor... Dar cum să-i

ofer livada de vişini când taică-meu şi tot neamul meu au fost iobagi pe
proprietatea asta? Cum s-o fac? N-am putut s-o fac... Drept pentru care
am tăiat livada... E ca şi cum aş fi tăiat în carnea ei vie... În corpul
frumoasei Liubov Andreievna... care nu va fi niciodată a mea... Livada
de vişini, da, dar ea, femeia... nu... Iată, domnule, de ce mă consider

11
 regele proştilor... Am dorit corpul unei femei şi m-am ales cu o livadă
de vişini... Şi în plus i-am doborât pe toţi, toţi vişinii... toţi 879... Ah,
cât de bine mi-a făcut să vă pot vorbi... Deşi nu m-a uşurat cu nimic...
Dar e mai bine... Ce noroc ca nu sunteţi decât un trecător...
TRECĂTORUL – Păi, asta este... am să vă las acum. Din păcate, mort
copt, trebuie să ajung la Gara Nicola. Dacă ăsta o fi drumul.
LOPAHIN – Cum înţeleg că nu sunteţi decât un trecător, îmi imaginez că
n-o să mai treceţi niciodată pe aici. Dar aş vrea să va pun totuşi o
întrebare... Sunteţi poate, şi dumneavoastră, negustor? Vă interesează
parcelele de casă?
TRECĂTORUL – Nu, absolut de loc... Pur şi simplu sunt în trecere.
LOPAHIN – Atunci e foarte bine ca sunteţi în trecere. Mulţumesc că aţi
trecut pe aici... Gara e acolo... O ţineţi drept înainte... printre vişinii
tăiaţi... Şi ca să vă întoarceţi, dacă cumva aveţi de gând să vă întoarceţi,
n-aveţi decât să faceţi drumul în sens invers... Sună ca o prostie dar cel
puţin e clar, nu vi se pare? Vă dau probabil impresia că sunt nebun, nu?
Spuneţi sincer... Şi de fapt nu sunt decât un prost. Ăsta e drumul, deci...
TRECĂTORUL – Vă sunt cu adevărat recunoscător. (Tuşeşte încet.) Şi
totuşi, e un timp nemaipomenit. Anul trecut, la sfârşitul lui octombrie
ningea deja... Păi vă las să vă număraţi vişinii...

TRECĂTORUL se îndepărtează. Zgomotul ciudat se repetă.

LOPAHIN (strigă după TRECĂTOR) – Totuşi cred că e o pasăre... Cu

siguranţă... Vreo codobatură...
TRECĂTORUL – Mă înnebuneşte, uruitul ăsta... Deşi gara nu e departe...

TRECĂTORUL dispare.

LOPAHIN (dintr-o dată neliniştit) - Domnule... Staţi puţin... Poate că e

vreo cucuvaie... Poate că din cauza vişinilor tăiaţi păsările nu mai au
unde să se pună... (Pentru sine.) A plecat... Şi nici măcar nu mi-a cerut,
ca de obicei, să-i dau 30 de copeici... Mai e puţin şi apune şi soarele...
Oare oi fi numărat bine trunchiurile? Şi cizmele astea blestemate, care
scârţâie, scârţâie... Poftim, poate ar fi trebuit să-i spun... Uruitul ăsta,
domnule, vine de la cizmele mele când calc pe trunchiuri... Este
boncăluitul cizmelor mele când calc pe trunchiuri... boncăluitul care
urcă la cer, până în inima bolţii cereşti... şi inima bolţii cereşti mi-l
trimite înapoi ca un ecou, sub formă de ţipăt... Iar gara nici măcar nu e
gata…

Se îndepărtează şi el, în direcţie opusă.

12
13
 SCENA 3

ARKADINA, TREPLEV, CEHOV.

TREPLEV, cu bustul gol, stă pe un scaun. Un pansament îi înfăşoară

pieptul. ARKADINA, în picioare, în spatele fiului său, îl mângâie pe
cap. În faţa lor, în picioare, stă CEHOV, cu trusa medicală într-o
mână, cu pălăria în alta.

ARKADINA (lui TREPLEV) – Haide, doar ştii ce mână uşoară are Anton
Pavlovici...
TREPLEV – Nu.
ARKADINA – Haide, Kostia, zău aşa... E ridicol...
TREPLEV – E ridicol pentru ca eu sunt o fiinţă ridicolă.
ARKADINA – Ba nu, nu eşti ridicol.
TREPLEV – Ba da.
ARKADINA – Kostia, dragul meu Kostia... Tu eşti fiul meu... Uită-te la
mine... Anton Pavlovici a venit special... A avut bunăvoinţa de veni
pentru că eu i-am cerut să vină... Şi acuma o să-ţi desfacă bandajul şi o
să-ţi îngrijească rana...
TREPLEV – Nu, tu trebuie s-o faci.
ARKADINA - Kostia...
TREPLEV – Vreau să o faci tu! Au trecut doua zile de când nu mi-ai mai
schimbat pansamentul... O să se infecteze.
ARKADINA – O să se infecteze pentru că tu vrei să se infecteze. Ca să mă
torturezi şi mai mult.
TREPLEV – Numai tu ştii cum trebuie făcut... Şi tu ştii că numai tu poţi s-
o faci. Şi totuşi nu mi-ai schimbat pansamentul de două zile.
ARKADINA (lui CEHOV) – Are febră, sunt sigură. Numai că nu pot să-i
iau temperatura pentru că Kostia al meu a spart termometrul. (Lui
TREPLEV.) De ce ai spart termometrul, Kostia? Kostia, te-am întrebat
ceva. Anton Pavlovici te întreabă de ce ai spart termometrul.

CEHOV schiţează un gest de protest, sugerând ca n-a întrebat nimic,

dar nu pronunţă nici un cuvânt.

TREPLEV – Mi-e sete. Şi cred că a început deja să miroase urât, bandajul

ăsta. Îmi vine să vomit din cauza lui. Şi asta pentru că nu l-ai schimbat
de două zile.
ARKADINA – Vai, Kostia, cum mă omori tu pe mine. Mă omori! (Lui
CEHOV.) Mă omoară... Chiar aşa... Cu cât vede că sunt mai disperată,

14
 cu atât inventează mai multe situaţii ca să mă rănească. Întâi îşi ratează
toate tentativele de sinucidere, iar după aceea... mă obligă să-l îngrijesc
ca pe un copil... (Către fiul său.) Kostia, de ce-mi faci tu mie asta?
TREPLEV – Vreau un pahar cu apă. Ce pute, aici! Pute din cauza rănii
mele.
ARKADINA – Haide, lasă-l pe Anton Pavlovici să-şi facă meseria. Uite, a
adus tot ce trebuie ca să-ţi cureţe rana... În câteva zile ai să fii perfect
repus pe picioare. Nu-i aşa, Anton Pavlovici? Şi am să te trimit în
străinătate. Îţi promit.
TREPLEV – Nu vreau să plec nicăieri.
ARKADINA – Ba da, ai să pleci în străinătate.
TREPLEV – Nu, am să rămân aici.
ARKADINA – Nu poţi să rămâi aici toată viaţa.
TREPLEV – Ba pot să rămân aici toată viaţa! Pot să rămân aici toată viaţa.
Pot să rămân aici toată viaţa. Şi oricum am să mor.
ARKADINA – Nu, Kostia, nu eşti tu capabil să mori. Rostul tău e să
trăieşti ca să mă torturezi şi mai mult.
TREPLEV – Am să mor. Deja miroase a mort. Probabil că am şi o coastă
ruptă.
ARKADINA – Pentru că nu ştii niciodată să ţinteşti cum trebuie, Kostia.
(Lui CEHOV.) Mereu trage pe de lături. Întâi a vrut să-şi tragă un
glonte în cap şi n-a făcut decât să-şi zgârie urechea. Apoi a vrut să-şi
tragă un glonte în inimă şi n-a făcut decât să-şi zgârie o coastă. (Lui
TREPLEV.) Inima e mult mai la stânga, Kostia inimioara mea... Chiar
nu ştiai?
CEHOV – Irina Nikolaievna... Lăsaţi-ne puţin singuri.
ARKADINA – Da... Bineînţeles... De ce nu... (Îşi sărută fiul pe creştet.) Ai
să fii amabil cu Anton Pavlovici, da? Cu medicii trebuie să cooperezi,
Kostia, vorbesc serios. (Îl sărută cu tandreţe, pe frunte, pe CEHOV.)
Prima datorie a unui bolnav este să dorească să se vindece. Aşa scrie
cel puţin în cărţile de medicină, nu, Anton Pavlovici?
CEHOV – Da...
ARKADINA – La revedere, Anton Pavlovici. Rămâneţi la noi la masă?
Nu?

ARKADINA iese fără să aştepte răspunsul.

CEHOV – Konstantin Gavrilovici...

TREPLEV – Nu am nimic să vă spun.
CEHOV – Nu e vorba de asta...
TREPLEV – Nu am nimic să vă spun. Sunt o fiinţa ridicolă, dar cel puţin
accept să joc rolul până la sfârşit. Şi în orice caz, nu există încă remediu
medical pentru genul meu de rană. Şi asta pentru că nici măcar eu nu

15
 ştiu în ce constă cu adevărat rana mea. Când simte omul un vid imens
în suflet, se poate vorbi de o rană? Când simte omul că nu vrea nici să
părăsească lumea asta, nici s-o accepte, şi nu vrea decât să trăiască aşa
ca un strigoi între două lumi, se poate vorbi de o rană? Şi ce ar putea să
facă săraca medicină împotriva vidului care te împinge din spate şi te
face să te roteşti doar, fără încetare, în jurul vieţii şi în jurul morţii? Şi
asta fără să ai forţa de a asuma, nici una, nici alta?
CEHOV – Konstantin Gavrilovici, calmaţi-vă. Nu am intenţia să vă dau un
răspuns.

CEHOV începe să desfacă pansamentul care înfăşoară bustul lui

TREPLEV. O face cu o mână uşoară şi cu o anumită graţie.

TREPLEV – Atunci de ce aţi venit? Eu nu sunt un bolnav ca toţi ceilalţi...

Iar sinuciderile mi le ratez pentru că sunt o fiinţă ridicolă. Dar într-o
bună zi am să încetez să mai fiu ridicol. Dacă mama v-a cerut să veniţi
ca să mă convingeţi să continui să fiu ridicol, adică să continui să-mi
ratez sinuciderile, atunci vă bateţi capul degeaba.
CEHOV (examinează pansamentul pătat cu sânge) – Nu am venit să vă cer
să continuaţi să fiţi ridicol. Am venit pur şi simplu la un confrate.
TREPLEV – Un confrate? Ce vreţi să spuneţi cu asta?
CEHOV (se apleacă peste rana lui TREPLEV şi o miroase) – V-am citit
povestirea din Gazeta de Sankt-Petersburg şi am fost profund
impresionat. Aveţi talent, Konstantin Gavrilovici. Cerul v-a dat un dar
pe care majoritatea oamenilor nu-l au, talentul... Un dar care vă
plasează deasupra altor milioane de fiinţe umane. (Miroase
pansamentul.) E un dar pe care trebuie să-l respectaţi. Trebuie să-l
acceptaţi în acelaşi timp ca pe o bucurie şi ca pe o povară... Graţie
talentului dumneavoastră, viaţa dumneavoastră este deja plină de sens,
în timp ce alte milioane de oameni încă bâjbâie prin întuneric căutându-
şi sensul vieţii...

Cu un gest brusc, dar nu lipsit de o anumită tandreţe, CEHOV smulge

pansamentul de pe coasta lui TREPLEV.

TREPLEV – Au!
CEHOV – Konstantin Gavrilovici, îmi permiteţi să vă dau un sfat?
TREPLEV – Un sfat pe care tot mama v-a cerut să mi-l daţi?
CEHOV (deschide trusa medicală şi începe să extragă din interior
ustensilele necesare pentru spălarea şi dezinfectarea rănii) – Când
vreţi să descrieţi oameni nefericiţi, oameni fără noroc, de exemplu... şi
când vreţi să-l emoţionaţi pe cititor... încercaţi să fiţi ceva mai rece... În
felul acesta creaţi pentru drama personajului dumneavoastră un fel de

16
 pânză de fundal, iar personajul se detaşează astfel mai bine, capătă
relief... În povestirile dumneavoastră, deocamdată, personajele plâng şi
dumneavoastră suspinaţi împreună cu ele. Iată de ce vă spun, fiţi ceva
mai rece în naraţiune.

TREPLEV îşi aprinde o ţigară. CEHOV începe să-i spele rana lui
TREPLEV, cu gesturi care au, în continuare, ceva tandru.

CEHOV – Dacă vreţi să deveniţi scriitor, scriitor în sensul profund al

termenului, păstraţi-vă cu orice preţ independenţa. Datoria
dumneavoastră este de a pune întrebări, nu de a răspunde la ele. Evitaţi,
în opera dumneavoastră, predicile deghizate. Nu încercaţi să transmiteţi
un mesaj. Scriitorul care vrea să transmită cu orice preţ un mesaj îşi
desfigurează opera. Zugrăviţi viaţa aşa cum este, fără să încercaţi să
faceţi vreo demonstraţie. Scriitorul este cel care trebuie să fie în slujba
personajului şi nu personajul în slujba scriitorului. (Aplică o pomadă pe
rana lui TREPLEV.) Dacă interveniţi ca scriitor pentru a vă judeca
personajul, pariul este pierdut. Iar cititorul va simţi că nu sunteţi
obiectiv, şi va refuza să vă mai citească, sau, şi mai rău, vă va citi
dezgustat. Stângăcia supremă care îl paşte pe scriitor este de a acţiona,
în raport cu personajul său, ca un judecător, ca un călău, ca un gardian
sau ca un interpret. Cu cât sunteţi mai vizibil, ca autor, în spatele
personajului dumneavoastră, cu atât el, personajul, devine mai şters.
(Aplică un nou pansament pe rana lui TREPLEV.) Şi în cele din urmă îl
sărăciţi, îi furaţi personalitatea şi terminaţi prin a-l ucide. Cu cât sunteţi
însă dumneavoastră, ca scriitor, mai discret în spatele personajului, cu
atât el este mai viu... Şi cu cât îi daţi mai multe şanse de viaţă... cu atât
mai mult el devine un personaj adevărat, şi-i cresc deasemenea şi
şansele de a vă supravieţui. Pentru că literatura, Konstantin Gavrilovici,
marea literatură, este deasemenea o cursă împotriva morţii. Şi cu cât
reuşiţi să creaţi mai multă emoţie adevărată, cu atât moartea se
îndepărtează mai mult... Când vreţi să scrieţi o nuvelă, o povestire,
situaţi-vă de la bun început pe poziţia martorului imparţial. În felul
acesta vă păstraţi toate şansele de a reuşi o povestire emoţionantă. Când
un scriitor are talent, iar dumneavoastră aveţi talent, povestirea sa
emoţionează fără sa fie lacrimogenă, emoţionează pe toata lumea doar
prin simplitatea şi adevărul ei... Asta e.

CEHOV a terminat de aplicat bandajul.

TREPLEV – Mulţumesc, Anton Pavlovici. Rămâneţi la noi la masă?

CEHOV se spală pe mâini. TREPLEV îi varsă apa.

17
CEHOV (spălându-se pe mâini) – Şi fiţi atent şi la stil. Trebuie evitată cu
orice preţ, într-un text, şlefuirea şi netezirea asperităţilor sale. Evitaţi
toate fandoselile astea, pentru că altfel aplatizaţi textul. Şi mai e ceva,
nu trebuie să-l obosiţi pe cititor cu un stil prea stufos. Când cineva
scrie, de pilda, "un bărbat se aşeză pe iarbă", fraza este uşor de înţeles
pentru că are claritate şi nu solicită o mare concentrare a atenţiei.
Dimpotrivă, fraza devine dificil de înţeles şi destul de apăsătoare dacă
cineva scrie "un bărbat înalt, cu umerii pleoştiţi, cu spatele strâmt ca o
scândură, purtând o barbă roşcată, se aşeză pe iarba deja călcată de
picioarele trecătorilor, se aşeză tăcut, aruncând în jurul lui priviri timide
şi temătoare". Este tipul de frază care nu pătrunde imediat în spiritul
cititorului. Ori, literatura trebuie să intre în spiritul cititorului imediat,
într-o secundă.

TREPLEV îi întinde lui CEHOV un prosop alb, apretat.

CEHOV – De aceea vă spun, nu vă aşezaţi la MAŞA de scris decât dacă

sunteţi foarte lucid. Nu trebuie să vă apucaţi de scris decât dacă vă
simţiţi rece ca gheaţa.

CEHOV tuşeşte. TREPLEV îşi stinge ţigara. Un zgomot straniu se aude

dinspre gradină. Amândoi întorc capul în direcţia de unde vine
zgomotul.

18
 SCENA 4

NICOLAI LVOVICI TUZENBACH, VASILI VASILIEVICI SOLIONÎI,

apoi TRECĂTORUL şi CEHOV.

Un câmp. Se aud, poate greierii. Sau mai bine, acea tăcere imperfectă
care emană din câmpie când toate sunetele pământului se amestecă şi
creează o sinteză muzicală în sufletul celui care asculta. Este o muzică
obsedantă, mai degrabă un zumzăit muzical, greu de sesizat şi numai în
urma unui mare efort de concentrare auditivă.

NICOLAI LVOVICI TUZENBACH, uşor nervos, se plimbă de colo-

colo. VASILI VASILIEVICI SOLIONÎI, calm, se amuză cu un pachet de
cărţi de joc.

