URSUL.

Daria- Sebastian
Popova în mare doliu, se uită mereu la o fotografie, şi Luka.

LUKA: …Nu-i bine aşa, coniţă… vă prăpădiţi sănătatea… Jupâneasa şi bucătăreasa s-au

dus să culeagă mure… orice vieţuitoare se bucură de viaţă… Până şi pisica, şi ea e

mulţumită; se plimbă prin curte, prinde păsărele! Numai dumneavoastră nu vă îngăduiţi nicio

bucurie, staţi toată ziulica închisă în odaie, parc-aţi fi la mănăstire. De un an aproape n-aţi

mai ieşit din casă. Zău aşa!

POPOVA: Şi nici n-am să mai ies vreodată!… Pentru ce-aş ieşi? Viaţa mea s-a sfârşit. El

e în groapă, iar eu – înmormântată între patru pereţi… Amândoi suntem morţi.

LUKA: Ei, poftim, auzi vorbă! Nikolai Mihailovici a murit şi nu mai e nimic de făcut… Aşa a

vrut Dumnezeu, fie-i ţărâna uşoară, acolo unde e… Aţi plâns cât aţi plâns; ajunge! Durerea

are şi ea o margine. Că doar n-o să jeliţi şi să purtaţi doliu toată viaţa! Iacă, şi mie mi-a murit

baba… Ei, am plâns-o, am oftat vreo lună… şi gata! Doar n-o fi meritat baba mea să mă

amărăsc o viaţă întreagă. (oftează) Aţi uitat şi de vecini… Nici dumneavoastră nu vă duceţi la

ei, da’ nici pe ei nu vreţi să-i primiţi. Trăim – iertaţi-mă – ca nişte lilieci, nu mai ştim ce-i

lumina zilei. Până şi livreaua mi-au mâncat-o şoarecii… Ei, să nu fi fost oameni cumsecade

prin vecinătate, aş mai zice, da’ aşa, tot judeţul e plin de boieri… La Rîblov, e un regiment de

husari. Ce mai ofiţeri!… O mândreţe de bărbaţi. Ţi se scurg ochii după ei. În tabăra lor e bal

în fiece vineri şi aproape în fiecare zi cântă muzica regimentului… Eh, coniţă, coniţă! Sunteţi

tânără, frumoasă, albă şi rumenă – să vă tot bucuraţi de viaţă… Să ştiţi că frumuseţea nu

ţine o veşnicie! Încă vreo zece anişori – şi pe urmă o să voiţi să treceţi ca o lebădă pe stradă,

ca să-i mai scoateţi din minţi pe domnii ofiţeri, dar va fi prea târziu!…

POPOVA (cu hotărâre): Te rog să nu-mi vorbeşti niciodată de asemenea lucruri! Ştii că,

de când a murit Nikolai Mihailovici, pentru mine viaţa nu mai are niciun rost. Ţi se pare că

trăiesc, dar asta nu-i decât o aparenţă! Am jurat că până la moarte n-am să-mi scot doliul şi
n-am să mă arăt în lume… Ai auzit? Vreau ca umbra lui să vadă cât l-am iubit… Ştiu, da…

da… ştiu că tu ai văzut că de multe ori era nedrept cu mine, nemilos… şi chiar mă înşela…

dar eu îi voi rămâne credincioasă până la moarte şi am să-i dovedesc cum ştiu să iubesc!

Acolo, de pe lumea cealaltă, o sa mă vadă tot atât de curată pe cât m-a lăsat…

LUKA: În loc să vorbiţi aşa, mai bine v-aţi plimba puţin prin grădină… sau aţi porunci să vă

înhame la trăsură pe Tobi sau pe Uriaşul şi aţi merge prin vecini…

POPOVA: Ah!… (plânge)

LUKA: Coniţă!… Coniţă!… Ce-i cu dumneavoastră? Doamne, Dumnezeule!

POPOVA: El l-a iubit atât de mult pe Tobi! Întotdeauna când se ducea pe la Korceaghini

sau pe la Vlasovi pe el îl înhăma la trăsură. Ce frumos mâna caii! Câtă putere când întindea

frâul, câtă graţie! Îţi aduci aminte, Luka? Tobi, Tobi! Să i se dea astăzi o porţie dublă de ovăz!

LUKA: Bine, coniţă!

(se aude soneria)

POPOVA (tresare): Cine o fi? Să spui că nu primesc pe nimeni!

LUKA: Bine, coniţă! (iese)

Popova singură.

