CEAIUL

de Ion Pribeagu

S-a îmbolnăvit Niculce

De pe strada înflorită
La laringo-faringită

S-au venit vreo zece doctori

Mari, profesori cu protecţii
I-au făcut trei operaţii
Şi vreo şapte’spce injecţii.

L-au cusut cu fir de aur

La gâtlej şi la laringe
Îl aşează în pat cu o soră
Care abia, abia-l atinge.

Că slăbit bietul Niculce

De atâtea răni adânce
Nu poate să mai vorbească
Nici să bea, nici să mănânce.

Stă întins de două zile

Chinuit şi bandajat
Slab şi galben ca lămâia
Nebăut şi nemâncat.

Doctorii văzând că bietul

E într-un hal fără de hal
Hotărâră de îndată
Să-l hrănească artificial.

Adica sa-i introduca

Nu pe gura, ceai de izma,
Ci pe dincolo, adica
Sa-i administreze-o clizma

I se potriveste ceaiul,
Menta, musetel si mac
Si cu multa prevedere
I-l transporta in stomac.
Dar bolnavul tipa groaznic
Urla-ntr-una si se zbate,
Da din maini si din picioare
Face semne disperate

Ca ar vrea ceva sa spuna,

Ca ar vrea ceva sa scrie,
Pan’ce doctoru-i intinse
Un creion si o hartie.

Si ce credeti dragi prieteni

Ca a scris gemand Niculce:
-…Dar-ar boala-n voi de doctori
Ceaiul nu-i destul de dulce