TUZENBACH – Vasili Vasilievici, dacă îmi permiteţi, aş mai avea încă

ceva să vă spun, înainte de sosirea martorului nostru...
SOLIONÎI – Ca să fiu sincer, Nicolai Lvovici, aş prefera mai degrabă să
facem o partidă de cărţi. Ca să omorâm timpul.
TUZENBACH – Vasili Vasilievici, sunteţi cu adevărat nebun. Întotdeauna
aţi fost un nebun de legat şi aţi rămas un nebun de legat. Cu toate
acestea ţin să vă mai spun un lucru... înainte ca...
SOLIONÎI – Daţi-i drumul, Nicolai Lvovici. Spuneţi ce aveţi de spus, dacă
asta vă uşurează. În orice caz, cum eu sunt nebun de legat, vă anunţ că
mi se rupe, ca să zic aşa...
TUZENBACH – Tot ce vreau să vă spun este că...
SOLIONÎI – Spuneţi, dar cu condiţia de a vă păstra demnitatea... Promiteţi-
mi că veţi rămâne demn.
TUZENBACH – Nu vă fie frică, Vasili Vasilievici, nu am de loc intenţia
de a vă cere vreo favoare. Tot ce vreau să vă spun este... că de fapt eu
nu vă urăsc, Vasili Vasilievici.
SOLIONÎI – Nu mă urâţi...
TUZENBACH – Nu, nu vă urăsc.
SOLIONÎI – În orice caz, baroane, mie îmi este indiferent.
TUZENBACH – Bineînţeles, dar ţineam să o ştiţi. Eu nu vă urăsc.
SOLIONÎI – Apreciez din adâncul inimii sinceritatea dumneavoastră,
baroane.
TUZENBACH – Asta e, ţineam să o ştiţi.
SOLIONÎI – Dar asta nu schimbă nimic.
TUZENBACH – Nu, dar ţineam să v-o spun.

19
SOLIONÎI – În cazul acesta vă spun şi eu că nici eu nu vă urăsc pe
dumneavoastră.
TUZENBACH – Bravo! Asta-i buna!
SOLIONÎI – Ce vreţi să spuneţi cu asta?
TUZENBACH – Bravo! Nu vreau să spun decât... bravo!
SOLIONÎI – Bravo... dar ce vreţi să spuneţi cu asta?
TUZENBACH – De fapt, nu ştiu. Pentru că toată situaţia asta mi se pare
brusc foarte amuzantă, am spus bravo. Mi-a venit pur şi simplu să spun
aşa. Bravo.
SOLIONÎI – Eu dragă baroane, nu găsesc situaţia foarte amuzantă. În
câteva minute s-ar putea să fiţi mort, ucis de mâna mea. Eu nu găsesc
situaţia asta foarte amuzantă.
TUZENBACH – Şi totuşi, căpitane, în faţa eternităţii, situaţia e cu adevărat
amuzantă. Încercaţi să reflectaţi puţin... În faţa mişcării infinite a
inutilităţii, gesturile noastre, cuvintele noastre... sunt efectiv foarte
amuzante.
SOLIONÎI – Încetaţi să mai tot îndrugaţi vrute şi nevrute, Nicolai Lvovici.
Genul acesta de reflecţie nu duce decât la pierderea demnităţii.
TUZENBACH – Ce mi se pare însă şi mai subtil, căpitane, este că deşi eu
personal nu vă urăsc, totuşi simt dorinţa de a vă ucide. Poate că mi-aţi
putea explica cum e posibil acest fapt, căpitane? Oare gândirea umană
ar putea să-mi explice aceasta, căpitane?
SOLIONÎI – Nu confundaţi gândirea umană cu gândirea rusă. Creierul
rusului nu gândeşte precum celelalte creiere. Creierul nostru este înecat
în spaţiul infinit al sfintei noastre Rusii. Acesta este motivul pentru care
sufletul rus se simte atât de nefericit. Pentru că, şi aici e marele nostru
paradox, nu avem destul aer. Ca toţi înecaţii care nu au destul aer,
creierul rus care este înecat în spaţiul infinit al patriei sale, se sufocă
imediat ce începe să gândească. În ciuda întinderii infinite a ţării
noastre, noi ruşii nu avem destul aer. Dar dumneavoastră, baroane
Tuzenbach, nu sunteţi decât pe jumătate rus. Şi deci nu puteţi înţelege
acest lucru. Îmi este mult mai uşor să vă ucid decât să vă explic cum e
cu misterul şi mizeria sufletului rus... Ce zi frumoasă e astăzi, Nicolai
Lvovici... Şi croncăniturile astea, le auziţi? Nu-i aşa că sunt cam
bizare? Asta e, azi e frumos şi mâine plouă. De ce? Uite, asta nu pot eu
să înţeleg pentru nimic în lume.
TUZENBACH – Recunoaşteţi că şi dumneavoastră aveţi chef să mă
ucideţi, în ciuda faptului că nu mă urâţi.
SOLIONÎI – Adevăratul nebun sunteţi dumneavoastră, Nicolai Lvovici. Eu
personal nu sunt decât un ofiţer rus care se plictiseşte de moarte. Mă
plictisesc pentru că sunt rus în general şi pentru că sunt un ofiţer rus în
special. Dar există un lucru care mă face cu adevărat să râd... şi anume
că toată lumea va crede că ne-am bătut în duel pentru o femeie...

20
TUZENBACH – Amândoi suntem închişi în acelaşi cerc al nebuniei,
căpitane. Suntem iremediabil închişi într-un cerc care ne apasă de peste
tot, şi care se face tot mai mic, şi care ne strânge, ne strânge, şi noi... nu
găsim altă ieşire decât prin moarte... pentru că altfel...
SOLIONÎI – De fapt nu sunt croncănituri... Sunt mai degrabă nişte
piuituri... Pentru că altfel... ce? Ce poate să fie mai rău ca moartea?
TUZENBACH – Păi... ce spuneam mai înainte... nebunia... Adevărata
nebunie... Nebunia lucidă care ne ameninţă... Ştiţi ce înseamnă de fapt
nebunia lucidă? E ca în acele coşmaruri când ştii că eşti în plin coşmar
şi faci eforturi ca să te trezeşti şi nu reuşeşti... Asta este suferinţa
supremă... Să ştii că eşti... şi că... Mai aveţi puţin tabac, căpitane? Am
plecat atât de repede ca să fiu aici la timp că mi-am uitat tabacul la
Irina... Şi simt nevoia să fumez...

SOLIONÎI scoate cutia cu tabac. Amândoi îşi prepară câte o ţigară.

SOLIONÎI le aprinde. Amândoi fumează un timp în tăcere.

SOLIONÎI (ascultând din nou concertul de sunete al câmpiei) – Trebuie să

fie o mierlă.
TUZENBACH (referindu-se la tabac) – E bun. De unde vi-l cumpăraţi?
SOLIONÎI – De la cumnatul meu care este negustor... şi călătoreşte mult
prin Europa...
TUZENBACH – Nu ştiam că aveţi o soră.
SOLIONÎI – Da, am o soră... Şi ce-i cu asta?
TUZENBACH – Nimic. Am spus doar că nu ştiam că aveţi...
SOLIONÎI – Ce rost are să ne gândim că avem o soră, sau poate o mamă,
sau un tată bolnav, sau chiar o nepoată orfană de ambii părinţi căreia
trebuie să-i asiguri existenţa materială, sau... şi mai rău... ce ştiu eu...
TUZENBACH – Calmaţi-vă, nu voiam să evoc asemenea gânduri. Ele nu
servesc la nimic. Bineînţeles că nu servesc la nimic.
SOLIONÎI – Şi totuşi le evocaţi. Ca să nu mai zic că mă agasează teribil să
aud cuvântul "bravo" ieşind din gura dumneavoastră.
TUZENBACH – Şi totuşi nu evoc nimic. N-am spus decât că tutunul e bun.
Chiar foarte bun. In orice caz, îmi place tutunul ăsta.
SOLIONÎI – Ştiţi ceva, luaţi tot pachetul. Vi-l fac cadou.
TUZENBACH – Nu.
SOLIONÎI – Ba da.
TUZENBACH – Nu... Totuşi, nu e normal...
SOLIONÎI – Normal... Cum puteţi crede că mai există ceva care ar putea să
fie normal? Dacă mor, puteţi lua pachetul cu tutun, ne-am înţeles?
TUZENBACH – A, nu, tocmai că dacă...
SOLIONÎI – Bine, atunci îl păstrez.

21
 Tăcere. Cei doi fumează. Apare TRECĂTORUL afişând un aer de
epuizare, dar în acelaşi timp de om decis să-şi continue drumul.

TRECĂTORUL – Bună ziua, domnilor ofiţeri. Iertaţi-mă că vă deranjez.

Ştiu că sunteţi ocupaţi. Fumaţi... Aveţi multe să vă spuneţi... În orice
caz, nu am intenţia să mă opresc. Ştiu că Gara Nicola este în direcţia
aceasta. De altfel, nu am nici o intenţie de a vă cere ceva. Nu fac decât
să trec, pentru că Gara Nicola este în direcţia aceasta... Adio, prieteni
preţioşi, un trecător, un rusnac înfometat, cum scrie un mare scriitor
rus, vă salută!

TRECĂTORUL dispare. Un nou moment de tăcere.

TUZENBACH – Ar fi trebuit să fie deja aici.

SOLIONÎI – Nu, mă tem că noi am venit puţin prea devreme.

Amândoi fumează câteva zeci de secunde în tăcere.

TUZENBACH – Uitaţi-vă puţin la bradul acela, căpitane. Îl vedeţi?

SOLIONÎI – Care?
TUZENBACH – Acela care se înalţă mai sus decât toţi.
SOLIONÎI – Da.
TUZENBACH – Ce ciudat, e foarte tânăr dar a crescut mai înalt decât toţi
ceilalţi. Probabil că e bolnav.
SOLIONÎI – De ce credeţi că ar trebui să fie bolnav?
TUZENBACH – Pentru că e prea tânăr ca să fie atât de înalt.
SOLIONÎI – Ei şi?
TUZENBACH – Nimic, decât că la iarnă prima viforniţă o să-l rupă în
două. S-a ridicat deasupra tuturor cu preţul fragilităţii sale. Şi va fi
prima victimă a freneziei sale de viaţă... A, ia te uită, soseşte Anton
Pavlovici.

CEHOV îşi face apariţia, ducând cu sine trusa medicală.

CEHOV – Vă rog să mă scuzaţi, baroane, vă rog să mă scuzaţi, căpitane...

Sunt în întârziere, ştiu... A trebuit să mă ocup de un bolnav. Toată
lumea se îmbolnăveşte în perioada asta. Dimineaţa, când mă trezesc,
mujicii au făcut coadă şi mă aşteaptă în faţa casei... E insuportabil. Iată
de ce sunt mereu în întârziere.
TUZENBACH – Nu-i nimic, Anton Pavlovici. Am avut şi noi puţin timp
ca să mai vorbim vrute şi nevrute, să ne cunoaştem mai bine. Nu-i aşa,
Vasili Vasilievici?

22
SOLIONÎI – Da, ne-am deschis inima unul în faţa celuilalt… La propriu,
adică ne-am sfâşiat piepturile şi fiecare s-a uitat puţin în inima celuilalt.
CEHOV – Bine, păi atunci... ştiţi cât e de jenant pentru mine să... dat fiind
că...
SOLIONÎI – Haideţi, Nikolai Lvovici... Să nu-l mai reţinem pe Anton
Pavlovici care este grăbit...

CEHOV deschide trusa de unde cei doi ofiţeri protagonişti ai duelului

extrag câte un pistol.

CEHOV – Când doriţi, domnilor.

Cei doi ofiţeri se aşează spate în spate, fiecare face câte zece paşi, apoi
se întorc şi se aşează în poziţie de tragere.

CEHOV – Puteţi să trageţi, Vasili Vasilievici, dumneavoastră sunteţi

primul.
SOLIONÎI – Ce mă poate agasa piuitul ăsta... După părerea
dumneavoastră, Anton Pavlovici, pasărea asta este o mierlă sau o
codobatură?
TUZENBACH (turbat de furie) – Trageţi, vă rog... Vasili Vasilievici...
Trageţi odată!

Întuneric. Se aude detunătura unei arme de foc.

23
 SCENA 5

CEHOV, FIRS.

Întuneric. CEHOV aprinde o lampă. FIRS, care somnolează într-un

fotoliu, tresare.

FIRS – Cine e?
CEHOV – Eu sunt...
FIRS – A, dumneavoastră... V-aţi întors, Anton Pavlovici?
CEHOV – Firs, eu n-am fost niciodată plecat.
FIRS – A, n-aţi fost niciodată plecat... Ce frumos din partea dumneavoastră
că aţi trecut pe la mine. Aţi văzut ce mi-au făcut?
CEHOV (scoate pachetul de tabac de care s-a folosit în scena precedentă
SOLIONÎI) – Uite, ţi-am adus puţin tabac.
FIRS – Dar cum faceţi dumneavoastră, Anton Pavlovici, să reveniţi de
fiecare dată după ce pleacă toată lumea fără să fiţi văzut de nimeni?
CEHOV – Poate să deschidem puţin o fereastră...
FIRS – Aţi văzut cum m-au uitat?
CEHOV– Da.
FIRS – M-a şi pufnit râsul. Trebuia să plec cu ei, totul era gata, pusesem
toate bagajele în trăsură şi în ultimul moment... Hop! Au plecat fără
mine... Şi nici măcar acum, când or fi la mai bine de 30 de verste de
aici, nu-şi dau seama că eu nu sunt cu ei... Nu vi se pare că întâmplarea
asta e numai bună ca să te umfle râsul?
CEHOV – Da...
FIRS – Şi cu toate acestea nu părea că nu ne-am fi înţeles între noi... Totul
era clar... Trebuia să plec şi eu cu doamna Ranievskaia şi cu Gaiev şi cu
toată lumea la oraş... Şi cu toate acestea m-au uitat... Şi m-au uitat nu
pentru că n-ar mai fi fost loc în trăsură, nu... Poate că v-aţi încrucişat cu
ei pe drum când aţi venit încoace?
CEHOV - Nu, Firs, nu m-am încrucişat cu ei. Nu m-am încrucişat decât cu
un trecător care voia să ştie unde e gara.
FIRS – Dar e mai mult vina mea. În loc să le spun "sunt aici, nu mă uitaţi",
am aţipit în fotoliu. De aia spun că e vina mea. Pentru că am şi eu o
anumită vârstă. Iată, sunt 50 de ani de când mă aflu în serviciul
familiei...
CEHOV - Firs, nu e deloc aer aici. Abia pot să respir în odaia asta.
FIRS - Da, Anton Pavlovici, imediat.

24
 FIRS deschide obloanele unei ferestre fără să deschidă şi fereastra. De
cealaltă parte apare, ieşit parcă dintr-o cutie magică, un grup de
personaje încremenite, asemănătoare unor statui de ceară. Sunt
personajele din ultima scenă a piesei "Livada de vişini", înainte de
plecarea lor: doamna Ranievskaia, Gaiev, Lopahin, Iaşa, Varia, etc.
Feţele lor sunt lipite de geam, iar privirile lor sunt proiectate în vid.

CEHOV – Ţine, ţi-am adus şi puţin ceai.

FIRS – Da? Atunci am să aprind samovarul... Ce bucurie îmi faceţi că vă
revăd, Anton Pavlovici. Înseamnă că rămâneţi, ca de obicei, până la
primăvară?
CEHOV – Nu ştiu.
FIRS – E bine, Anton Pavlovici. E bine. Nimeni n-o să vă supere aici...
Nimeni... În orice caz, nimeni nu vine aici în timpul iernii. Şi vom avea
şi noi timp... ca să...
CEHOV – Timp ca să facem ce, Firs?

FIRS aduce samovarul pe o măsuţă prevăzută cu roţi.

FIRS – Vom avea timp ca să nu ne grăbim, pur şi simplu, asta voiam să

zic... vom avea timp ca să nu facem nimic, decât poate ca să pierdem
timpul... şi să...
CEHOV – Mi-e frig. Mă duc după lemne. Trebuie să aprindem focul.
FIRS – Nu, Anton Pavlovici, nu vă las să mişcaţi un deget. Mă ocup eu. Că
nu sunt chiar aşa de sfrijit... Nu am decât 87 de ani... Şi pot încă să mă
duc după lemne... Doar că am să fac mai multe drumuri, asta-i tot.
Poate să închid totuşi fereastra să nu vină frig... (Închide obloanele
făcând astfel să dispară grupul de personaje încremenite.) Că
dumneavoastră sunteţi tot timpul friguros... V-aţi dus până la urmă să
vedeţi un doctor, Anton Pavlovici?
CEHOV – Da.
FIRS – Şi ce v-a spus?
CEHOV – Mi-a dat să fac o cură cu lapte de iapă.
FIRS (aduce o buturugă) – Da, e bine, e bine... V-a dat să faceţi ce?
CEHOV (se aşează în fotoliul în care a stat FIRS) – Mi-a dat să beau lapte
de iapă.
FIRS – La urma urmei... De ce nu...

FIRS mai aduce o buturugă.

CEHOV – Ai zahăr în casă, Firs?

FIRS – În dulap, acolo... (Se îndreaptă spre dulap dar se opreşte la
mijlocul drumului, nelămurit.) Ştiţi la ce mă gândeam, înainte să veniţi

25
 dumneavoastră aici? Stând eu aşa în întuneric, înainte să veniţi
dumneavoastră, ştiţi la ce mă gândeam?
CEHOV – La ce?
FIRS – Mă întrebam, Anton Pavlovici, de ce suntem noi toţi aşa de
nefericiţi?
CEHOV – Noi... Cine?
FIRS – Noi toţi, noi oamenii...
CEHOV – Şi ţi-ai dat un răspuns?
FIRS – Da.
CEHOV – Atunci, de ce?
FIRS – Probabil din cauză că timpurile se apropie de sfârşit.