POPOVA (uitându-se la fotografie): Vei vedea, Nicolas, cum ştiu eu să iubesc şi să iert!…

Dragostea mea nu se va stinge decât odată cu ultima bătaie a bietei mele inimi. (râde printre

lacrimi) Ţie nu ţi-e ruşine deloc? Sunt o soţioară cuminte, credincioasă… m-am ferecat între

patru pereţi să-ţi fiu credincioasă toată viaţa! Dar tu? Nu ţi-e ruşine deloc? De câte ori m-ai

înşelat, de câte ori nu mi-ai făcut scene şi m-ai lăsat singură săptămâni întregi!…

Popova şi Luka.

LUKA (intră agitat): Coniţă, întreabă cineva de dumneavoastră. Vrea să vă vadă…

POPOVA: Nu i-ai spus că, de când a murit soţul meu, nu mai primesc pe nimeni?

LUKA: Ba i-am spus, coniţă, da’ nici nu vrea să asculte. Zice că are ceva foarte important.

POPOVA: Nu primesc!

LUKA: Păi, i-am spus, da’… e unu îndrăcit… A înjurat şi a intrat drept în sufragerie. Acu eacolo…

POPOVA (enervată): Bine, primeşte-l… Ce bădăran o mai fi şi ăsta?!

(Luka iese)

POPOVA: Oh, ce oameni nesuferiţi! Ce vor de la mine? De ce-mi tulbură liniştea?

(suspină) Nu zău, cred că trebuie să mă retrag la mănăstire… (rămâne pe gânduri) Da, da…

călugăriţă într-o mănăstire…

Popova, Luka şi Smirnov.

SMIRNOV (intrând, către Luka): Tâmpitule, îţi place să trăncăneşti cam multe!… Măgar

bătrân! (observând-o pe Popova, grav) Am onoarea să mă prezint, doamnă. Locotenent de

artilerie în retragere şi moşier, Grigori Stepanovici Smirnov!… Sunt nevoit să vă tulbur pentru

o chestiune foarte urgentă…

POPOVA (fără să-i întindă mâna): Ce doriţi?

SMIRNOV: Răposatul dumneavoastră soţ, pe care am avut onoarea să-l cunosc, mi-a

rămas dator, pe două poliţe, o mie două sute de ruble. Mâine fiind scadenţa, şi cum am de

făcut plăţi la Banca Agrară, vă rog, doamnă, să-mi achitaţi datoria chiar astăzi.

POPOVA: O mie două sute?… Pentru ce vă datora soţul meu aceşti bani?

SMIRNOV: Pentru ovăzul cumpărat de la mine.

POPOVA: Ovăz? (suspinând, către Luka) Luka, nu uita să-i dai lui Tobi o porţie dublă de

ovăz. (Luka iese. Către Smirnov) Desigur că vă voi plăti suma, dacă spuneţi că Nikolai

Mihailovici v-o datora… numai că, vă rog să mă iertaţi, dar astăzi nu am aceşti bani asupra

mea. Poimâine însă, când se întoarce administratorul meu de la oraş, îi voi da ordin să vă
plătească tot ce vi se cuvine… Dar acum, nu pot să vă satisfac dorinţa. Pe lângă asta, chiar

astăzi s-au împlinit şapte luni de la moartea soţului meu şi nu mă simt deloc dispusă să mă

ocup de chestiuni financiare.

SMIRNOV: Da’ nici eu nu sunt dispus ca, mâine, să mi se scoată la mezat moşia, ceea

ce, vă asigur, se va întâmpla, dacă nu-mi voi plăti procentele.

POPOVA: Poimâine veţi primi banii care vi se cuvin…

SMIRNOV: Mie îmi trebuiesc banii astăzi… nu poimâine!

POPOVA: Iertaţi-mă, dar astăzi nu pot să vi-i dau.

SMIRNOV: Iar eu nu pot aştepta până poimâine.

POPOVA: Ce să fac, dacă nu-i am acum?

SMIRNOV: Vasăzică nu-mi puteţi plăti?

POPOVA: Nu pot…

SMIRNOV: Hm!… Ăsta-i ultimul dumneavoastră cuvânt?

POPOVA: Da, ultimul.

SMIRNOV: Ultimul? Sigur?

POPOVA: Sigur!