FIRS, îşi continuă drumul şi deschide dulapul ca să aducă zahăr. La

rândul lui, dulapul funcţionează ca o cutie magică. În interior apar
siluetele lui TUZENBACH şi SOLIONÎI, cu pistoalele în mână. Primul
are cămaşa plină de sânge, al doilea are pistolul plin de sânge. Feţele
lor sunt golite de orice expresie, iar atitudinea lor aminteşte şi ea de
statuile de ceară. FIRS ia cutia de zahăr, poate chiar din mâna lui
SOLIONÎI, închide uşa dulapului şi revine lângă CEHOV care tocmai
examinează samovarul.

FIRS – De câte ori ne apropiem de un sfârşit de secol, de o cifră rotundă, o

parte a timpului ia sfârşit... Cam aşa se întâmplă cu timpul... Timpul se
scurge, se apropie de sfârşit dar omul, bietul de el, nu reuşeşte să facă
nimic. Omul, bietul de el, pritoceşte vise, visează, visează şi până la
urmă e înghiţit de propriile sale vise... Cam aşa se întâmplă... La ce bun
atunci să mai visezi... Până la urmă totul se dovedeşte a fi o comedie...
Uitaţi-vă la mine, eu nu sunt decât un valet bătrân, servitor corect, dar
nu mă pot împiedica să nu observ ce se întâmplă...
CEHOV – Tu, Firs, eşti un adevărat filozof...
FIRS (aprinde samovarul, pregăteşte ceaiul, etc.) – Ba nu, Anton
Pavlovici... Departe de mine să fiu... dar uitaţi-vă şi dumneavoastră în
jur, cum toată lumea este nefericită... Mujicii sunt nefericiţi, stăpânii
sunt nefericiţi... Mujic sau stăpân, omul e făcut astfel, ca să viseze. Şi
apoi el crede că visele pot deveni adevărate. Şi omul încearcă prin toate
mijloacele să facă ce trebuie ca visele să devină adevărate. Şi până la
urmă, tot încercând, i se face frică, pentru că visele sunt ca broaştele
ţestoase... se mişcă foarte încet şi au carapacea dură... Şi prin carapace
nu trece nimic... Sau, dacă vreţi, poate că trece, dar trebuie muncit mult.
Numai că munca are ceva sâcâitor, adică te împiedică să visezi. Şi
atunci omul, care este ca un samovar care colcăie de vise, deîndată ce
se apucă de muncă, devine nefericit... se enervează... şi strică tot. De aia
adevăraţii înţelepţi nici măcar nu încearcă să se zbată ca visele lor să

26
 devină adevărate, pentru că ei ştiu deja că treaba nu poate fi dusă până
la bun sfârşit. Aşa că, Anton Pavlovici, pentru că dumneavoastră scrieţi
povestiri, vă întreb şi eu, cine ar trebui să muncească în locul omului?
Iată care este, Anton Pavlovici, marea întrebare, asta aş vrea eu să ştiu...
CEHOV – Habar n-am, Firs.

FIRS toarnă ceaiul în două ceşti. Amândoi sorb ceai din ceştile pe care
le ţin în palme pentru a se încălzi.

FIRS – Şi atunci de ce aţi mai studiat medicina?

CEHOV – Ştii, Firs, în mine sunt doi oameni, sau mai precis două fiinţe.
Prima fiinţă care trăieşte în mine este un doctor, şi cea de-a doua este
un bolnav... Poate că din cauza asta am făcut şi studii de medicină...
Altfel nu-mi explic... Sau poate voiam, ca toţi tinerii cultivaţi ai
generaţiei mele, să devin util... să fiu aproape de oamenii din popor, să-
i ajut pe nefericiţi... să ajut acest popor rus rămas în urmă, bolnav de
ignoranţa sa... Numai că bolnavul care trăieşte în mine l-a frânat mereu
pe medicul din mine... Când eram copil, eram deja bolnăvicios... Apoi,
într-o zi, am început să scuip sânge... Şi iată că astfel medicul şi
bolnavul din mine au fost aproape obligaţi să se înţeleagă... să împartă
acelaşi corp, aceeaşi inimă, acelaşi timp... Tot timpul, fără încetare, i-
am simţit în mine, pe dumnealor... S-au pândit în decursul întregii mele
vieţi, s-au certat în decursul întregii mele vieţi... Şi întotdeauna a
persistat între ei o neîncredere... Niciodată, dar niciodată bolnavul din
mine n-a avut încredere totală în medicul din mine... Şi totuşi, am fost
un doctor bun. Am avut, cum se spune, un ochi ager... Îţi aminteşti de
eczema lui Potapenko... Cine i-a prescris alifia care l-a vindecat? Eu. Şi
asta după ce s-a lăsat martirizat de o hoardă de specialişti... Cine i-a
prescris dietă domnişoarei Knipper, care suferea de peritonită? Eu...
Dar mie, pentru suferinţele mele, rareori am ştiut să-mi administrez
medicamentul care trebuie. Sau poate că suferinţele mele au fost de un
gen diferit? Oricum, asta nu i-a împiedicat pe bacilii cei mai ordinari să
mă roadă până la sfârşit... Ei, asta este, n-au făcut casă bună în mine
dumnealor, medicul şi bolnavul, pe care i-am găzduit aproape toată
viaţa cu răbdare. Tot ceea ce am putut face pentru alţii n-am fost în
stare să fac pentru mine. Ce vârstă ai tu acum, Firs?
FIRS – Optzeci şi şapte.
CEHOV – Optzeci şi şapte. Vezi, Firs, tu ai exact dublu cât am eu. Iar eu
voi muri peste două luni în timp ce tu, Firs, vei mai trăi doi ani lungi şi
frumoşi.
FIRS – Dar cum de puteţi şti aşa ceva, Anton Pavlovici?
CEHOV – Aşa am eu darul de a prezice lungimea vieţii... Uite maică-
mea... Ea va trăi aproape cât ai trăit tu, va ajunge la optzeci şi cinci de

27
ani, sunt sigur... Iar soră-mea va trăi şi mai mult decât maică-mea, ea e
făcută să ajungă la cel puţin nouăzeci şi cinci de ani. Asta e...

FIRS, care a adormit în fotoliu, începe să sforăie încet.

28
 SCENA 6

ANA PETROVNA (SARAH), CEHOV.

Aceeaşi încăpere, fără FIRS însă care a dispărut. Uşa se deschide. O

lumină puternică invadează camera, s-ar putea crede că afară a
izbucnit un incendiu. ANA PETROVNA apare în pragul uşii, ţinând un
pachet într-o mână şi un cearşaf alb în cealaltă. Apariţie destul de
macabră, un fel de spectru al durerii.

ANA PETROVNA – Mă recunoaşteţi, Anton Pavlovici?

CEHOV (ca un copil care a fugit de acasă) - Da, Ana Petrovna, vă
recunosc...
ANA PETROVNA – Dezbrăcaţi-vă, Anton Pavlovici.
CEHOV – Da, Ana Petrovna.

CEHOV se execută cu gesturi febrile. Femeia înaintează şi examinează

cămaşa lui CEHOV.

ANA PETROVNA – De unde a apărut tot sângele ăsta?

CEHOV – Am asistat un bolnav...
ANA PETROVNA – Vreau să vă văd imediat din nou întins în pat, Anton
Pavlovici.

Scuturat de frisoane reci, CEHOV se întinde în patul de fier.

ANA PETROVNA – V-am adus un mic cadou, Anton Pavlovici. (Îi întinde
pachetul.) Mai aveţi puterea să-l deschideţi?
CEHOV – Ce frumos, Sarah, că v-aţi gândit la mine... Numai că eu n-am
nevoie de nimic.
ANA PETROVNA – Totuşi, Anton Pavlovici, nu se poate să-mi refuzaţi
cadoul...
CEHOV – Ce-i cu lumina asta de afară? Arde pe undeva?
ANA PETROVNA – Dumneavoastră aţi fost întotdeauna atât de afabil cu
femeile... Un cadou e un cadou, Anton Pavlovici...
CEHOV – Am auzit că toată strada Kirssanov ar fi în flăcări. E adevărat?
ANA PETROVNA – Vă rog, acceptaţi-mi cadoul. În plus, veţi vedea, e un
cadou util.
CEHOV – Foarte bine, Sarah, vă las să-l deschideţi pentru mine.

29
 ANA PETROVNA deschide pachetul şi scoate o scuipătoare de
porţelan.

CEHOV – O scuipătoare? Mulţumesc, Sarah. Cum vă gândiţi

dumneavoastră la toate...
ANA PETROVNA – E toată din porţelan... Cu imagini de la Yalta şi de la
Marea Neagră... Vreţi s-o încercaţi?
CEHOV – Mai târziu, Sarah. Puneţi-o pe scaunul acela. La revedere, Sarah.
ANA PETROVNA – A, nu, Anton Pavlovici. Nu am intenţia să vă părăsesc
atât de repede. Am venit ca să vă învăţ să muriţi.
CEHOV – Inc o dată, foarte mulţumesc, Sarah. Sunt mişcat că v-aţi gândit
la mine... Mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi... Dar cred că pot să mă
descurc şi singur.
ANA PETROVNA – Nu, Anton Pavlovici, trebuie să fiţi ajutat puţin. (Abia
acum SARAH închide uşa. Încăperea plonjează într-o lumină rece.) Şi
eu tot de tuberculoză am murit. Sau poate că aţi şi uitat deja?
CEHOV - Nu, Sarah, eu nu uit niciodată nimic.
ANA PETROVNA – Ia te uită cum v-a luat din nou febra... Ăsta este
semnul fazei finale. Eu am trecut deja prin asta, Anton Pavlovici. Pe zi
ce trece devii din ce în ce mai slab iar febra creşte. La un moment dat
nu mai eşti capabil să stai întins, pentru că poziţia orizontală te sufocă.
Trebuie să dormi stând într-un fotoliu şi numai Dumnezeu ştie cât e de
obositor să dormi într-un fotoliu. Faza finală a bolnavilor de ftizie este
foarte crudă, Anton Pavlovici. Imediat ce se întinde, bolnavul de ftizie
se sufocă şi simte că sfârşitul e din ce în ce mai aproape. Când e aşezat
într-un fotoliu, însă, el respiră mai bine şi îşi recapătă speranţa... numai
că oboseala îl roade tot mai în adâncime şi bolnavul se consumă ca o
lumânare.
CEHOV – Ştiu toate astea, Ana Petrovna. Sunt, totuşi, medic.
ANA PETROVNA – Nu, Anton Pavlovici, dumneavoastră nu mai sunteţi
medic. Bolnavul din dumneavoastră l-a ucis pe medic. Acum aveţi
tuberculoză pulmonară cronică, şi această boală este incurabilă. Dar
dumneavoastră ştiţi toate acestea, Anton Pavlovici, nu-i aşa?
CEHOV – Da, ştiu toate acestea.
ANA PETROVNA – Da, ştiu că ştiţi toate acestea că doar aţi văzut deja o
mulţime de bolnavi de ftizie. Dar e bine să vi se reamintească unele
lucruri. Şi eu am murit tot în felul acesta... Era o căldură atât de
apăsătoare, atât de apăsătoare... E de necrezut cum căldura devine grea
ca plumbul când nu mai poţi respira... Iar crizele de tuse devin din ce în
ce mai violente. Medicii, ca să ajute inima bolnavului, recurg la injecţii
de morfină şi la inhalaţii de oxigen... Morfina însă este cea mai bună în
asemenea cazuri, morfina e inegalabilă, nu-i aşa? Le-aţi administrat
deja morfină bolnavilor dumneavoastră, Anton Pavlovici?

30
CEHOV (uşor în altă lume, pufneşte în rîs) – Intr-o zi, la Taganrog, mama
m-a trimis la piaţă să cumpăr o raţă. Iar fratele meu Mişa a venit cu
mine...
ANA PETROVNA – V-am întrebat dacă le-aţi administrat deja morfină
bolnavilor dumneavoastră, Anton Pavlovici. Sau nu mă mai auziţi? Aş
vrea să ştiu ce credeţi despre morfină, ca specialist. Morfina e un
subiect delicat şi sunt mai multe şcoli. Părerea dumneavoastră, ca
specialist, care e, Anton Pavlovici?
CEHOV – Şi am cumpărat raţa... Iar la întoarcere, pe tot drumul de
întoarcere Mişa a zgâlţîit-o şi a pişcat-o şi a chinuit-o ca s-o facă să
măcăie. "Ca să ştie toată lumea că o să avem raţă la masă" zicea... Să
mori de rîs, nu alta... Nu? (Râde din nou.) Altă dată, în băcănia tatei, un
şobolan s-a înecat în butoiul cu ulei. Deja că toate mărfurile din băcănie
erau de proastă calitate. Iar cu şobolanul înecat lucrurile nu aveau cum
să se aranjeze. Dar taică-meu, Paul Egorovici, n-a vrut să sacrifice
butoiul... Era prea zgârcit ca să-şi sacrifice marfa. Dar cum era şi foarte
credincios, a chemat un popă şi i-a cerut să citească, deasupra butoiului
profanat, rugăciuni de purificare... După care a pus în vânzare tot uleiul
sfinţit de faţa bisericească...
ANA PETROVNA – Aţi început să deliraţi, Anton Pavlovici. Ia uitaţi-vă
ce respiraţie sacadată aveţi... Şi mai şi deliraţi... Dar tot e bine că aveţi o
faţă liniştită. Vreţi să vă aduc o oglindă?
CEHOV - "Am fost iluminat de Prea Înaltul", ne-a spus tata... he, he, he...
Iluminat de prea înaltul...
ANA PETROVNA – Dar e bine să deliraţi, delirul uşurează. Vreţi să vă
pun pe piept punga cu gheaţă pilită?
CEHOV - Nu, Sarah. Ce rost are să pui gheaţă pe o inimă care sună a gol?
ANA PETROVNA – Am să deschid ferestrele, da?
CEHOV – Totul a ars la nenorociţii ăştia de Fedotik. Tot...

Ea rămâne lângă bolnav.

ANA PETROVNA – Aţi început să gâfâiţi tot mai tare. Şi transpiraţi mult
la tâmple. Dar nu vă fie frică, am să vă şterg eu de sudoare.

Ea nu face nici un gest. Pauză.

CEHOV (ca şi cum ar fi pe cale să adoarmă) – Închideţi fereastra, Sarah.

Nu-mi plac toţi aceşti fluturi de noapte care invadează odaia... Sau mai
bine stingeţi lampa. Nu-mi place să aud cum se izbesc fluturii de lampa
aprinsă. Nu-mi place mirosul de fluture carbonizat, Ana Petrovna...

31
 ANA PETROVNA începe să deruleze încet cearşaful alb peste trupul lui
CEHOV. Îl acoperă treptat, cu gesturi tandre, luând-o de la picioare şi
sfârşind cu faţa şi creştetul muribundului.

CEHOV (acoperit deja cu cearşaful alb) – Aţi stins-o?

ANA PETROVNA – Da, Anton Pavlovici... Da...

Cineva bate la uşă. ANA PETROVNA se duce să deschidă.

32
 SCENA 7

CEHOV şi trei doctori : CEBOUTÎKIN, ASTROV şi LVOV. Ceva mai

târziu, TRECĂTORUL.

Cei trei doctori sunt reuniţi în jurul patului pe care zace corpul lui
CEHOV acoperit cu cearşaful alb.

ASTROV – Eu unul tot nu reuşesc să înţeleg de ce ne aflăm aici.

CEBUTÎKIN – Suntem aici pentru că ni s-a spus să venim, de aia.
ASTROV – Explicaţia dumitale, dragă colega, este total abracadabrantă.
CEBUTÎKIN – Ni s-a spus să venim şi am venit. Iată de ce suntem aici.
ASTROV – Cine ne-a spus să venim?
CEBUTÎKIN - Mihail Lvovici, dumneata pui prea multe întrebări. Şi în
orice caz eu nu ştiu nimic.
LVOV – Şi în orice caz puţin vă pasă, Ivan Romanovici.
CEBUTÎKIN – N-am spus asta.
LVOV – Şi totuşi situaţia se prezintă astfel. Domnul Anton Pavlovici
Cehov este mort şi dumitale puţin vă pasă.
CEBUTÎKIN – A, în acest caz, pentru că dumneata spui că e mort,
înseamnă că am fost convocaţi ca să constatăm moartea domnului
Cehov.
ASTROV – Chestia asta mi se pare absolut ridicolă. Acum, pentru că e
mort, poate că ar fi timpul să fie în sfârşit lăsat în pace.
CEBUTÎKIN – Poftim, exact ceea ce voiam să spun şi eu. Şi în orice caz,
eu sunt împotriva autopsiei. De altfel, sunt ani de zile de când n-am mai
făcut nici o autopsie. Nici nu mai ştiu cum trebuie procedat. Altădată,
da, ştiam, dar între timp am uitat tot.
LVOV – Dar cine vorbeşte de autopsie? Trebuie doar să aruncăm o privire
ca să identificăm cadavrul.
ASTROV – Păi, daţi-i drumul, Evgheni Konstantinovici, pentru că tot aveţi
aerul că ştiţi ce trebuie făcut, ridicaţi cearşaful şi aruncaţi o privire.
CEBUTÎKIN – Poate că dumnealor vor să ne ceară să-l îmbălsămăm...
ASTROV – Ce mi se pare bizar este că nimeni nu s-a gândit să aprindă o
lumânare...
CEBUTÎKIN – La ce bun? Domnul Cehov n-a crezut niciodată în nimic.
ASTROV – Ce spui dumneata n-are nici o legătură.
CEBUTÎKIN – În orice caz, mie îmi este indiferent. Ca să nu mai zic că
sunt şi foarte obosit. Domnilor, propun să bem un pahar lângă acest
cadavru care a fost Anton Pavlovici Cehov.
LVOV – Ce ţicneală! Puţin respect, totuşi.