SMIRNOV: Mulţumesc. Am luat notă. (ridică din umeri) Cum să-ţi păstrezi calmul? Venind

încoace, l-am întâlnit în drum pe perceptor, care m-a întrebat: „De ce eşti mereu supărat,

Grigori Stepanovici?” Păi cum să nu fiu supărat? Am o nevoie cumplită de bani… Am plecat

de-acasă de ieri dimineaţă, cu noaptea-n cap, am fost pe la toţi debitorii mei, dar niciunul

dintre ei nu vrea să-mi plătească datoriile! Am alergat ca un ogar. Am dormit pe unde-am

apucat – în cârciuma unui evreu, lângă un butoiaş cu votcă… În cele din urmă, am ajuns aici,

la şaptezeci de verste de casa mea, cu speranţa să găsesc banii… şi, în schimb, mă izbesc

de „proasta dispoziţie” a dumitale. Cum să nu mă supăr?

POPOVA: Mi se pare c-am vorbit destul de limpede. Când are să vină administratorul de
la oraş, am să vă plătesc!

SMIRNOV: Eu la dumneavoastră am venit, nu la administrator. Ce dracu am eu, iertaţi-mi

expresia, cu administratorul dumneavoastră?

POPOVA: Iertaţi-mă, stimate domn, dar nu sunt obişnuită cu asemenea expresii… nici cu

un asemenea ton… Nici nu vreau să vă mai ascult! (iese grăbită)

Smirnov singur

SMIRNOV: Ia te uită! Prost dispusă… Şapte luni de când i-a murit bărbatul!… Eu însă

trebuie să plătesc procentele! Vă întreb, trebuie să plătesc procentele? Ei i-a murit bărbatul,

e prost dispusă şi câte şi mai câte… administratorul e plecat, dracu să-l ia, iar eu ce să fac,

mă rog? Să mă înalţ cu balonul în cer, ca să nu mă prindă creditorii? Să mă dau cu capul de

pereţi? Am fost la Gruzdev, nu-i acasă! Iaroşevici s-a ascuns! Cu Kuriţîn m-am certat şi era

cât p-aci să-l arunc pe fereastră… Mazutov era bolnav de holeră… iar dumneaei – e prost

dispusă! Niciuna dintre canaliile astea nu vrea să plătească. Şi asta numai fiindcă sunt o

cârpă, mă port cu ei cu mănuşi, îs un prost, o nimica toată… Prea mă port delicat cu ei!…

Staţi că v-arăt eu vouă! O să vedeţi cine-s eu. N-am să mă las să vă bateţi joc de mine. Luav-ar dracu să
vă ia! Rămân aici şi aştept, până-mi plăteşte datoria. Astăzi sunt furios! Brr!…

Foarte furios! Tremur tot de furie, mă înăbuş… Dumnezeule! M-apucă ameţeala! (strigă)

Moşule!

Smirnov şi Luka.

LUKA (intrând): Ce doriţi?

SMIRNOV: Adă-mi un pahar cu apă sau cvas!

(Luka iese)

SMIRNOV: Ce logică o mai fi şi asta? Un om are neapărată nevoie de bani, i-a ajuns

cuţitul la os… şi dânsa nu vrea să plătească, fiindcă, mă rog, nu-i dispusă să se ocupe de
chestiuni băneşti. Logică femeiască ce vreţi! De-aia nu mi-a plăcut niciodată să stau de

vorbă cu femeile. Mai repede aş sta pe un… butoi plin cu pulbere, decât să stau de vorbă cu

o femeie… Brrr!… Mă trec fiorii… aşa de rău m-a scos din sărite fusta asta! Mi-e de ajuns să

văd de departe o fiinţă poetică – adică o femeie – că îndată mă şi apucă furia. Îmi vine să

urlu!

Smirnov şi Luka.

LUKA (intră şi-i dă un pahar cu apă): Coniţa e bolnavă şi nu primeşte.

SMIRNOV: Ieşi afară!

(Luka iese)

SMIRNOV: E bolnavă şi nu primeşte! nu-i nimic! Poţi să nu mă primeşti… Stau aici, până

îmi dai banii… O să fii bolnavă o săptămână? Bine! Voi sta o săptămână… O să fii bolnavă

un an? Voi sta un an… Am să primesc ce mi se cuvine, scumpeteo! Nu mă impresionează

nici rochia de doliu, nici gropiţele din obraji… Cunoaştem noi toate astea! (strigă pe

fereastră) Semion, deshamă caii! Nu mai plecăm! Rămânem aici! Să spui, la grajd, să dea

ovăz cailor! Ce păzeşti, neghiobule? Iar ţi s-a încurcat în hamuri calul din stânga! (îl îngână)

„Nu-i nimic!” Ţi-arăt eu ţie „Nu-i nimic!” (pleacă de la fereastră) Daa, urâtă treabă… afară-i o

căldură insuportabilă, nimeni nu vrea să-mi plătească… noaptea trecută am dormit prost şi,

pe lângă toate, hop! şi fusta asta în doliu, cu proasta ei dispoziţie… Mă doare capul!… Ce-ar

fi să beau puţină votcă? Să încerc! (strigă) Moşule!