33
CEBUTÎKIN – Dar o zic cu tot respectul... Propun să bem un pahar la
căpătâiul lui Anton Pavlovici mort, şi asta cu tot respectul pe care i-l
datorăm.

CEBUTÎKIN scoate o sticla de vodcă şi trei pahare. Împarte paharele

şi le umple.

ASTROV – Şi dacă se descoperă bunăoară că nu este cadavrul lui?

CEBUTÎKIN – A! Iar începi cu elucubraţiile dumitale...
ASTROV – Ba de loc, încerc doar să reflectez...
LVOV – Gata, domnilor, ajunge! La muncă. (Ei ciocnesc, apoi, înainte de
a bea, varsă câte o picătură de vodcă pe jos, în buna tradiţie ortodoxă
pentru cinstirea mortului.) Ne aflăm aici ca să constatăm moartea unui
om. E simplu ca bună ziua. Deci, să constatăm ce avem de constatat şi
la revedere!

După ce a băut şi a scuturat bine paharul, ASTROV se apropie de

cadavru, ridică puţin cearşaful si aruncă o privire peste rămăşiţele
pământeşti ale lui CEHOV.

CEBUTÎKIN – Ei?
ASTROV – Ei ce?
CEBUTÎKIN – Ei bine, el e? (Aruncă şi el o privire.) Să fie mort cu
adevărat?
ASTROV – Da, cam are aerul.
CEBUTÎKIN – Săracul de el... E dureros să vezi cum cadavrul unui mare
scriitor este la fel de inutil şi insignifiant ca rămăşitele pământeşti ale
ultimului mujic.

CEBUTÎKIN umple din nou paharele.

LVOV – În ce mă priveşte, eu n-aş spune că e vorba de cadavrul unui mare

scriitor. Pentru mine Cehov nu a fost niciodată un mare scriitor.
ASTROV – Totuşi, colega, nu poţi să negi că n-a fost un mare scriitor.
LVOV – Nu neg. Decât că n-a fost la fel de mare ca Tolstoi, de exemplu.
CEBUTÎKIN – Totuşi, domnul Cehov face parte din familia marilor noştri
scriitori.
LVOV – Da, dar el este cel mai mic din familia celor mari.

Cei trei doctori ciocnesc din nou, varsă pe jos câte o picătură de vodcă
şi beau paharele până la fund.

ASTROV (după ce îşi drege vocea) – Şi de ce mă rog ar fi mai puţin mare?

34
LVOV – Pentru că nu este un scriitor eroic.
ASTROV – Asta-i bună! Ce spui dumneata este o chestiune de gust.
LVOV – Nu, dragă Mihail Lvovici, daţi-mi voie să vă contrazic, este o
chestiune de datorie.
ASTROV – De unde ai scos dumneata această datorie pe care o au scriitorii
să fie toţi eroici?
LVOV – Repet, în ce mă priveşte, tot ce vreau să spun este că domnul
Cehov n-a simţit niciodată într-un mod profund viaţa poporului.
Personajele lui Cehov nu au niciodată nici o forţă morală. S-ar spune că
domnul Cehov n-a fost capabil să vadă în societatea rusă nici un ţăran,
nici un muncitor, nici un intelectual care să aibă forţă morală.
CEBUTÎKIN (în timp ce umple din nou paharele) – Păcat că n-am adus şi
puţin caviar... În sfârşit... Eu, între Cehov care nu vede forţa morală şi
Gorki care vede forţa morală, îl prefer pe Cehov care nu vede forţa
morală.
LVOV – Asta pentru că nici dumneata n-ai avut niciodată forţă morală!
CEBUTÎKIN – Asta-i bună, dar de cine vorbim noi aici, de mine sau de
Anton Pavlovici?
ASTROV – Eu cred totuşi că Anton Pavlovici Cehov se ridică la aceeaşi
înălţime cu Puşkin, Gogol şi Lermontov.
LVOV – Da, dar în această serie de mari, el este cel mai puţin mare.
ASTROV – Deci recunoşti totuşi ca face parte din această serie de mari.
LVOV – Da, bineînţeles, numai că este cel mai puţin mare din această serie
de mari.
ASTROV (ridică paharul) – Atunci în cinstea lui Cehov, care este cel mai
puţin mare din seria celor mari.

Acelaşi joc. Cei trei dau paharele peste cap.

ASTROV – Deci, pentru a rezuma, cadavrul lui Cehov face totuşi parte din
seria celor mari...
CEBUTÎKIN – Cehov e mare, e fără îndoială un mare, un foarte mare
scriitor, cea ce nu-l împiedică să fie deasemenea şi foarte plicticos.
ASTROV – Plicticos!
CEBUTÎKIN – Încercaţi să citiţi una după alta patru sau cinci dintre
povestirile sale... şi veţi vedea cum devine plicticos... Cu cât citiţi mai
multe povestiri de-ale sale unele după altele, cu atât Cehov devine mai
plicticos... Pe scurt, asta e problema cu Cehov.
LVOV – A, cu asta sunt de acord.
CEBUTÎKIN – Dacă citeşti o povestire pe săptămână, merge, dacă citeşti
mai multe una după alta, Cehov devine din ce în ce mai plicticos. Dar el
rămâne, fără nici un drept de apel, unul dintre cei mai mari scriitori din
câţi au existat.

35
 CEBUTÎKIN umple din nou paharele.

ASTROV – Cehov e puţin plicticos pentru că personajele sale sunt nişte

fiinţe monotone. Ca noi toţi, de altfel.
LVOV – În ce mă priveşte, să am iertare, dar eu unul nu mă consider o
fiinţă monotonă.
ASTROV – Zău?!
LVOV – În ce mă priveşte, eu unul am principii morale, eu unul mă bat
pentru binele semenilor mei şi sunt deasemenea şi un patriot.
CEBUTÎKIN – Înseamnă că asta trebuie să fie definiţia însăşi a
monotoniei. Eu, în ce mă priveşte, n-am făcut niciodată nimic pentru
patria mea, n-am muncit niciodată şi n-am avut niciodată nici un
principiu moral. Şi dacă stai să te gândeşti bine e la fel de monoton ca
atunci când ai principii, când munceşti şi când faci ceva pentru patria
ta. De unde rezultă că sufletul omului trebuie că are în el ceva foarte
monoton. Iar acest domn, al căruia cadavru aşteaptă aici ca să-i
constatăm decesul, a înţeles perfect acest lucru. În sănătatea noastră!

Toţi trei beau.

ASTROV – Nu ştiu de ce, dar în ce mă priveşte, acum că Anton Pavlovici e

mort, eu unul mă simt uşurat.
CEBUTÎKIN – A, pentru că domnul Cehov te împiedica să exişti, poate?
ASTROV – Nu prea ştiu.
CEBUTÎKIN – Te împiedica să visezi, poate?
ASTROV – Dar acum că e mort, îmi zic că trebuie să uităm şi să ne
reapucăm de muncă.
LVOV – Toate personajele sale sunt oarecum ca fâşiile alea de hârtie
lipicioasă de ucis muşte. Nu atrag decât spleen-ul, vidul şi întunericul.
ASTROV – Păi, asta este! Regele sufletului slav e mort. Trăiască regele!

CEBUTÎKIN umple paharele.

CEBUTÎKIN – Ce înţelegi dumneata prin suflet slav, Mihail Lvovici? Eu

sufletul ăsta slav nu l-am văzut niciodată. Nu l-am zărit nici la părinţii
şi la rudele mele, nici la vecinii mei, nici la colegii mei de şcoală... Ce
vrea să spună asta, sufletul slav? Sforăitul slav, da, asta înţeleg ce vrea
să spună... Sau un scuipat sănătos slav... Sau o băşină slavă... Sau un
râgâit slav... Dar sufletul? Cine a inventat această mare prostie, şi
anume că sufletul slav ar avea ceva în plus faţă de sufletul latin, sau
german sau turc...

36
 Cei trei doctori rămân nemişcaţi, cu paharele în mână. CEHOV trage
cearşaful de pe el şi se aşează brusc în capul oaselor.

CEHOV – În mine sunt prea multe contradicţii. Cum să trăiesc cu toate

contradicţiile astea? Călăul şi victima coexistă în mine unde ocupă părţi
egale... Câteodată caut disperat singurătatea... dar deîndată ce sunt
singur mă plictisesc până la disperare şi caut disperat societatea...
Frumuseţea mă fascinează, de fapt nu mă înclin decât în faţa Zeului
Frumuseţii, dar toată viaţa mea nu am făcut decât să observ urîţenia,
alterarea frumuseţii, infirmitatea frumosului, modul în care frumuseţea
este cangrenată de moarte... Nu sunt religios, urăsc religia, îl urăsc pe
Dumnezeu, dar în acelaşi timp mi-e sete de nemurire... De fapt, pe
Dumnezeu îl urăsc pentru că nu există... Ideologii mă fac întotdeauna să
râd. Şi întotdeauna am găsit că orice filozofie pozitivistă care promite o
viaţă mai bună nu este decât un discurs tâmpit, reducător... Şi totuşi, şi
totuşi nu mă pot împiedica să nu trăiesc în viitor, idolul meu este
viitorul, memoria mea este întoarsă spre viitor...

CEHOV coboară din pat, se duce la dulap, îl deschide, scoate un pahar

şi o farfurioară cu măsline. Revine lângă cei trei medici. CEBUTÎKIN
umple paharul lui CEHOV. Toţi patru beau şi mănâncă măsline.

CEHOV – Ştiu că n-am fost niciodată tandru cu personajele mele... Ştiu că

povestirile şi piesele mele sunt printre cele mai crude care s-au scris
vreodată... Dar totul ţine de faptul că sensul meu de orientare este
dirijat de un fel de busolă morală, care îmi arată întotdeauna
întunericul...

TRECĂTORUL intră.

TRECĂTORUL – Bună ziua... Scuzaţi-mă că vă importunez cu o întrebare,

într-un moment de mare durere pentru dumneavoastră... Dar aş vrea să
ştiu dacă acesta este cortegiul funebru al scriitorului Anton Pavlovici
Cehov?
LVOV – Da...
TRECĂTORUL - O! Cât de uşurat mă simt... Imaginaţi-vă că m-am dus la
Gara Nicola special ca să aştept sosirea rămăşiţelor pământeşti ale lui
Cehov… Pentru că aşa mi se spusese, că la Gara Nicola trebuia să
sosească sicriul... Dar cum am ajuns cu ceva întârziere la Gara Nicola,
peste ce dau… Peste un cortegiu funerar care era deja pe cale de a se
forma… Iar pe peron, orchestra militară cânta un marş funebru şi atunci
mi-am zis, ia te uită, cinste autorităţilor noastre care consideră că
evenimentul, adică înmormântarea unui mare scriitor, trebuie marcat cu

37
 o anumită pompă... Şi am urmat cortegiul care înainta în ritmul muzicii
marţiale... Şi pe drum, ce aflu, că nu era cortegiul cel bun... Pentru că se
pare că sicriul generalului Keller, căzut în luptă în Manciuria, sosise la
gară în acelaşi timp cu sicriul lui Cehov, care venise din Germania... Şi
atunci am făcut stânga împrejur şi m-am întors la gară... Dar la Gara
Nicola nu mai era nimeni... decât vagonul în care fusese transportat
sicriul scriitorului şi, credeţi-mă, m-a pufnit râsul pentru că pe vagon,
care avea şi o culoare verzuie, era scris "Transport de stridii". Şi atunci
m-am simţit uşurat pentru că mi-am spus, ia te uită, mi-am făcut
speranţe degeaba cu autorităţile noastre, dar de fapt ele rămân tot atât
de bătute în cap ca de obicei... Asta este societatea noastră rusă... Şi am
fugit deci să ajung din urmă cortegiul cel bun, numai că, iată, nu mai
sunt sigur de nimic... Dar pentru că spuneţi că ăsta e cel bun...
ASTROV – Da, e cel bun.
TRECĂTORUL (se prăbuşeşte, epuizat, pe un scaun) - Bine, păi dacă e cel
bun rămân... Dar ce-am putut să alerg... Sunt asudat ca un cal...

CEHOV îi întinde cearşaful alb cu care TRECĂTORUL îşi usucă

fruntea.

CEHOV se instalează în fotoliul balansoar, dă capul pe spate şi îşi

acoperă faţa cu o carte deschisă.

38
 SCENA 8

Aceiaşi ca în scena precedentă, plus cele trei surori, OLGA, MAŞA şi

IRINA.

Apariţia celor trei surori anunţă începutul unui fel de petrecere. De

afară se aude o fanfară care cântă, poate, în parcul public.

Cele trei surori se apropie întâi de CEHOV.

OLGA – Bună ziua, Anton Pavlovici...

MAŞA (către Olga) – Mai tare...
OLGA – Bună ziua, Anton Pavlovici...
IRINA (către LVOV) - Doarme?
LVOV – Nu ştim.
MAŞA – Sau poate că e deja mort...
LVOV – Nu ştim dacă e mort sau viu.
OLGA – Nu e mort, respiră. Bună ziua, Anton Pavlovici.
LVOV (ia poziţia de drepţi, pocnind din călcâie, în faţa OLGĂI) - Dragă
Olga Sergheievna, daţi-mi voie să mă prezint... Evgheni
Konstantinovici Lvov, medic de departament.
IRINA – Să-l lăsăm să doarmă. Mai putem aştepta. Nu suntem grăbite de
loc.
LVOV – Şi aici prezent iată-l şi pe colegul meu, Mihail Lvovici Astrov...
CEBUTÎKIN (care se aşează într-un colţ al încăperii) – Iar eu, eu sunt
regele proştilor...
MAŞA – Sunt sigură că ne aude... Ne auziţi, nu-i aşa că ne auziţi, Anton
Pavlovici?
CEHOV (fără să deschidă ochii) – Ce-i cu muzica asta militară? Doar nu
sunt încă mort.
IRINA - Aha, jucaţi teatru, Anton Pavlovici. Îmi daţi voie să vă îmbrăţişez?
CEHOV – Tu eşti, Irina?
IRINA – Da.
CEHOV – Ai venit să-mi spui la revedere?
IRINA - Da. Şi nu sunt singură, iată-le şi pe surorile mele, Maşa şi Olga.
LVOV (ia poziţia de drepţi, pocnind din călcâie, în faţa IRINEI) – Dragă
Irina Sergheievna, daţi-mi voie să mă prezint... Evgheni
Konstantinovici Lvov, medic de departament.
CEHOV – Dar ce zi suntem azi?
LVOV – Şi aici prezent iată-l şi pe colegul meu, Mihail Lvovici Astrov...
OLGA – Astăzi suntem pe doi iulie.

39
CEHOV – Deja?
OLGA – Da.
CEHOV – Şi totuşi nu vă aşteptam... Nu, Irina, ar fi mai bine să nu mă
îmbrăţişezi. Probabil că miros oribil... Mi-au făcut o injecţie cu
camfor... Iar pe căldura asta atât de apăsătoare... Dar apropie-te puţin,
Irina... pentru că tu... tu miroşi atât de frumos...

IRINA se aşează la căpătâiul lui CEHOV şi îi mângâie tâmplele. În

colţul în care s-a retras, CEBUTÎKIN găseşte o ghitară şi începe să o
acordeze.

CEBUTÎKIN – Niciodată, niciodată, timpul care a trecut nu mai revine...

Incredibil cât de tâmpită poate să fie această reflecţie...
OLGA – Ştiţi, Anton Pavlovici, eu şi surorile mele vrem de fapt să vă
anunţăm o veste extraordinară.
CEHOV – A, deci plecaţi la Moscova!
MAŞA – Asta-i bună, dar de unde ştiţi?
CEHOV – Ştiu, Maşa, ştiu. Vino, Maşa, dă-mi mâna ta caldă... Sunt zece
ani de când tu şi cu surorile tale tot vreţi să plecaţi la Moscova... Şi
niciodată până acum n-aţi reuşit să plecaţi la Moscova... Dar era vremea
să luaţi o decizie...
LVOV (ia poziţia de drepţi, pocnind din călcâie, în faţa MAŞEI) – Dragă
Maşa Sergheievna, daţi-mi voie să mă prezint... Evgheni
Konstantinovici Lvov, medic de departament.
IRINA – Da, vom pleca! Vom pleca!
LVOV – Şi aici prezent iată-l şi pe colegul meu, Mihail Lvovici Astrov...
CEHOV – Când veţi ajunge la Moscova, să vă duceţi să-i spuneţi bună ziua
din partea mea prinţesei Bariatinskaia... (Tuşeşte. După fiecare criză de
tuse CEHOV traversează câteva momente de amnezie şi face eforturi
pentru a regăsi contactul cu realitatea şi a recunoaşte oamenii.) Sau
poate că prinţesa Bariatinskaia sunteţi chiar dumneavoastră... Bună
seara, prinţesă... Ce amabil din partea dumneavoastră că aţi trecut pe la
mine. Sunt mâhnit că trebuie să vă primesc în starea asta, dar...
IRINA – Nu sunt prinţesa Bariatinskaia. Sunt Irina.
CEHOV - Olga, tu poţi să mă îmbrăţişezi, ţie îţi dau voie... Tu ai fost
întotdeauna încarnarea însăşi a sentimentului datoriei... Tu poţi să mă
îmbrăţişezi, dragă Olga... Tu eşti destul de obişnuită cu mizeria
umană... În şcoala aceea a voastră cred că miroase la fel de urât ca la
mine în odaie...
OLGA (îl mângâie pe CEHOV) – Calmaţi-vă, Anton Pavlovici... Odaia
dumneavoastră e plină de flori... Toţi trandafirii pe care i-aţi plantat în
grădină sunt în floare... Iar Anfisa a adus şi ghivece pe care le-a pus
peste tot...

40
CEHOV - Maşa...
MAŞA - Da...
CEHOV – Ai putea să-mi iei pulsul? Oare pulsul meu e normal? Ar trebui
să fie normal... Doar mi-au făcut o injecţie cu morfină şi am făcut şi
inhalaţii de oxigen...
MAŞA – Da, e normal.
CEHOV – Atunci să punem puţină muzică... (IRINA se duce şi pune în
mişcare gramofonul.) Olga, Maşa, Irina... Ce minunat e să vă am pe
toate trei aici! Aşează-te, Irina. Şi tu, Maşa, vino lângă mine, aici...
Olga, adu scaunul acela... Aruncă pe jos toate foile acelea... Golţev îmi
trimite mereu manuscrise... Sute şi sute de manuscrise... Incredibil cum
toată lumea scrie în Rusia, nebunie curată... Numai că eu nu mai am
puterea să le citesc... Deci, urmează să plecaţi la Moscova... Bravo!
MAŞA – Da, de data asta chiar plecăm! Dacă aţi şti, Anton Pavlovici, cât
de cenuşiu a devenit oraşul nostru după plecarea regimentului. O
adevărată gaură neagră... Parcă plouă şi mai mult ca înainte... Şi când
nu plouă, praful pătrunde peste tot, peste tot... Acasă la noi ştergem
praful de trei ori pe zi, şi nu-i suficient... Toate rochiile noastre sunt
impregnate de praf, s-ar spune că praful nu cunoaşte barieră, ne-a
pătruns până şi în suflet...
TRECĂTORUL (se apropie timid de MAŞA) – Dacă îmi permiteţi, am
impresia că v-am văzut deja la Gara Nicola... unde era cât pe ce să nu
prind cortegiul cel bun... După ce am făcut pe jos mai bine de 15
verste...
CEHOV – Maşa, ai poate ştiri de la Verşinin?
MAŞA (brusc izbucneşte în plâns) - Nu. Dar de ce sunteţi întotdeauna atât
de crud, Anton Pavlovici? De ce mă faceţi să sufăr, chiar şi acum, când
sunteţi pe cale să muriţi? De ce ne condamnaţi până în ultima clipă?
ASTROV (se apropie de MAŞA, pocneşte din călcâie în stil militar) –
Acordaţi-mi, draga Maşa Sergheievna, acest dans.

Cuplul începe să danseze un vals în jurul fotoliului în care zace

CEHOV. CEBUTÎKIN, care dă impresia că ar fi foarte marcat de
prezenţa celor trei femei, continuă să ciupească din când în când
corzile ghitarei, fără să cânte efectiv la ghitară.

CEHOV – Ultima clipă! Ultima clipă, care ultimă clipă? Cum aş putea eu
să condamn pe cineva? Nu vedeţi că sunt grav bolnav? Că abia respir?
Lăsaţi-mă în pace. În casa asta unul dintre servitori fumează noaptea în
camera sa. Şi tot fumul urcă aici... În fiecare noapte îl simt cum se
scoală la ora două şi fumează în odaia sa... şi tot fumul vine aici... De
aia m-am instalat aici, ca să respir aer curat, şi iată că un nebun afumă
aerul curat al nopţii...

41
LVOV (se apropie de IRINA, pocneşte călcâiele în stil militar) – Acordaţi-
mi, dragă Irina Sergheievna, acest dans.

Al doilea cuplu dansează un vals şi începe să se rotească în jurul

fotoliului în care zace CEHOV.

TRECĂTORUL (se apropie cu timiditate de OLGA) – Dacă îmi permiteţi,

cred că v-am văzut deja la Gara Nicola... unde era cât pe ce să nu prind
cortegiul cel bun... S-ar părea că şi generalul Keller a murit... ucis în
Manciuria... asta e Rusia...
IRINA (dansând în continuare cu LVOV) – Anton Pavlovici...
CEHOV – Da...
IRINA – Am pus muzică... Auziţi că am pus muzică?
CEHOV – Ce? Plecaţi, plecaţi, plecaţi...
OLGA – Anton Pavlovici, ah, Anton Pavlovici... în ce delir ne-aţi putut
îmbarca... Vreţi să scuipaţi?
CEHOV (care se sufocă) – Da... Da...
OLGA – Unde e scuipătoarea?
CEHOV (panicat, cu gura plină de sânge) – Aici... aici...

Cele trei surori, ASTROV şi LVOV caută scuipătoarea în jurul patului.

MAŞA – Unde? Unde e?

CEBUTÎKIN – Acolo... Acolo...

Cele trei surori găsesc scuipătoarea şi îl ajută pe CEHOV să scuipe

sânge. După această nouă criză, şi după ce a scuipat sânge, CEHOV
arată mai bine, afişează chiar un zâmbet pe faţă. Se aşează din nou în
capul oaselor.

CEBUTÎKIN se apropie discret de OLGA.

CEBUTÎKIN (în şoaptă) – Sunteţi copia fidelă a mamei dumneavoastră...

Ah, ce mult am iubit-o pe mama dumneavoastră... Toată viaţa am iubit-
o, ca un nebun... Dar de fapt am fost un prost!
CEHOV - Ha, chestia asta mă face să râd! Ha-ha! E muzică militară ce
auzim noi acum? Ce caraghios, muzica militară care se îndepărtează pe
stradă iar eu, eu sunt pe cale să mor. Ich sterbe... ich sterbe... N-ar fi
trebuit niciodată să părăsesc Moscova... Iată, mi-au dat o pijama prea
largă! Ia te uită cum îmi spânzură mânecile... Dar cum e posibil... Şi
halatul de casă, la fel, prea larg... De ce mi se dau oare, de un timp,
veşminte prea largi?
MAŞA – Vreţi să dansaţi cu mine, Anton Pavlovici?

42
 CEHOV coboară din pat. În halatul său de casă excesiv de larg,
CEHOV are aerul unei păsări care, atunci când merge pe pământ,
devine caraghioasă şi stângace. El dansează cu MAŞA.

ASTROV se apropie de IRINA.

ASTROV – Daţi-mi voie să mă prezint... (Sărută mâna pe care i-o întinde

IRINA.) Mihail Lvovici Astrov...
CEBUTÎKIN – Iar aici prezent iată-l pe colegul meu Evgheni
Konstantinovici Lvov...
ASTROV (furios) – Încetează, Ivan Romanovici!
CEBUTÎKIN (în şoaptă, discret, către MAŞA, privind-o cum dansează cu
CEHOV) - Ah, Maşa, Maşa... Sunteţi portretul identic al mamei
dumneavoastră...
CEHOV – Draga mea Maşa... Nu e încă totul pierdut, draga mea Maşa...
Am să-ţi spun un secret... Înainte de februarie, mă voi duce în Franţa...
(Către IRINA.) Irina, deschide dulapul ăla... Vezi că e o sticlă de
şampanie în dulap...
CEBUTÎKIN (se adresează în continuare MAŞEI) - Ah, cât am putut s-o
iubesc pe mama dumneavoastră... Toată viaţa mea am iubit-o... Şi când
vă văd pe toate trei aici, ei bine, pentru mine nu e uşor...

IRINA deschide dulapul şi aduce o sticlă de şampanie goală.

TRECĂTORUL îşi face mereu vânt cu pălăria şi din când în când
scoate batista ca să-şi şteargă sudoarea de pe ceafă şi de pe frunte.

TRECĂTORUL – Şampania e buna numai dacă e rece...

CEHOV – Veniţi, toată lumea bea şampanie! Irina, deschide te rog sticla!
Olga, adu nişte pahare, sunt pahare în bucătărie... acolo...

OLGA aduce pahare. CEHOV şi MAŞA se opresc din dans. Fiecare ia

câte un pahar.

IRINA (ridicând paharul) – Pentru Anton Pavlovici!

Toţi rămân nemişcaţi, cu paharele goale în mână.

CEHOV – E bună, nu-i aşa? N-o să credeţi, dar doctorii sunt cei care mi-au
recomandat şampanie. Nu mint. Cum am dificultăţi de respiraţie,
trebuie să beau şampanie. Şi ştiţi de ce? Pentru că şampania conţine
bule de aer. Deci şampania mă ajută să respir mai bine. Şampania mă
face să înghit aer curat... E nemaipoment...

43
 OLGA pune paharul pe masă şi opreşte muzica. Din nou, cu excepţia
lui CEHOV, toate personajele rămân imobile.

CEHOV (se scufundă într-un fotoliu) – Dintotdeauna am fost acuzat că n-

am avut niciodată o pasiune adevărată, puternică, intensă, nebună,
iraţională... Şi totuşi eu am iubit, toată viaţa mea am iubit... Ce vrea să
spună asta, o pasiune iraţională? Mi s-a reproşat că n-am iubit niciodată
orbeşte... Dar cei care îmi fac reproşuri uită că toată viaţa am fost
bolnav... Şi că sunt încă bolnav... Şi că voi fi încă bolnav atât cât îmi
mai rămâne de trăit... Toată copilăria mea am fost bolnav... Toate bolile
s-au lipit de mine... tuse, hemoroizi, peritonite, migrene, probleme
cardiace, tulburări de vedere, reumatism la creier... dar marea mea
specialitate, mes chères dames, a fost aceea de a scuipa sânge. Sunt unii
care scuipă foc... Bineînţeles, e mai frumos când scuipi foc... E chiar
romantic... Dar eu, toată viaţa mea am scuipat sânge. Aveam 24 de ani
când am început să scuip sânge. Şi iată că scuip sânge de 20 de ani...
Sunt 20 de ani de când scuip sânge fără încetare... Deci, plecaţi toate
trei la Moscova.
IRINA – Da. Vom închiria o casă pe strada Basmania... Chiar lângă casa
unde ne-am născut...
MAŞA – Şi o să trăim! O să trăim, Anton Pavlovici! O să trăim!
IRINA – Iar eu, într-o bună zi, voi închiria o cameră la Hotelul Europa, ca
să petrec o noapte la Hotelul Europa. Toată viaţa mea am visat să petrec
o noapte la Hotelul Europa. Aţi tras vreodată la Hotelul Europa, Anton
Pavlovici?
CEHOV (fără să-i răspundă IRINEI, se întoarce spre OLGA) – E adevărat,
Olga, plecaţi?
OLGA (ştergându-şi o lacrimă) - Da!
CEHOV – Aţi luat marea hotărâre?
OLGA (suflându-şi nasul în batistă) – Da! Da!
CEHOV – Părăsiţi totul, totul, ca să vă instalaţi la Moscova?
OLGA - Da! Da! Da!

Cele trei surori se îmbrăţişează, în pragul unei crize de nervi.

CEBUTÎKIN reîncepe jocul cu ghitara, din când în când ciupeşte o
coardă, joacă două trei note, etc.

CEHOV – Şi când e plecarea? Când v-aţi hotărât să plecaţi? Pentru că

acum e deja puţin târziu. E deja iulie şi în iulie nu mai găsiţi nimic de
închiriat... Şi apoi, am auzit că tifosul face ravagii în acest moment la
Moscova...
OLGA (plângând) – O să plecăm atunci... anul viitor...

44
MAŞA – Da, anul viitor...
IRINA – La primăvară...
OLGA – Anul viitor la primăvară. Hotărârea e luată.
CEBUTÎKIN – Destul! Eu unul cred că... ajunge cu... Chiar dacă...
Ajunge, gata...
CEHOV (care scoate un ziar din buzunarul halatului) – Cum poate fi atât
de tâmpit acest Skabicevski? Cum poate să fie cineva atât de tâmpit?
Un tâmpit care mă tratează de clovn... Aţi citit ziarul? Mă tratează de
clovn... "Cehov, unul dintre acei clovni ai gazetelor destinat să moară
uitat la piciorul unei palisade..." Ei bine, poftim, eu nu mor la piciorul
unei palisade... Mor înconjurat de femei! De cele mai minunate femei...
Mulţumesc că aţi venit, Olga... (Nou acces de tuse.) Olga, unde eşti?
Irina... Maşa...

Cele trei surori nu-i mai răspund lui CHOV. Ele rămân nemişcate, în
picioare, ca nişte spectre. CEHOV se uită în jur, le caută în încăpere
din priviri, dar nu le mai vede.

CEHOV – De fapt, ce am iubit eu cel mai mult în poveştile mele de

dragoste au fost preliminariile... Flirtul galant... Olga, Maşa, Irina...
Unde sunteţi? De ce oare suntem tentaţi să considerăm că întregul
univers este vinovat de decepţiile noastre? De ce? Maşa? Draga mea
Irina... Ce veselă poţi să fii tu întotdeauna, ce spontană... şi cum se vede
că arzi de dorinţa de a te dedica unei cauze, de a crede... Du-te, Irina,
du-te la Moscova, fugi la Moscova... Moscova înseamnă viaţă... (Începe
să râdă cu oarecare cinism. Râsul se transformă din nou în tuse.
Dezgustat de sine însuşi, scuipă din nou sânge în scuipătoare, dar cu
un gest rapid, de om extrem de obişnuit cu operaţiunea.) N-ar fi trebuit
să vin aici... Întâi m-au sfătuit ca nu cumva să-mi petrec iernile la Yalta
şi mi-au recomandat împrejurimile Moscovei. Apoi mi-au spus să plec
în Germania. Mai înţelege ceva dacă poţi! Anfisa! Anfisa! Adu-mi nişte
apă caldă... Adu-mi mantaua şi pălăria... Am de făcut o vizită... Am
uitat ceva... (Pentru sine însuşi.) Sunt total bătut în cap... Cum am putut
să-l uita pe...
TRECĂTORUL (se apropie de MAŞA) – Imagina-ţi-vă că era cât pe ce să
nu mai prind cortegiul cel bun... Cum ajunsesem puţin în întârziere la
Gara Nicola, peste ce dau? Peste alt cortegiu, care nu era cortegiul
pentru care venisem eu, era cortegiul generalului Keller, ucis în
Manciuria... pentru că sicriul generalului sosise în acelaşi timp cu
sicriul lui Cehov, care el, sicriul lui Cehov, venea din Germania... Asta
este societatea noastră rusă... Şi apoi a trebuit să alerg, dar ce-am mai
alergat, ca să prind din urmă cortegiul cel bun... şi iată că sunt numai
şiroaie de sudoare...

45
Toate privirile personajelor se fixează în gol.

46
 SCENA 9

Personajele din scena precedentă, plus BOBIK.

BOBIK poartă haine de gardian de imobil din anii '70. El se comportă

ca şi cum scena s-ar petrece în casa memorială a lui CEHOV de la
Yalta.

Lumină sugerând dimineaţa. Un cocoş cântă undeva afară, departe.

CEHOV, îmbrăcat, stă aşezat pe fotoliul balansoar, în penumbră.

Celelalte personaje au rămas imobile, ca nişte statui de ceară.

BOBIK – Bună ziua, Anton Pavlovici.

CEHOV – Bună ziua.
BOBIK – Nu mă recunoaşteţi, este?
CEHOV – Nu.
BOBIK – E ceva timp de când n-aţi mai trecut pe aici.
CEHOV – Da, e adevărat.
BOBIK – Eu sunt paznicul-grădinar. De treizeci de ani vă aştept. Dar poate
că ar trebui să încep prin a mă prezenta. Numele meu este Bobik.
CEHOV – Bobik...
BOBIK – Bobik...
CEHOV – Bobik şi... mai cum?
BOBIK – Să zicem că... Bobik ajunge. Bobik şi atât, nu vă spune nimic?
CEHOV – Nu. Îmi pare rău.
BOBIK – E adevărat că n-am fost niciodată un personaj în sensul plin al
cuvântului. Şi apoi, dumneavoastră nu v-aţi aşteptat ca eu să pot
creşte... să îmbătrânesc chiar... Ei bine, aşa se întâmplă cu ficţiunea... E
ca şi în viaţă... Personajele îmbătrânesc, câteodată devin din ce în ce
mai şterse, câteodată mor şi dispar definitiv în neant. Nu suntem toţi ca
domnişoara Nina Mihailovna, care rămâne mereu tânără, în ciuda
nefericirilor care o urmăresc. Sau ca domnul Nikolai Alexeievici
Ivanov care nici nu îmbătrâneşte şi nici nu moare niciodată, în ciuda
faptului că îşi trage în fiecare seară câte un glonte în cap.
CEHOV – Nu înţeleg nimic din ce mormăiţi acolo, domnule Bobik.
BOBIK – Ba da, mă înţelegeţi foarte bine. Şi vă şi amintiţi foarte bine de
mine. Toată lumea se tăvăleşte pe jos de rîs când vine vorba de mine.
Vă amintiţi de replica lui Solionîi în "Trei surori"... actul doi... "Dacă
copilul acesta ar fi al meu, l-aş frige într-o tigaie şi l-aş mânca fript"... E
de rîs, trebuie să recunosc că e de rîs... Este replica la care se râde cel

47
 mai mult la piesele dumneavoastră... Milioane de spectatori au izbucnit
în rîs la această replică... Şi pe bună dreptate, pentru că este atât de
neaşteptată... Şi atât de bine plasată... în miezul însuşi al deprimării
totale... Ei bine, eu sunt copilul pe care l-aţi destinat să fie fript în
tigaie... Eu sunt Bobik, fiul Natalei şi al lui Andrei...
CEHOV – Domnule, dumneavoastră deliraţi. De câţi ani lucraţi în vila
aceasta?
BOBIK – De treizeci de ani.
CEHOV – Atunci asta explică tot.
BOBIK – Nu, domnule Cehov, asta nu explică nimic. Iar în materie de
psihologie, totuşi, nu s-ar spune că nu vă pricepeţi, că n-aţi şti câte
ceva... Deci, asta nu explică nimic.
CEHOV – Şi totuşi, treizeci de ani, e mult...
BOBIK – De fapt, ceea ce vreţi să ştiţi este cum am ajuns eu să ştiu că din
când în când dumneavoastră veniţi aici şi daţi târcoale casei.
CEHOV – Nu dau eu târcoale casei. Unde dau eu târcoale casei?
BOBIK – Ba da, daţi târcoale casei. Din când în când veniţi aici, ca să vă
revedeţi vila dumneavoastră de la Yalta, la care ţineţi atât de mult. La
fiecare cinci, şase ani, treceţi pe aici şi daţi târcoale... Fără să vă audă
nimeni, fără să vă vadă nimeni... De fiecare dată vă amestecaţi în
grupurile de turişti care vin să viziteze vila... Vă daţi seama ce senzaţie
bizară am, de fiecare dată când vă recunosc printre toţi aceşti vizitatori,
în mulţimea de turişti...