LUKA (intră): Ce doriţi?

SMIRNOV: Dă-mi un păhărel de votcă!

(Luka iese)

SMIRNOV: Uff! (se aşază şi se examinează) N-am ce zice, bine mai arăt! Prăfuit, cu

cizmele pline de noroi, nespălat, nepieptănat, cu paie pe haine… Te pomeneşti că doamna

m-a luat drept un tâlhar. (cască) Ce e drept, e cam nepoliticos să apari într-un salon în halul

ăsta, da’ nu face nimic… Nu sunt musafir, sunt creditor. Şi, pentru creditori, ţinuta nu-i

obligatorie…

LUKA (intră şi-i dă un păhărel cu votcă): Vă îngăduiţi cam multe, domnule…

SMIRNOV (supărat): Cum?

LUKA: Eu… eu… n-am spus nimic…

SMIRNOV: Cu cine crezi că vorbeşti? Gura!

LUKA (sieşi): De unde o fi picat săritul ăsta? Dracu l-a adus!… (Luka iese)

SMIRNOV: Ah! Ce furios sunt! Atât de furios, încât aş face praf toată lumea. Iar mi-e

rău… (strigă) Moşule!

Popova şi Smirnov.

POPOVA (intră, cu ochii plecaţi): Stimate domn! În singurătatea mea, m-am dezobişnuit

să aud glasuri omeneşti şi nu pot suporta ţipetele astea! Vă rog stăruitor să-mi cruţaţi

liniştea!

SMIRNOV: Daţi-mi banii şi plec!

POPOVA: V-am mai spus o dată: nu am bani. Aşteptaţi până poimâine.

SMIRNOV: Şi eu v-am mai spus o dată: am nevoie de bani astăzi, nu poimâine. Dacă numi daţi banii
astăzi, mâine nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-mi pun ştreangul de gât!

POPOVA: Da’ ce pot să fac dacă n-am bani? Ciudat!

SMIRNOV: Aşadar, nu mi-i daţi acum? Nu?

POPOVA: Nu pot…

SMIRNOV: În cazul ăsta, rămân aici până-mi plătiţi… (se aşază) Îmi plătiţi poimâine?

Bine!… Stau aşa până poimâine! Da! Nu mă urnesc din loc!… (sare în sus) Spuneţi şi

dumneavoastră: trebuie să-mi plătesc mâine procentele? Da sau ba?… Sau credeţi că-mi

arde de glumit?
POPOVA: Stimate domn, vă rog să nu strigaţi! Nu sunteţi în grajd!

SMIRNOV: Nu-i vorba de grajd; eu vă întreb: trebuie să-mi plătesc, mâine, procentele?

Da sau ba?

POPOVA: Nu ştiţi cum să vă purtaţi cu doamnele.

SMIRNOV: Nu-i adevărat. Ştiu foarte bine să mă port cu doamnele.

POPOVA: Nu! Nu ştiţi! Sunteţi un om prost crescut şi nepoliticos! Oamenii de lume nu

vorbesc aşa cu femeile.

SMIRNOV: Aha! Minunat! Şi cum doriţi să vă vorbesc? Pe franţuzeşte? (supărat şi

afectat) Madame, je vous prie1… sunt tare fericit că nu-mi plătiţi banii mei… Oh! Pardon… că

v-am tulburat. Astăzi e o vreme încântătoare! Şi doliul vă stă de minune! (face o reverenţă)

POPOVA: E grosolan şi nu-i deloc spiritual!

SMIRNOV (îngânând-o): „E grosolan… şi nu-i deloc spiritual!” Nu ştiu să mă port în

societatea doamnelor! Coniţă, de când eşti, n-ai văzut atâtea vrăbii, câte femei am cunoscut

eu. De trei ori m-am bătut în duel pentru femei. Douăsprezece femei le-am părăsit eu, iar

nouă m-au părăsit ele pe mine! Da, coniţă! A fost o vreme când eram un prost! Mă risipeam

în vorbe dulci, în drăgălăşenii, în complimente… Făceam reverenţe… Iubeam nebuneşte!