BOBIK începe să cureţe praful de pe obiectele din încăpere, s-ar spune

că pregăteşte încăperea pentru ora de deschidere a casei memoriale.

BOBIK – Nu ştiu cum a trecut timpul. Probabil că sunt foarte bătrân.

Bunicul meu a fost general de brigadă într-o capitală de gubernie.
Încotro se îndreaptă Rusia? Cine ar fi crezut că toate astea se vor
întâmpla într-o bună zi? Taică-meu se numea Andrei Sergheievici
Prozorov. Dar eu... eu mă numesc Bobik. Toată lumea mi-a spus Bobik,
de când mă ştiu. Nu ştiu cine a ales pentru mine acest prenume…
Maică-mea, care a murit în cel mai nenorocit moment al vieţii mele, se
numea Natalia Ivanovna. Dar toată lumea îi spunea Nataşa… Ce
frumoasă era casa părinţilor mei! Cu noi mai locuiau două mătuşi,
surorile lui taică-meu, Olga şi Irina. El mai avea o soră, Maşa, a treia sa
soră, dar Maşa trăia cu bărbatul ei înafara oraşului… Şi iată că într-o zi
Irina a plecat la Moscova… Şi apoi a venit războiul… Nici nu mai ştiu
cum de s-au putut întâmpla toate... Întâi a fost războiul şi după aceea a
fost revoluţia... Şi vechea Rusie a dispărut… Cum de s-a putut întâmpla
un lucru ca ăsta, eu unul n-am prea înţeles niciodată... Cum de au reuşit
ei să omoare vechea Rusie? Dar sufletul rus, săracul, el a supravieţuit!

48
 De aia bolşevicilor nu le-a reuşit niciodată aşa-zisa lor revoluţie.
Problema, cu noi, ruşii, este că suntem aspiraţi de întinderea nesfârşită a
Rusiei ca de nisipul mişcător. E ca şi cum ni s-ar fi croit veşminte prea
mari... care atârnă şi trenează pe jos... ceea ce ne împiedică la mers...
Aşa se prezintă sufletul rus... înecat în întinderea fără sfârşit... De aia
bolşevicii s-au înecat şi ei, cu tot cu revoluţia lor, în spaţiul fără
sfârşit...

Pauză. Dintr-un motiv inexplicabil, CEHOV tace. Uneori BOBIK nici

nu i se mai adresează direct. El se ocupă de "statuile de ceară" pe care
le examinează, le aranjează, le periază, le curăţă de praf, etc. Din când
în când, fără a trezi vreo reacţie în jur, CEBUTÎKIN ciupeşte corzile
ghitarei.

BOBIK (mereu ocupat cu ceea ce pare a fi treaba sa de fiecare zi) – Din

motive care îmi scapă maică-mea a vrut să fac carieră militară. Şi am
început cariera militară. Ea voia să devin, ca Napoleon, general la 24 de
ani. Iar eu am devenit locotenent la 24 de ani. Apoi, când a început
războiul, maică-mea a făcut pe dracul în patru ca să fiu eliberat din
armată pe motive de sănătate. Şi într-o zi, pe nepusă masă, m-a trimis la
studii în Elveţia. Şi apoi mi-a scris o scrisoare, la Geneva unde eram:
"Orice s-ar întâmpla, nu care cumva să te întorci în Rusia"... Şi apoi
bolşevicii au pus mâna pe putere.

Pauză. Toate personajele, inclusiv CEHOV şi BOBIK privesc câteva

secunde în gol. BOBIK reîncepe apoi să aranjeze în încăpere. Deschide
obloanele, strânge paharele, aşează scaunele la locul lor, etc.

BOBIK – Îmi amintesc de toamnele lungi din copilărie, în oraşul meu

natal... Ce frumos era pe vremea aceea, ce vastitate în jur, ce minunat
era râul... Seara se făcea mai răcoare şi ţânţarii ne invadau... Dar în
general clima era sănătoasă... Pădurea se afla la numai doi paşi de
casă... Iar mestecenii... era plin de mesteceni... Mestecenii erau supleţea
întruchipată, tandreţea întruchipată... Toată copilăria mea m-am jucat
printre mesteceni... Mestecenii erau, într-un fel, îngerii mei păzitori... O
altă amintire frumoasă este gara... pentru că în fiecare vară plecam la
Moscova. În fiecare vară eu şi maică-mea ne instalam la Moscova, într-
o casă de pe strada Germană. Dar mai mult decât Moscova, ce-mi
plăcea mie era călătoria până la Moscova. Ce fericit eram când
începeau pregătirile de călătorie, cu două săptămâni înainte de plecarea
la Moscova. Şi apoi, venea şi ziua când plecam la gară, care era destul
de departe de oraş, la vreo 20 de verste... Şi apoi luam trenul şi trenul
făcea mult până la Moscova şi opririle în gări, în toate gările, erau

49
 interminabile... Şi odată ajunşi la Moscova, la gara Nicola, luam o birjă
până pe strada Germană, şi maică-mea se tocmea întotdeauna la preţ cu
birjarul...

CEHOV se balansează în fotoliul balansoar. BOBIK priveşte câteva

secunde în gol, nemişcat, după care reîncepe să se mişte prin încăpere,
din ce în ce mai fantomatic.

BOBIK – De fiecare dată când maică-mea îmi vorbea de viitoarea mea

carieră militară, îmi dădea un singur şi bizar argument ca să-şi justifice
opţiunea făcută în ce mă priveşte: "cel puţin, în felul acesta n-ai să
semeni cu tatăl tău". E adevărat că şi taică-meu era o fiinţă aparte. Până
în ultima zi a vieţii sale n-a încetat să se îngraşe. Şi cu cât i se dădea
mai puţină mâncare cu atât se îngrăşa mai mult... Maică-mea îşi luase
obiceiul de a-i oferi la masă numai lapte bătut... "Ca să slăbeşti",
spunea ea... Dar el nu slăbea, dimpotrivă... Şi apoi, el avea obiceiul de a
se ascunde... Familia îl vedea din ce în ce mai rar… În fiecare zi, după
masa de prânz, se închidea în camera sa. "Pst, tatăl vostru lucrează" ne
spunea mama. De altfel, toată familia şi toate slugile casei aveau
consemn de la mama să nu care cumva să facă zgomot în apropierea
camerei unde se retrăgea taică-meu, şi mai ales în curte sub ferestrele
sale. Ce făcea el, închis în camera sa, uneori până la miezul nopţii, n-a
ştiut nimeni niciodată. Seara, el mânca rareori cu noi, pentru că
întotdeauna "avea ceva de terminat". După ce a murit, familia a găsit în
camera tatei în jur de şase mii de almanahuri şi reviste ilustrate, în
marea lor majoritate ruseşti, dar şi germane şi franceze...

Acelaşi joc. Pauză. Priviri în gol. CEHOV încetează să se mai

balanseze în fotoliul balansoar. BOBIK reîncepe să şteargă de praf, să
lustruiască şi să perie "statuile de ceară". Din când în când îndreaptă
câte un braţ, modifică poziţia unui picior, înclină un cap, etc.

BOBIK – În ultima sa scrisoare, înainte de a muri, maică-mea mi-a scris:

"Cu nici un preţ nu te întoarce în Rusia". Bolşevicii ne luaseră deja tot...
pământurile, pădurea, casa... Aşa se face că am ajuns portar într-un
mare hotel din Nisa. Timp de ani şi ani de zile am deschis şi am închis
uşa hotelului Pallady uneori de câte şase sute de ori pe zi. "Bonjour
monsieur, bonjour madame, oui, monsieur, oui, madame, bien sûr
mademoiselle, tout de suite, monsieur, voilà votre voiture, monsieur..."
Sunt cuvinte pe care le pronunţam în fiecare zi, de mai multe sute de ori
pe zi. Proprietarul hotelului mă angajase pentru că dorea ca portar un
rus alb în uniformă autentică de ofiţer. Când am acceptat propunerea
mă gândeam că nu voi rămâne la Nisa decât câteva luni, ca să adun

50
 ceva bani... Numai că între timp s-a întâmplat un lucru straniu. N-am
mai văzut cum trece timpul. E adevărat că şi clima la Nisa era destul de
blândă... Si apoi, în fiecare zi, mă gândeam la nenorocirile care loviseră
sfânta noastră Rusiei. Şi când am văzut că Gorki s-a întors în ţară, am
revenit şi eu... Şi după aceea Gorki a murit, iar pe mine m-au trimis în
lagăr... Dar am avut totuşi noroc pentru că m-au trimis în Kazahstan, la
muncile agricole... Era bine la câmp... Am avut noroc că nu m-au trimis
la minele de nichel la Norilsk... La Norilsk cei care mureau de epuizare
erau de şase ori mai numeroşi decât la noi... Iar la Kolima era şi mai
rău, dacă erai trimis la Kolima aproape că nu mai aveai şanse să ieşi
viu... dar de ce vă povestesc eu toate acestea? Dumneavoastră, dragă
Anton Pavlovici, aţi ratat două războaie, o revoluţie, două epoci de
foamete, marea teroare... Aţi avut înţelepciunea să ne faceţi o reverenţă
si să vă retrageţi înainte ca toate acestea să înceapă... Şi în orice caz, nu
cred că toate astea v-ar fi interesat într-un fel sau altul, nu cred că v-ar
fi incitat la scris... Haideţi, Anton Pavlovici... acum chiar că trebuie să
plecaţi... dintr-un moment în altul trebuie să sosească grupurile de
elevi... data viitoare când mai veniţi am să vă povestesc cum de am
ajuns să lucrez la Yalta...

BOBIK tuşeşte discret.

Restul personajelor rămân nemişcate.

BOBIK contemplă timp de câteva zeci de secunde tabloul "statuilor de

ceară". Afişează un aer destul de mulţumit.

Dintr-o dată însă se încruntă, atenţia sa este atrasă de un fir de praf

aşezat pe îneca lui CEHOV. Se apropie şi dă un bobârnac firului de
praf. CEHOV, devenit şi el o "statuie de ceară", nu mişcă.

Foarte satisfăcut de rezultatul muncii sale, BOBIK tuşeşte.

Se aude fluieratul unei locomotive. BOBIK îi întinde lui Cehov

mantaua, pălăria, bastonul, geanta de voiaj, etc. Brusc ne aflăm pe
peronul unei gări.

BOBIK – Păi... mergeţi sănătos Anton Pavlovici... Aveţi ce citi în tren? De

mîncare aveţi? Oricum, dumneavoasrtă, chiar şi flămând, vă place în
tren. Cum trebuie să vă instalaţi undeva sunteţi nefericit. La Moscova
sunteţi nefericit, la Yalta vă plictisiţi... Dar în tren sunteţi întotdeauna
fericit...

51
Spunând aceste cuvinte BOBIK se apropie de uşa din fundal care
devine, prin jocul luminilor, uşa unui vagon de tren. BOBIK depliază
trei trepte, cum erau altădată la vagoanele de clasa întâi. CEHOV urcă
în tren.

Personajele din încăpere rămân imobile dar îl urmăresc cu privirea pe

CEHOV. Este modul lor de a-i spune la revedere. Doar TRECĂTORUL
face un gest nervos cu mâna, ca şi cum ar spune "fir-ar să fie, iar am
ratat trenul".

De altfel trenul se îndepărtează ducându-l pe CEHOV.

CEBUTÎKIN mai ciupeşte o dată corzile ghitarei. Lumina scade.

Întuneric.

SFÎRŞIT

52
MAŞINĂRIA CEHOV

de Matei Vişniec

NOTA AUTORULUI

Această piesă nu seamănă cu nimic din ce am scris până acum, pentru că

este o piesă "cehoviană".

De ce am scris-o? Am scris-o ca un omagiu adus unui maestru. Pentru

mine Cehov este adevăratul precursor al teatrului absurdului. Înainte de
"aşteptarea" beckettiană pe mine m-a marcat "aşteptarea" celor trei surori
care nu pleacă niciodată la Moscova. Personajele lui Cehov care sunt
nişte spectre, modul în care deseori îşi vorbesc fără să se asculte,
atmosfera care devine personaj principal, toate acestea şi multe altele au
fost pentru mine esenţiale în anii când îmi făceam ucenicia de scriitor.
Ca să nu mai vorbesc de fascinaţia pe care mi-au produs-o unele
personaje secundare din opera lui Cehov, cum ar fi TRECĂTORUL din
"Livada de vişini", TRECĂTOR în care se ascund în acelaşi timp
Estragon şi Vladimir.

Din aceste motive şi din altele, pe care nu le pot exprima, am scris

această piesă despre Cehov şi despre moartea imposibilă a artistului.

53
 Două scene suplimentare.

SCENA 10

Toate personajele piesei, cu excepţia lui CEHOV, sînt reunite în jurul

unei enorme mese de ruletă. Atmosferă de cazinou amintind Monte
Carlo.

BOBIK joacă rolul crupierului. Muzică discretă de fond.

CRUPIERUL - Faites vos jeux. Mesdames, Messieurs faites vos jeux.

Rien ne va plus! Rien ne va plus!

Se aude, foarte puternic, zgomotul fàcut de bilă care se roteşte, se

roteşte, într-un suspans total.

RANIEVSKAIA nu îndrăzneşte să se uite la bilă, îşi acoperă faţa cu

mînile.

RANIEVSKAIA (într-o stare de transă, ca şi cum ar spune o rugăciune) –

Grişa... Griiiişa.... (Mereu cu faţa în palme, ascultînd sunetul bilei care
se învîrte şi apoi se opreşte.) Grişa, iartă-mă Grişa...

CRUPIERUL colectează jetoanele şi distribuie cîştigurile.

RANIEVSKAIA nu a cîştigat nimic.

CEHOV intră ca o stafie, îmbrăcat în pijama, se apropie de

RANIEVSKAIA, se instalează lîngă ea la masa de joc. Are şi el cîteva
jetoane în mînă pe care începe să le plaseze pentru jocul următor.

CRUPIERUL - Faites vos jeux. Mesdames, Messieurs faites vos jeux.

Personajele depun jetoanele pe masa verde. RANIEVSKAIA ezită,

priveşte în jur, îl vede pe CEHOV.

54
RANIEVSKAIA – Anton Pavlovici! C'est vous? Anton Pavlovici, ce
surpriză! Oh, Bon Dieu, je suis sauvée! Anton Pavlovici, nici nu ştiţi
cît mă bucur că sînteţi aici. Deşi ştiam, ştiam că trebuie să veniţi. Cînd
aţi ajuns?
CEHOV – Ieri.
RANIEVSKAIA – Oh, Anton Pavlovici! Toată lumea vorbeşte de
dumneavoastră. Cum întîlnesc pe cineva îmi vorbeşte de
dumneavoastră. Unde aţi tras? La ce hotel? Cît staţi? Să veniţi într-o zi
pe la noi. Să veniţi numaidecît la noi, la Menton, la vila noastră de la
Menton. Ce se întîmplă pe acasă? Daţi-mi veşti, Anton Pavlovici, ce se
mai întîmplă la Moscova? Ce se întîmplă în Rusia? Indată se implinesc
trei de cînd n-am mai fost în Rusia. Aud că e foamete la noi, că mujicii
mor pe capete din cauza foametei. E foamete în Rusia, e adevărat? Cum
e posibil ca un pămînt nesfîrşit să nu ne poată hrăni, Anton Pavlovici?
Cum e posibil? Aud că flota franceză s-a dus în vizită la Kronstadt.
Unii spun că o să fie din nou război. Alţii spun că va fi revoluţie, unde,
Dumnezeu ştie! Pot să vă ofer un pahar cu şampanie, Anton Pavlovici?
CEHOV (priveşte în jur, vede un servitor şi-l strigă) – Garçon!

Un servitor vine cu două pahare de şampanie pe o tavă.

CRUPIERUL - Rien ne va plus! Rien ne va plus!

Bila se roteşte multă vreme, mişcarea este interminabilă, toate

personajele privesc fascinate mişcarea bilei, doar RANIEVSKAIA îşi
acoperă ochii cu mîinile.

RANIEVSKAIA – Doamne, Dumnezeule, nici n-am curaj să mă uit. De

jucat am curaj, dar să mă uit nu. Am impresia că dacă mă uit
înnebunesc. Am impresia că dacă mă uit mă voi prăbuşi moartă de
angoasă. Si aşa e o căldură... Sînt ruinată, Anton Pavlovici. Am vîndut
şi vila de la Menton ca să ne plătim datoriile. Nu mai am nimic, am
vîndut tot ce aveam în Rusia, tot, tot, tot... Nici nu mai am unde să mă
întorc. M-am ruinat pentru un bărbat pe care îl iubesc, Anton Pavlovici,
îl iubesc, da, ca o nebună... pentru el am pierdut totul, m-am ipotecat,
m-am îndatorat... (Bila cade.) Am pierdut, am cîştigat?
CEHOV – Aţi pierdut.

La fiecare cădere a bilei unul din personajele din jurul mesei dispare.
Spre sfîrşitul scenei nu rămîn la masa de joc decît CRUPIERUL,
CEHOV şi RANIEVSKAIA.

CRUPIERUL împarte cîştigurile.

55
CRUPIERUL - Faites vos jeux. Mesdames, Messieurs faites vos jeux.

RANIEVSKAIA - Cît aţi stat în Italia, Anton Pavlovici? Am auzit că aţi

fost la Veneţia, că l-aţi întîlnit pe Marejovski. Mie nu-mi place cum
scrie Marejovski... Tot timpul pierd, Anton Pavlovici. De ce? De ce?
CEHOV – Nu ştiu, Liubov Andreievna.
RANIEVSKAIA – Nu am noroc, Anton Pavlovici. Se spune că dacă ai
noroc în dragoste nu ai noroc la ruletă. Dar eu n-am avut noroc în
dragoste. Eu n-am avut noroc la bărbaţi, Anton Pavlovici. Primul meu
soţ a avut o singură pasiune, şampania. Atîta i-a plăcut, să bea
şampanie, şi a băut şampanie pînă cînd a murit. Ce noroc am avut eu cu
primul meu bărbat? Da, poate că am avut noroc că a murit...

CRUPIERUL - Rien ne va plus! Rien ne va plus!

RANIEVSKAIA îşi acoperă ochii cu mîinile şi se sprijină de pieptul lui

CEHOV. Sunetul interminabil al bilei care se roteşte.

RANIEVSKAIA – N-am avut noroc, Anton Pavlovici. Nici în Rusia şi nici

aici n-am avut noroc. Pas de chance. Dar decît să n-am noroc în Rusia
prefer să rămîn aici. Nici nu mai am unde să mă întorc de altfel. Sînt
cinci ani de cînd n-am mai pus piciorul în Rusia. Mi-e dor de zăpadă,
Anton Pavlovici. Aici, la Nisa, nu ninge niciodată. Trec iernile fără
zăpadă... Si din cauza asta nici nu mai ştiu cum trece timpul... Anton
Pavlovici, luaţi-mă în Rusia cu dumneavoastră... (Bila s-a oprit.
Moment de suspans.) Ce-a ieşit? Par sau impar? Am pierdut, nu-i aşa?
CEHOV – Da.

Un alt personaj din jurul mesei dispare.

CRUPIERUL - Faites vos jeux. Mesdames, Messieurs faites vos jeux.

Personajele plasează jetoanele.

56
RANIEVSKAIA – Dacă Grişa nu se îneca nu ajungeam aici. Dacă
îngeraşul meu nu se îneca totul ar fi fost altfel. Aş fi putut trăi altfel. Aş
fi rămas în Rusia. M-aş fi ocupat de el. Dacă Grişa trăia, acum ar fi fost
la Universitate. Aş fi stat cu el la Moscova ca să-şi facă Universitatea...
Chiar credeţi că o să fie revoluţie în Rusia, Anton Pavlovici?
CEHOV – Nu ştiu, Liubov Andreievna. Toţi revoluţionarii noştri sînt fie în
Siberia, fie în exil. Cu cine să faci revoluţie? O revoluţie ar fi dacă
fiecare om ar încerca singur să devină mai bun. Dacă ne-am putea trezi
într-o bună dimineaţă spunînd "astăzi am să fiu mai bun timp de o oră,
am să mă uit în ochii oamenilor timp de o oră, am să mă gîndesc la
ceilalţi timp de o oră"...

CRUPIERUL - Faites vos jeux. Rien ne va plus! Rien ne va plus!

Ruleta îşi începe învîrtirea infernală. RANIEVSKAIA îşi ascunde faţa în

palme.

RANIEVSKAIA – Aştia sînt ultimii mei bani, Anton Pavlovici. De o

săptămînă pierd fără încetare. Ana şi Varia nu mai au nimic. Toată
partea lor de moştenire e ipotecată, pierdută. Simt că înebunesc, Anton
Pavlovici. Iubesc un om care în momentul ăsta e bolnav. L-am adus
aici, cu mine, la Nisa, ca să-l îngrijesc. De trei ani e bolnav, de trei ani
îl îngrijesc, de trei ani nu fac decît să caut bani, bani, bani, să mă
îndatorez... Toată lumea mă ocoleşte aici, toţi ruşii pe care-i întîlnesc se
tem că am să le cer bani... (Bila se opreşte.) Am pierdut, nu-i aşa? J'ai
perdu. Tot timpul cred că norocul se întoarce. După ce suferi mult,
mult, normal ar fi să se întoarcă roata norocului. Si uite că norocul nu
se întoarce niciodată. Jamais. Jamais, jamais. Am pierdut, nu-i aşa?
CEHOV – Da.

Un alt personaj dispare. CRUPIERUL împarte jetoanele.

CRUPIERUL - Faites vos jeux. Mesdames, Messieurs faites vos jeux.

RANIEVSKAIA – Nu mai am nimic. Am pierdut tot. Tot, tot, tot. Cu ce să
mai joc? Poate doar să-mi scot inima şi să o pun pe masa de ruletă, pe
culoarea roşie, sau pe o cifră impară. Ce să fac, Anton Pavlovici? Să-mi
joc sufletul, ochii, să-mi joc copilul mort, să-l joc pe Grişa care şi-a
lăsat viaţa pe fundul lacului? De ce m-a pedepsit aşa de tare Dumnezeu,
Anton Pavlovici? Pentru că am avut curajul să iubesc un alt om, în timp
ce soţul meu golea sticle după sticle de şampanie? Pentru că am avut
curajul să plec cu un alt om, să-mi las familia, totul, chiar şi pe Grişa,
îngeraşul meu care nu avea decît 7 ani... Grişa al meu... de asta mi l-a
luat Dumnezeu, ca să mă certe... Da, am plecat cu un alt om, am plecat

57
 la Paris atunci cu un alt om şi am fost fericită, nu ştiu cît, o zi, o lună...
(Plînge, îşi şterge lacrimile.) Si apoi a venit telegrama asta de acasă...
(Scoate telegrama şi o citeşte.) "Grişa înecat în lac. Stop." Intr-o zi
frumoasă de vară... Stop... Grişa al meu a plătit pentru mine... Ce
femeie ar fi putut să suporte toate astea?

CEHOV îi întinde batista cu care el însuşi îşi opreşte accesele de tuse.

CRUPIERUL – Rien ne va plus. Rien ne va plus.

RANIEVSKAIA – Mulţumesc, Anton Pavlovici. Dacă n-ar fi atîta lume în
jur v-aş săruta mîna... (Plasează telegrama pe un număr, ca şi cum
aceasta ar fi un jeton. Apoi se răzgîndeşte şi o plasează pe alt număr.)
Am auzit că vi s-a publicat o povestire în Franţa... De ce credem toţi în
miracole, Anton Pavlovici? Pourquoi? Pourquoi? Pourquoi on est
fait comme ça? De ce crede omul în miracol? De ce toată viaţa credem
că sîntem făcuţi să întîlnim miracolul, şi aşteptăm miracolul, şi credem
pînă în ultima clipă în miracol şi el nu vine, miracolul, nu vine
niciodată...
CEHOV – Nu ştiu, Liubov Andreievna. Si eu mă gîndesc de ani de zile la
toate astea dar nu ştiu ce să spun.
CRUPIERUL – Rien ne va plus...

Bila se învîrte, se învîrte, se învîrte. Personajele care au mai rămas în

jurul mesei dispar unul după altul. CEHOV mai aşteaptă şi el o vreme
ca bila să se oprească, apoi se uită la ceas şi pleacă şi el.

RANIEVSKAIA rămîne singură, aşteptînd ca bila să se oprească.

CRUPIERUL îşi aprinde o ţigară şi pleacă şi el.

RANIEVSKAIA rămîne absorbită de mişcarea bilei, nu pare să fi

observat nimic.

In sala de joc apare, ca o fantomă, GRIŞA, copilul înecat. S-ar spune

că tocmai a ieşit de pe fundul lacului, e plin de mîl şi frunze ude i s-au
lipit de faţă.

Copilul se apropie încet, se opreşte.

GRISA – Mamă...

RANIEVSKAIA nu observă nimic, aşteaptă în continuare ca bila să se

oprească. GRIŞA mai face cîţiva paşi.

58
GRISA – Maaamăăă...

RANIEVSKAIA tresare, se uită în jur, îl vede pe GRIŞA dar nu pare

mirată.

GRIŞA o ia de mînă pe RANIEVSKAIA şi o trage după el.

GRISA – Hai... hai...

RANIEVSKAIA iese în urma lui GRIŞA. Inainte de a ieşi mai aruncă

însă o privire spre masa de ruletă, ca să vadă dacă nu cumva bila a
căzut totuşi.

59
 SCENA 11

CEHOV aşezat la o masă, cu un maldăr de hîrtii în faţă. UNCHIUL

VANIA intră în ţinută de ocnaş, cu lanţuri la picioare.

CEHOV – Numele, prenumele, vîrsta.

UNCHIUL VANIA – Ivan Petrovici Voiniţki, Inălţimea Voastră. Dar toată
lumea îmi zice Unchiu Vania. Am 54 de ani, Inălţimea Voastră. Si sînt
condamnat pentru omorîrea unui cadavru.
CEHOV – Ne-mi mai spuneţi "Inălţimea Voastră". Numele meu este
Anton Pavlovici Cehov şi sînt doctor. Am venit aici la voi ca să fac un
studiu medical despre starea sanitară în Siberia.
UNCHIUL VANIA – Stim, Inălţimea Voastră. Stim pentru ce v-aţi ostenit.
Tată lumea nu vorbeşte decît de asta. E aşa de rar să vezi ca o minte
luminată să se intereseze de ocnaşi. Se spune despre Inălţimea Voastră
că sînteţi şi scriiitor. Aţi stat de vorbă deja cu mii de ocnaşi, dar şi cu
deportaţii şi chiar cu prostituatele şi cu evadaţii… Incă puţin şi nu va fi
suflet de om pe insula asta blestemată care să nu fi răspuns la
întrebările Inălţimii Voastre. N-a obosit, nu vă e lehamite să vi se tot
dea aceleaşi răspunsuri? Pentru că aici la noi toată lumea se consideră
nevinovată.
CEHOV – De unde vă trageţi, Ivan Petrovici? Mi se pare că sunteţi un om
cultivat, dei nu sunteţi prizonier politic…
UNCHIUL VANIA – Nu, Inălţimea Voastră, nu sunt chiar aşa cultivat,
deşi în tinereţe am făcut ceva studii. Am avut şi eu, ca mulţi dintre
tinerii generaţiei mele, idealuri, dorinţa de a schimba lumea… Ca să
eşuez apoi la ţară şi să devin la fel de crud cu mujicii ca şi cei pe care
doream să-i combat… Iertaţi-mă că vă tot spun Inălţimea Voastră…
Aici, la ocnă, dacă nu vrei să fii bătut la orice pas, trebuie să le spui
chiar şi călăilor Inălţimea Voastră sau Excelen Voastră… Nu, nu sînt
un chiar aşa de cultivat… în schimb am ajuns aici pentru că ucis pe
cineva care se credea cu adevărat un om cultivat şi o minte luminată…
Mă aflu aici, Inălţimea Voastră, pentru că am omorît un cadavru pe
nume Alexandre Vladimirovici Serebriakov.
CEHOV – Cît aveţi de ispăşit, Ivan Petrovici?
UNCHIUL VANIA – Sînt condamnat la cincisprezece ani de ocnă pentru
că am ucis cu două focuri de revolver un profesor universitar la pensie,

60
 un anume Alexandre Vladimirovici Serebriakov. Aţi auzit vreodată de
acest Aleksandre Vladimirovici Serebriakov, Inălţimea Voastră ?
CEHOV – Nu… Nu cred.
UNCHIUL VANIA – Si totuşi el a scris o mulţime de articole despre
artă… Toată viaţa sa a scris, de fapt, articole despre artă, articole de
care, poftim, nimeni nu-şi aminteşte astăzei nimic. Dar poate că
dumneavoastră n-aţi citit regulat revistele literare, Anton Pavlovici…
CEHOV – Ba nu, le-am citit regulat.
UNCHIUL VANIA – Si totuşi numele ăsta nu vă spune nimic, Alexandre
Vladimirovici Serebriakov.
CEHOV – Nu, nu-mi spune nimic.
UNCHIUL VANIA – Deci bine am fàcut că l-am împuşcat.

Pause. CEHOV scoate o ploscă plină cu coniac.

CEHOV – Vreţi o gură de coniac? E coniac din cel mai bun. L-am primit
de la un prieten, la Moscova, la Gara Iaroslav, în ziua plecării. M-a pus
să jur că nu voi bea nici un strop pînă cînd nu ajung de partea cealaltă,
la Oceanul Pacific.

UNCHIUL VANIA bea.

UNCHIUL VANIA – Ooo! Uite că asta-mi aminteşte că omul poate sà fie

şi fericit. Pentru că pentru noi, ocnaşii, ferficirea se reduce la foarte
puţine lucruri… o mîncare caldă care să aibă gust, un pahar de vodcă
chiar şi din cea făcută de mujicii noştri din sfeclă fermentată, o pereche
de cizme fără găuri în talpă… Iată cu ce seamănă imaginea fericirii aici
la noi, pe Insula Sahalin… Dacă Sfînta noastră Rusie are un cur şi curul
ăsta are o gaură, apoi gaura asta e, Insula Sahalin… In sănătatea
dumneavoastră, Anton Pavlovici.
CEHOV – In sănătatea noastră.
UNCHIUL VANIA – Dumneavostră sînteţi un om aparte, Anton Pavlovici.
Sincer vorbind, nu pot să înţeleg ce v-a împins să faceţi zece mii de
verste ca să ajunge la noi… De fapt ce căutaţi dumneavoastră? E greu
de crezut că mizeria ocnaşilor vă interesează atît de mult încît să
ajungeţi să vă ruinaţi propria sănătate venind aici. Ia uitaţi-vă în ce hal
sînteţi, Anton Pavlovici… Nu mai staţi o secundă, plecaţi repede. Locul
ăsta e blestemat pentru toată lumea, atît pentru victime cît şi pentru
călăi… Sau poate că aţi venit pentru că eraţi în pană de inspiraţie?
Spuneţi drept, Anton Pavlovici, de asta aţi avut bunătatea de a veni să
ne vizitaţi? Spuneţi drept, vă fascinează să vă ştiţi înconjurat brusc de
toţi aceşti criminali, de toată scursura asta care a violat şi jefuit, de toate
brutele astea inalfabete şi de toţi monştrii ăştia incurabili?

61
CEHOV – Nu, nu cred…
UNCHIUL VANIA – Sau o fi la mijloc o poveste de dragoste? Hm?
Haideţi, recunoaşteţi, dragă domnule autor, că aţi venit aici fugind de o
dragoste imposibilă, de o femeie inaccesibilă, de un chip dulce şi pur
devenit o tortură fizică pentru dumneavoastră?
CEHOV – Nu ştiu…
UNCHIUL VANIA – Dacă aţi coborît în infern fugind de o femeie, atunci
vă înţeleg. Si eu mă aflu aici, într-un fel, din cauza unei femei… Pentru
că nu mai puteam suporta să văd un suflet pur ofilindu-se lîngă un
bătrîn înfumurat, libidinos, şi fanfaron… De ce rîdeţi, Anton
Pavlovici?
CEHOV – Rîd pentru că într-adevăr am lăsat în urma mea, la Moscova, o
femeie care, aşa cum spuneţi, crede cu adevărat că ea este cauza
deciziei mele de a mă înfunda în această monstruozitate geografică şi
umană care este Siberia. Si asta-i face bine cred, să creadă ce crede. De
altfel, cu o zi înainte de plecare am avut chiar cinismul de a-i trimite o
fotografie de-a mea cu următoarea dedicaţie: "Excelentei creaturi care
mă face să fug la Sahalin". Dar mă îndoiesc că a fost capabilă să prindă
ironia cuvintelor mele. (Ii întinde din nou plosca Unchiului Vania.)
Serviţi-vă, Ivan Petrovici. Vreţi şi puţin tutun?

UNCHIUL VANIA bea.