Oftam la lumina Lunii, sufeream, mă topeam… îngheţam… ardeam ca flacăra… Am iubit cu

patimă, cu ardoare, în tot felul, dracu să mă ia! Am ţinut prelegeri despre emanciparea

femeilor!… Mi-am prăpădit jumătate din avere cu sentimentele astea duioase. Dar acum?

Nu, mulţumesc! Acum nu mă mai duceţi de nas! Gata! Ochi negri, ochi pătimaşi, buze roşii,

gropiţe în obraji, clar de Lună, suspine, şoapte drăgăstoase… Toate astea pentru mine nu

mai fac doi bani! Nu vorbesc de cei de faţă!… Da’ în general, toate femeile, toate, fără nicio

excepţie, sunt nişte izmenite, nişte prefăcute, invidioase şi mincinoase până-n măduva

oaselor… Sunt superficiale, meschine, fără suflet, fără pic de logică… iar în ce priveşte asta

(se bate pe frunte), iertaţi-mi sinceritatea, da’ şi-o găină e mai isteaţă decât un filozof cu
fustă! Priveşti câte o fiinţă poetică din astea: e vaporoasă, încântătoare, semizeiţă… numai

extaz! Da’ ia uită-te în adâncul sufletului ei… Curat crocodil, nu altceva! (pune mâinile pe
speteaza unui scaun; scaunul trosneşte şi se sfărâmă în bucăţi) Revoltător e însă faptul că

crocodilul ăsta îşi închipuie, nu ştiu de ce, că sentimentul gingaş al dragostei este

capodopera lui, privilegiul, monopolul lui! La naiba! Spânzuraţi-mă cu capul în jos de cuiul

ăsta dacă femeia ştie să iubească pe altcineva decât pe căţeluşul ei… În dragoste, nu ştie

decât să miorlăie şi să ofteze. În timp ce bărbatul suferă şi se sacrifică, toată dragostea

femeii se exprimă într-un singur fel: se împăunează şi face tot ce poate ca să te ducă de nas.

Aţi avut nefericirea să vă naşteţi femeie… aşadar, cunoaşteţi destul de bine caracterul

feminin. Spuneţi-mi sincer, aţi văzut vreodată o femeie care să fie sinceră, credincioasă şi

statornică? N-aţi văzut niciodată! Credincioase şi statornice sunt numai femeile bătrâne sau

pocite! Mai degrabă ai să întâlneşti o pisică cu coarne sau un sitar alb, decât o femeie

statornică.
POPOVA: Daţi-mi voie! După părerea dumneavoastră, cine e statornic în dragoste? Te

pomeneşti că bărbatul!…

SMIRNOV: Exact, doamnă! Bărbatul!

POPOVA: Bărbatul? (râde cu răutate) Bărbatul… credincios şi statornic în dragoste?…

Ce noutate!… (cu înflăcărare) Cu ce drept afirmaţi asta? Credincioşi şi statornici, bărbaţii…

Dacă aşa stau lucrurile, atunci daţi-mi voie să vă spun că, dintre toţi bărbaţii pe care i-am

cunoscut, cel mai bun a fost bietul meu soţ… L-am iubit cu pasiune, cu toată fiinţa mea, aşa

cum numai o femeie tânără şi inteligentă poate iubi! I-am dăruit tinereţea mea, fericirea,

viaţa, averea mea. Am trăit numai pentru el! Mă închinam lui ca unui idol… şi… ce credeţi?

El, bărbatul acesta, pe care l-am socotit cel mai bun, mă înşela la fiece pas! După moartea

lui, am găsit, în sertarul biroului, o casetă cu o mulţime de scrisori de dragoste… Iar când era

în viaţă, mi-e şi ruşine să-mi amintesc, mă lăsa singură săptămâni întregi şi făcea curte altor

femei, chiar sub ochii mei! Mă înşela, îmi risipea banii; îşi bătea joc de sentimentele mele…
Cu toate astea, l-am iubit şi i-am fost credincioasă… Şi nu numai atât: a murit şi eu tot îi mai

sunt credincioasă. M-am înmormântat pentru veşnicie între patru pereţi, şi doliul îl voi purta

până la moarte…

SMIRNOV (râde batjocoritor): Doliul!… Nu înţeleg drept cine mă luaţi! Parcă n-aş şti censeamnă
mascarada asta cu doliul şi pentru ce v-aţi îngropat între patru pereţi!… Cred şi eu!

E-atât de poetic, plin de mister!… Dacă vreun ofiţer sau vreun poet ar trece prin faţa

conacului dumneavoastră, n-ar putea să nu spună: „Aici stă ciudata Tamara, care, din

dragoste pentru soţul ei, şi-a îngropat frumuseţea între patru pereţi!” Cunoaştem noi toate

astea!

POPOVA (aprinzându-se): Cum? Cum îndrăzniţi să-mi vorbiţi în felul acesta?

SMIRNOV: V-aţi îngropat de vie, da’ văd că n-aţi uitat să vă pudraţi!

POPOVA: Cum vă permiteţi?

SMIRNOV: Vă rog să nu ţipaţi la mine, că eu nu sunt administratorul dumneavoastră.

Daţi-mi voie să spun lucrurilor pe nume. Nu-s femeie şi sunt obişnuit să vorbesc pe şleau!

Aşa că vă rog să nu ţipaţi la mine!

POPOVA: Dumneavoastră ţipaţi la mine, nu eu! Vă rog lăsaţi-mă în pace!

SMIRNOV: Daţi-mi banii şi plec!

POPOVA: Nu vi-i dau!

SMIRNOV: Ba o să mi-i daţi!

POPOVA: Nu! N-am să vă dau niciun ban! Scutiţi-mă, vă rog, de prezenţa

dumneavoastră.

SMIRNOV: N-am plăcerea să vă fiu nici soţ şi nici logodnic, aşa că vă rog să mă scutiţi de

scene. (se aşază) Mie nu-mi plac scenele!

POPOVA (abia îşi stăpâneşte furia): Văd că v-aţi aşezat!!

SMIRNOV: Da, doamnă!

POPOVA: Vă rog să plecaţi!

SMIRNOV: Daţi-mi banii… (sieşi) Ah, cât sunt de furios! Furios!

POPOVA: Nu stau de vorbă cu obraznicii! Vă rog, ridicaţi-vă! (pauză) N-aveţi de gând să

plecaţi? Nu?

SMIRNOV: Nu!

POPOVA: Nu?

SMIRNOV: Nu!

POPOVA: Bine! (sună)

Aceiaşi şi Luka.

POPOVA: Luka, dă-l afară pe domnul!…

LUKA (se apropie de Smirnov): Domnule, vă rog să binevoiţi a ieşi atunci când vi se

spune! Să binevoiţi a…

SMIRNOV (sărind în picioare): Tacă-ţi fleanca! Cu cine crezi că vorbeşti? Acum te fac

piftie!

LUKA (punându-şi mâna la inimă): Dumnezeule!… Doamne!… (cade într-un fotoliu) Oh!…

Mi-e rău… Mi se taie răsuflarea!

POPOVA: Unde-i Daşa? Daşa! (strigă) Pelagheia! Daşa! (sună)

LUKA: S-au dus toate după mure… Nu-i nimeni acasă… Mi-e rău… Apă!…

POPOVA: Vă rog să ieşiţi imediat!

SMIRNOV: Vă rog să fiţi mai politicoasă! Popova (strângând pumnii şi bătând din picior):

Sunteţi un mojic! Un urs necioplit! Brută! Monstru!

SMIRNOV: Poftim? Ce-aţi spus?

POPOVA: Am spus că sunteţi un urs, o brută!

SMIRNOV (făcând un pas înainte): Daţi-mi voie! Cu ce drept mă insultaţi?

POPOVA: Da, vă insult! Ei şi? Ce credeţi? Nu mi-e frică!

SMIRNOV: Şi dumneavoastră ce credeţi? Fiindcă sunteţi o fiinţă poetică, aveţi dreptul să

insultaţi un bărbat şi să nu fiţi pedepsită? Da? Vă provoc la duel!…

LUKA: Dumnezeule sfinte!… Apă!

SMIRNOV: Cu pistolul!

POPOVA: Credeţi că, dacă aveţi pumni zdraveni şi o ceafă de taur, mă înspăimântaţi?

Aşa credeţi? Nu sunteţi decât un mitocan!

SMIRNOV: La duel! Nu permit nimănui să mă insulte! Credeţi că mă impresionează faptul

că sunteţi o femeie, o făptură gingaşă?!

POPOVA (ţipând): Ursule! Ursule! Ursule!