UNCHIUL VANIA – Mulţumesc, Anton Pavlovici. N-am să vă uit

niciodată. Sînt condamnaţi care, odată ajunşi la ocnă, îl întîlnesc brusc
pe Dumnezeu. Eu unul, nu l-am întîlnit încă pe Dumnezeu… Poate că
nici nu l-am căutat destul… Ceea ce mă bucură însă acum este că v-am
întîlnit pe dumneavoastră. Si pentru că mă bucur că v-am întîlnit am să
vă mărturisesc dumneavoastră ceva teribil. Vă puteţi imagina, Anton
Pavlovici, că în faţa dumneavoastră se află un ocnaş fericit? Poate că
sînt singurul dintre ocnaşii care putrezesc aici care este fericit. Dacă
asta vă poate hrăni un pic literatura pe care o scrieţi, notaţi bine în
carnetele dumneavoastră. Sînt un ucigaş, am ucis, da, un om, un bătrîn,
şi sînt fericit că am făcut-o. Ce părere aveţi despre ce vă spun, Anton
Pavlovici? Sau poate că mă socotiţi nebun?
CEHOV – Nu, nu sînteţi nebun, Ivan Petrovici. Nebună este maşina asta a
sufletului omenesc. In nebunia sufletului omenesc trebuiesc căutate
toate răspunsurile. Dar cum să cauţi în intimitatea maşinii sufleteşti
fără să nu-i strici resorturile? Asta e problema tuturor ştiinţelor care se
ocupă de om.
UNCHIUL VANIA – Să înţeleg atunci că mă credeţi?
CEHOV – Da, vă cred. Sufletul omenesc nu are o structură monolitică, el e
făcut din contradicţii. Din cauza asta uneori unul şi acelaşi om poate fi

62
 în acelaşi timp expresia josniciei însăşi şi expresia grandorii însăşi.
Josnicia nu jenează grandoarea, geniul nu jenează prostia, iar cruzimea
nu jenează tandreţea, cînd e vorba de om.
UNCHIUL VANIA – Atunci înţelegeţi, Anton Pavlovici, că am putut ucide
un om fără cel mai mic regret în sufletul meu. Chiar şi acum, după
şapte ani de ocnă, în adîncul sufletului meu mă simt mîndru că am
făcut-o. Cîteodată chiar stau de vorbă cu el, cu mortul, cu omul pe care
l-am ucis, cu acest nenorocit de Serebriakov, soţul surorii mele. Tot îi
plăcea dumnealui să filozofeze. "Nu ştiu dacă omul are dreptul să-i ia
viaţa omului, numai Dumnezeu are dreptul să-i ia viaţa omului", îmi
spune el. Iar eu îi răspund, poate că este aşa cum spui, domnule
Profresor, poate că Dumnezeul este singurul care are dreptul să-i ia
viaţa omului, dar iată că eu ţi-am luat totuşi viaţa. Cum eu nu cred în
Dumnezeu, ţi-am luat totuşi viaţa, domnule Profesor de nimic ce eşti,
ţi-am luat-o în numele persoanei mele. Ti-am luat-o pentru că viaţa ta
de om fără suflet o otrăvea prea tare pe a mea. Ti-am luat-o pentru că
viaţa ta cavernoasă, deşi se apropia de sfîrşit, o ruinase pe a mea
precum şi pe cea a surorii mele precum şi toatà averea noastră. Si atunci
el, că doar este profesor şi-i place să filozofeze, îmi zice: "Bine să
zicem că de ucis m-ai ucis într-un moment de furie, dar nu ştiu dacă un
om are dreptul să fie fericit că a ucis un alt om." Si atunci eu îi răspund:
ei bine, uite că eu ti-am luat viaţa şi sînt fericit că ţi-am luat viaţa.
Recunoaste, dom' Profesor, îi mai spun, că n-ai crezut niciodată că aş fi
putut avea atîta curaj încît să-ţi iau viaţa. Si cînd îi spun asta, ştiţi ce
face el, Anton Pavlovici?
CEHOV – Se prăpădeşte de rîs.
UNCHIUL VANIA – Bravo! Răspuns bun. Aţi cîştigat. Se prăpădeşte de
rîs. Cum de aţi ştiut?
CEHOV – Am ştiut pentru că Serebriakov nu e de loc prost.
UNCHIUL VANIA – Nu, nu e prost, cum să fie prost. (Brusc i se
adresează lui SEREBRIAKOV.) Nu eşti dumneata prost, dom' Profesor,
bineînţeles că nu eşti prost. Timp de 20 de ani ne-ai făcut să credem că
eşti un om important, că eşti o fiinţă superioară, un om care trăieşte în
altă lume, în lumea ideilor, a frumuseţii, a viitorului omului. Si toţi am
aşteptat, eu, soră-mea care ţi-a fost soţie, maică-mea, fiica ta, toţi am
aşteptat să vii într-o zi să ne spui "iată, nu degeaba aţi muncit pentru
mine, iată ce am defrişat pentru voi, sacrificiul vostru nu a fost inutil,
am făcut ceva iumportant pentru umanitate graţie vouă, vă mulţumesc".
Si de fapt ce-ai defrişat dumneata pentru om? In locul operei ai lăsat în
urmă cîteva mii de articole despre artă pe care nimeni nu le citeşte,
nimeni nu le înţelege şi de care lumii i se rupe. Iată de ce spun că
dumneata erai deja un cadavru în momentul în care te-am împuşcat,
dom' Profesor. Erai deja mort de multă vreme, înecat în articolele

63
 dumitale inutile, în mascarada vieţii dumitale pe care o pretindeai
dedicată artelor şi ştiinţei. Timp de 20 de ani am lucrat împreună cu
mujicii mei pentru tine, toţi am lucrat cot la cot, eu şi toată familia mea.
Iar soră-mea, pentru care am renunţat la partea mea de moştenire, te
adora… iar maică-mea te adora şi ea… Iar Sonia, fiica ta, a crescut în
spiritul adoraţiei pentru persoana ta… Si într-o bunà zi soră-mea a
murit şi tu te-ai însurat imediat cu o altă femeie, tînără, un suflet pur şi
sincer care şi el a început să te adore… Si eu am continuat să lucrez
pentru tine, să scot profit din nenorocita noastră de proprietate de la ţară
care aparţinuse surorii mele şi care acum, prin lege, îţi aparţinea ţie…
Si am continuat să-ţi trimit bani la Moscova pentru pretinsele tale
studii, chipurile pentru cercetările tale, pentru pretinsele tale cărţi… Si
chiar după moartea surorii mele, eu tot în tine vedeam raţiunea mea de
a exista, te vedeam ca un fel de mîntuitor metafizic, omul care urma s
justifice într-un fel în faţa lui Dumnezeui şi a umanităşii întreaga mea
trecere pe pămînt. Si apoi, într-o bună zi, vidul care era în tine a făcut
"bum!". Vidul a explodat. A explodat în ziua în care ai venit la noi la
ţară ca să ne ceri să vindem pămîntul, pămîntul acela care-mi absorbise
toate energiile, toatà tinereţea, toate convingerile… Si atunci, dragă
Serebriakov, am luat pistolul şi ţi-am tras două gloanţe în piept. Bum!
Bum! Si asta m-a uşurat cum nu pot să-ţi povestesc. Spuneţi-mi, Anton
Pavlovici, că doar sînteţi scriitor, am dreptul sau nu să mă simt atît de
uşurat în calitate de ucigaş?
CEHOV – Nu ştiu, Ivan Petrovici. Nu ştiu.
UNCHIUL VANIA (Lui SEREBRIAKOV invizibil) – Am dreptul sau nu,
Herr Professor, să mă simt uşurat în calitate de ucigaş al cadavrului
care erai deja? (Pauză. Lui CEHOV.) De ce nu răspunde?
CEHOV – Nu răspunde.
UNCHIUL VANIA – Tace. De fiecare dată cînd îi pun întrebarea asta tace.
Si totuşi ştie că de fapt nu-l urăsc. Nu l-am ucis cu ură. Sau poate că
dumneavoastră credeţi că-l urăsc, Anton Pavlovici ?
CEHOV – Nu, nu-l urîţi. Poate că eraţi îndrăgostit fàră să vă daţi seama de
noua lui nevastă, dar de urît nu l-aţi urît.
UNCHIUL VANIA – Am băut prea mult, Anton Pavlovici, şi acum mă
doare burta. Vodca împuţită pe care o bem aici nu-mi face rău, dar un
pahar de coniac bun, după şapte ani de ocnă, îmi întoarce maţele pe
dos. Am să vă las acum, Anton Pavlovici. Mai sînt şi alţi asasini, şi alţi
ucigaşi care aşteaptă după mine… şi care vor să vă vorbească… Plec, şi
vă rog încà o dată să mă credeţi, Anton Pavlovici. N-am minţit, sînt
fericiti că l-am pe omul care-mi omorîse speranţa. Singura mea
problemă, acum, este că peste şapte ani risc să fiu pus în libertate…
Ori, nu e normal să pui în libertate un ucigaş care este mulţumit că a
făcut ceea ce a făcut… Ce mă fac dacă şi peste şapte ani voi resimţi

64
acelaşi sentiment de fericire? Va trebui oare să cer o prelungire a
pedepsei? Cui am să mă confesez atunci? Si la ce foloseşte să ispăşeşti
o pedeapsă dacă la sfîrşit criminalul iese la fel de mîndru că a comis
crima? Iar eu ştiu că peste şapte ani, că peste 20 de ani, voi fi la fel de
uşurat şi de bucuros că l-am ucis pe Herr Professor Alexandre
Vladimirovitci Serebriakov… (Ieşind i se adresează din nou direct lui
SEREBRIAKOV.) Herr Professor, ce facem dacă peste şapte ani voi
resimţi aceeaşi dorinţă de a-ţi ucide hoitul? Ce mă fac eu dacă cei 15
ani lăsaţi la ocnă nu folosesc la nimic? (Vorbind în continuare cu
SEREBRIAKOV.) Cum să accept să mi se scoată lanţurile dacă în
sufletul meu nimic nu s-a schimbat?

65
Scrisoare către Cehov

Dragă Anton Pavlovici,

Sunt ani de zile de cînd încerc să vă trimit această scrisoare pentru a vă

spune că fascinaţia pe care o exercitaţi asupra mea este cu totul
misterioasă. Dar nu la lectură mă tulbură în primul rînd piesele
dumneavoastră. Gurile rele spun de altfel că toate paginile de teatru
purtîndu-vă semnătura formează, de fapt, o singură, vastă piesă. Şi e
adevărat că personajele dumneavoastră s-ar putea plimba nestingherite
dintr-o piesă în alta, din Unchiul Vania în Pescăruşul, din Trei surori în
Ivanov, pentru că atmosfera şi cadrul rămîn aceleaşi… Gurile rele mai
spun deasemenea că piesele dumneavoastră sunt un fel de ferestre mici şi
că prin ele publicul priveşte, din exterior, spre o casă de nebuni - casa de
nebuni a lumii cehoviene în care aţi închis o întreagă epocă, sau mai
bine zis un sfîrşit de epocă, o lume pe cale să apună, o lume pe care
istoria a măturat-o de altfel fără milă imediat după ce aţi binevoit să
muriţi.

Cum spuneam, piesele dumneavoastră m-au fascinat nu atît la lectură ci

atunci cînd le-am văzut montate într-o vreme cînd eu însumi eram închis
în casa de nebuni a comunismului (sau a utopiei, dacă vreţi). Pare de
necrezut, dar pe vremea construirii utopice şi ubuieşti a "omului nou"
piesele dumneavoastră erau foarte des montate în ţările Europei de
Răsărit. Poate şi din cauza faptului că nimeni nu vă putea cenzura
întrucît făceaţi parte deja din "patrimoniul cultural al umanităţii", cum se
spunea pre vremea aceea. Ori, cineva aparţinînd "patrimoniului cultural
al umanităţii" nu putea fi interzis, nici măcar atunci cînd piesele sale erau
montate în modul cel mai extravagant şi nonconformist cu putinţă.

Să trec însă direct la miezul subiectului: eu personal am descoperit

teatrul absurdului întîi şi întîi în piesele dumneavoastră. Şi aceasta
întrucît, datorită regizorilor de pe vremea tinereţii mele, universul
cehovian devenea o replică a propriei noastre încarcerări în casa de
nebuni a comunismului. În personajele pe care le-aţi imaginat, mai
întotdeauna strivite de destin, ne vedeam de fapt pe noi înşine orbecăind
într-o lume fără orizont. Niciodată, ţin să o mărturisesc, nu m-a marcat
atît de mult absurdul din piesele unor Ionescu, Beckett, Dürenmatt sau
Pinter, cum m-a marcat încărcătura de absurditate din piesele
dumneavoastră, unde căutarea absurdă a fericirii pune în lumină esenţa
însăşi a fiinţei umane.

66
Dar această prioritate în punerea pietrei de temelie a teatrului absurdului
nu v-a fost niciodată recunoscută (doar, în mod indirect, de un critic
obscur de la Sankt-Petersburg: în 1896, după premiera dezastruoasă a
piesei Pescăruşul, el a declarat că nu înţelege nimic din ea pentru că e
absurdă). Ciudaţi mai sunt oamenii, Anton Pavlovici, şi ciudată e
memoria posterităţii fiecăruia dintre noi. Astăzi, imediat ce un autor
imaginează trei persoanje care aşteaptă într-o staţie de autobuz, sare
lumea pe el şi-i reproşează că l-a imitat pe Beckett, că a creat o situaţie
"becketiană"… Nimeni nu-şi mai aminteşte că un anume Anton
Pavlovici Cehov, cu şaizeci de ani înaintea lui Beckett, a inventat trei
surori care aşteaptă la infinit într-un oraş de provincie ocazia de a pleca
la Moscova, unde de fapt nu mai ajung niciodată… În orice caz, pe mine,
înaintea "aşteptării becketiene", aşteptarea cehovială a celor trei surori
m-a făcut să descopăr dimensiunea absurdă a destinului. Ca să nu mai
spun că prin piesele dumneavoastră se plimbă şi tot felul de personaje
iluminate, decalate, un fel de vagabonzi metafizici anunţînd o întreagă
literatură a viitorului. Cum ar fi acel Trecător din "Livada de vişini",
personaj fulgurant şi misterios. El apare de nu se ştie de unde, trăieşte
doar pe durata a două replici, întreabă unde se află Gara Nicolas şi
pleacă din nou spre nicăieri… Pentru mine, acest vagabond este
strămoşul lui Vladimir şi Estragon…

Dar să lăsăm deoparte problema filiaţiilor şi a circulaţiei temelor în

literatură… Ceea ce vreau vă să mai spun, Anton Pavlovici, este că
teatrul dumneavoastră pare construit din fragilităţi, şi că m-aţi emoţionat
întotdeauna prin atmosfera care se degajă din piesele dumneavoastră. De
fapt, marele personaj pe care l-aţi creat este atmosfera: un fel de ceaţă în
interiorul căreia fiinţele se comportă ca nişte spectre, incapabile să
comunice, alunecînd întotdeauna pe şine incapabile să se intersecteze
vreodată, personaje evoluînd în lumi paralele, personaje învinse de la
bun început, de la intrarea lor în scenă, personaje veşnic stupefiate de
ceea ce li se întîmplă… Nu este deci de mirare că toţi cei care v-au
admirat în vremea comunismului se regăseau atît de bine, atît de profund
în această atmosferă şi în tema incapacităţii omului de a comunica.

Şi mai mult însă m-a marcat, în ceea ce vă priveşte, propriul

dumneavoastră destin. Un destin pe care, orice s-ar spune, îl consider
fericit. Aţi murit tînăr, la 44 de ani, în 1904, înaintea revoluţiei din 1905
şi înainte ca primul război mondial şi revoluţia bolşevică să bulverseze
viaţa tuturor scriitorilor şi artiştilor ruşi… Într-un fel, aţi avut noroc, n-aţi
mai fost pus în situaţia de a pactiza cu diavolul, cu literatura realist-
socialistă, cu Stalin şi cu nenumăratele orori ale secolului al XX-lea. Aţi
făcut o scurtă reverenţă şi v-aţi retras de pe scenă înainte ca întreaga

67
literatură rusă să fie înregimentată în delirul revoluţiei, al cultului
personalitătii şi al propagandei.
Oricum, dumneavoastră n-aţi crezut în revoluţie. Şi o spuneţi destul de
des în unele scrisori: singura revoluţie de care umanitatea ar avea nevoie
este ca oamenii să devină mai… umani. Ar putea deveni însă oamenii
mai buni fără să fie necesară violenţa? Întrebări, întrebări… Dragă Anton
Pavlovici, să vă mai spun ceva: vă mai iubesc opera pentru că aţi înţeles,
mai bine decît orice alt scriitor, faptul că fiinţa umană este profund
contradictroie. Poate că acesta este, de altfel, şi marele subiect al marii
literaturi. Şi poate că de aceea literatura va fi întotdeauna necesară pentru
că ea reuşeşte să foreze mai adînc în sufletul omului decît toate celelalte
discipline, decît sociologia, psihologia, filozofia… Dar dumneavoastră
aţi trăit o situaţie care v-a ajutat cel mai bine să înţelegeţi anumite lupte
interioare ale omului, pentru că aţi fost în acelaşi timp un mare medic şi
un mare bolnav… Pe aproape toată duraţa vieţii, aţi găzduit în fiinţa
dumneavoastră aceste două personaje care s-au aflat într-o teribilă luptă
unul cu altul: medicul şi bolnavul… Iar ultimul a reuşit să cîştige, din
păcate, lupta, dar cu ce minunat rezultat pentru operă! Şi cu ce minunat
beneficiu pentru reflecţia asupra morţii pentru că în piesele pe care le-aţi
scris, trebuie să recunoaştem, se moare cam des… Aproape toate
personaje dumneavoastră dansează cu moartea, ca să numai vorbesc de
marii sinucigaşi pe care i-aţi creat, Treplev, Ivanov…
Închei scrisoarea rugîndu-vă să nu mi-o luaţi în nume de rău şi să mă
iertaţi, dar admirîndu-vă atît de mult pînă la urmă v-am transformat,
Anton Pavlovici, în personaj. Altfel spus mi-am permis să scriu eu
însumi o piesă în care aţi devenit personajul principal, pe patul morţii dar
nemuritor, înconjurat de alte personaje din piesele dumneavoastră, în
special acelea care au cunoscut moartea şi care vin să vă înveţe cum se
moare dar mai ales cum se trăieşte. Pe de altă parte, îndrăgostit fiind la
nebunie de personajul dumneavoastră Nina, mi-am îngăduit să mai scriu
o piesă "cehoviană" în care am încercat să duc mai departe, în preajma
revoluţiei, destinul acesteia… Am simţit nevoia să vă aduc în felul acesta
un omagiu, dragul meu Maestru şi să încerc eu însumi, scriind, să înţeleg
mai bine mecanismul interior al unei opere şi al unui univers care nu-mi
dau pace nici o secundă.

Matei Vişniec

68