SMIRNOV: E vremea să lăsăm prejudecăţile că numai bărbaţii trebuie să plătească

pentru insulte!… Dacă-i egalitate de drepturi, egalitate de drepturi să fie!… Ei, drăcie! Să ne

duelăm!

POPOVA: Cu pistolul? Bine!

SMIRNOV: Da! Imediat!

POPOVA: Imediat! Bărbatu-meu mi-a lăsat destule pistoale… Le aduc îndată… (se duce

grăbită, apoi se întoarce) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpăţâna

dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (iese)

SMIRNOV: Am s-o omor ca pe un pui de găină! Nu-s băieţandru şi nici căţel

sentimental… Pentru mine nu există făpturi gingaşe!

LUKA: Domnule, boierule!… (cade în genunchi) Fie-vă milă de un biet bătrân! Plecaţi,

plecaţi de-aici… Ne-aţi băgat în sperieţi – şi-acum vreţi să vă mai bateţi şi-n duel!

SMIRNOV (fără să-l asculte): Tocmai ăsta e principiul de egalitate în drepturi, de

emancipare! Sexele sunt egale! Aşa că am să trag în ea, din principiu! Ce femeie! (o imită)

„Lua-v-ar dracu!… Am să vă trag un glonte în căpăţână…” Ce femeie! Se înroşise! Ochii-i

străluceau… A primit provocarea! Pe cuvânt de cinste că-i pentru prima oară în viaţa mea
când întâlnesc o femeie ca asta!…

LUKA: Boierule, plecaţi! Pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi!

SMIRNOV: Asta femeie! Aşa mai zic şi eu! Adevărată femeie! Nu-i o miorlăită… Spirt, foc,

dinamită! Zău aşa, îţi şi pare rău s-o omori!…

LUKA (plânge): Boierule, tătucule… pleacă!

SMIRNOV: Începe să-mi placă femeia asta! Serios! Cu toate că are gropiţele alea în

obraji, totuşi îmi place! Sunt gata să-i iert şi datoria!… Poftim: mi-a trecut până şi furia!

Minunată femeie!

POPOVA (intră cu pistoalele): Iată pistoalele… Dar, mai înainte de a ne bate, arătaţi-mi,

vă rog, cum se umblă cu ele… N-am ţinut, în viaţa mea, un pistol în mână…

LUKA: Doamne sfinte, ocroteşte-ne… fie-ţi milă de noi… Mă duc să chem grădinarul şi

vizitiul… De unde a căzut pe capul nostru o năpastă ca asta?… (iese)

SMIRNOV (examinează pistoalele): Vedeţi, există câteva feluri de pistoale… Pistoale

speciale pentru duel, Mortimer… Astea sunt sistem Smith şi Wesson, cu trei ţevi, cu

extractor, cu percuţie centrală… Minunate pistoale! Costă cam nouăzeci de ruble

perechea… Pistolul trebuie ţinut aşa… (sieşi) Ce ochi! Ce ochi! Femeia asta te aprinde ca o

văpaie…

POPOVA: Aşa?

SMIRNOV: Da… aşa… Pe urmă, ridicaţi cocoşul… Aşa… ţintiţi… capul puţin pe spate…

Întindeţi mâna aşa… apoi, cu degetul ăsta, apăsaţi pe trăgaci… şi gata… Da’ ce-i mai

important e să nu vă grăbiţi! Să staţi liniştită… şi să ţintiţi… Aveţi grijă să nu vă tremure

mâna…

POPOVA: Bine… Socot totuşi că nu-i nimerit să tragem cu pistolul în cameră… Să

mergem în grădină!

SMIRNOV: Să mergem! Vă previn, însă, că voi trage în aer!

POPOVA: Cum aşa? De ce?

SMIRNOV: Fiindcă… fiindcă… Asta-i treaba mea de ce!

POPOVA: A! Vă e frică? Da? Aha! Nu, domnule, nu vă mai daţi în lături! Vă rog să mă

urmaţi! Nu mă liniştesc până ce nu vă găuresc fruntea asta, pe care o urăsc atâta! Vă e

frică?

SMIRNOV: Da, mi-e frică!

POPOVA: Minciună! De ce nu vreţi să ne batem?

SMIRNOV: Fiindcă… fiindcă… îmi plăceţi!

POPOVA (râde cu răutate): Îi plac! Are îndrăzneala să spună că-i plac! (îi arată uşa)

Poftim!

SMIRNOV (fără să scoată o vorbă, pune revolverul jos, îşi ia pălăria, se duce spre uşă,

unde se opreşte; o clipă se privesc în tăcere; apoi el începe să vorbească apropiindu-se

încet de Popova): Ascultaţi-mă… Mai sunteţi supărată?… Şi eu am fost întărâtat, dar…

înţelegeţi!… Cum aş putea să vă explic?… Vedeţi, la drept vorbind, asta-i o poveste… (tare)

Ei bine, ce vină am eu dacă-mi plăceţi? (apucă scaunul şi-l sfărâmă în mâini) Dracu ştie ce

mobilă aveţi! Cum o atingi, se sfărâmă!… Îmi plăceţi… Înţelegeţi?… Sunt… sunt aproape

îndrăgostit!

POPOVA: Plecaţi! Vă urăsc!

SMIRNOV: Doamne, ce femeie! N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! Sunt pierdut! Am

căzut în cursă ca un şoarece!

POPOVA: Plecaţi sau trag!

SMIRNOV: Trageţi! Nu vă puteţi închipui ce plăcut e să mori sub privirea ochilor

dumneavoastră minunaţi, să mori împuşcat de o mână catifelată… Mi-am pierdut capul!

Gândiţi-vă bine şi luaţi o hotărâre imediată, căci altfel ies de-aici şi n-o să ne mai vedem

niciodată! Hotărâţi!… Sunt nobil, mă trag dintr-o familie onorabilă, sunt om cinstit, am un
venit anual de zece mii ruble… Trag fără greş într-o monedă aruncată în aer… Am o

herghelie de cai de rasă… Vreţi să fiţi soţia mea?

POPOVA (revoltată, ridică revolverul): Vreau să ne batem în duel! Poftim!

SMIRNOV: Înnebunesc!… Nu mai înţeleg nimic!… (strigă) Luka! Apă!

POPOVA (strigă): Să ne duelăm!

SMIRNOV: Mi-am pierdut capul!… M-am îndrăgostit ca un băieţandru, ca un prost! (o

apucă de mână, ea ţipă de durere) Vă iubesc! (cade în genunchi) Iubesc, cum n-am mai iubit

vreodată! Am părăsit douăsprezece femei, nouă m-au părăsit ele pe mine, da’ pe niciuna nam iubit-o
atât… Mi-am pierdut minţile, demnitatea, am devenit o cârpă… Stau în genunchi

ca un prost… şi vă cer mâna!… Ce ruşinos! De cinci ani n-am mai fost îndrăgostit şi mi-am

jurat să nu mă mai îndrăgostesc… Şi-acum… aşa, dintr-odată, m-am prins în mreje!… Vă

cer mâna! Da sau nu? Nu vreţi? Bine! (se ridică şi pleacă grăbit spre uşă)

POPOVA: Staţi puţin…

SMIRNOV (se opreşte): Da?

POPOVA: Nimic… puteţi pleca… sau nu, staţi… Nu… plecaţi, plecaţi… Vă urăsc! Sau

nu… Nu plecaţi. Dacă aţi şti cât sunt de furioasă! (aruncă revolverul pe masă) Mă doare

mâna din pricina porcăriei ăsteia de revolver… (de furie, rupe o batistă) Ce mai staţi? Plecaţi!

SMIRNOV: Adio!

POPOVA: Da, da, plecaţi!… (strigă) Încotro? Staţi puţin… Nu, nu, plecaţi! Ce furioasă

sunt! Nu vă apropiaţi, nu vă apropiaţi…

SMIRNOV (apropiindu-se): Ce furios sunt! M-am îndrăgostit ca un licean, am stat în

genunchi… Mă îngrozesc de mine însumi… (brutal) Vă ador! Asta mi-a mai trebuit, să mă

îndrăgostesc de dumneavoastră! Mâine trebuie să plătesc procentele… cositul a început şi

na, poftim! (o prinde de mijloc) Niciodată n-o să-mi iert asta…

POPOVA: Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! Jos mâinile de pe mine! Vă… urăsc! Vreau să ne batem!

(se sărută prelung)

Aceiaşi. Luka intră cu un topor în mâini, grădinarul cu grebla, vizitiul cu o furcă şi mai mulţi

lucrători cu bâte.

LUKA (văzându-i pe cei doi sărutându-se): Doamne sfinte!

(pauză)

POPOVA (cu ochii plecaţi): Luka, du-te şi spune la grajd să nu i se mai dea astăzi ovăz lui

Tobi!