Rodrigo García

Povestea lui Ronald, clovnul de la McDonald’s

Traducerea: Iulia Buttu

Iuda

Am spus-o de când mă ştiu: nimic nu mă scoate din sărite mai tare decât
oamenii care au acelaşi coşmar în mod repetat, cam de trei, patru ori pe
săptămână. Sau oamenii care se tem de o chestie anume. Care au, ca să spun
aşa, fixaţii. Ăştia cu aşa-zise „fixaţii” mi se par de căcat. Nu vor decât să
atragă atenţia. De exemplu, un tip care nu mănâncă salată. Mănânci cu el şi
cu mai multă lume, îi pasezi platoul cu peşte, se serveşte şi spune
„mulţumesc”. Îi dai sticla de vin, îşi toarnă un pahar, îl bea şi se distrează de
nu mai poate. Până ajunge la salată: „nu mulţumesc, nu mănânc salată”.
Atunci toate privirile se întorc spre el şi încep să curgă întrebările. „De ce?”
„De când?” „E din cauza părinţilor?” „Taică-tău era un dement care te
obliga să mănânci salată?”... şi alte tâmpenii de genul ăsta. Iar dacă le
serveşti oamenilor un asemenea subiect, adică un subiect care nu le pune la
muncă nici măcar un neuron, pot să o ţină langa ore întregi, se distrează ca
proştii. Cum se iveşte un subiect de conversaţie fără sens, se umple masa de
veselie. Vrei să înveseleşti mesenii? Bagă un subiect de conversaţie inutilă!
Cum ar fi salata. Toată cina se transformă într-o discuţie animată în jurul lu’
cutărescu şi mania lui cu salata. Ştii cum e: îl întreabă lumea dacă păţeşte la
fel şi cu alte lucruri; dacă mănâncă legumele fierte, dar niciodată crude; dacă
îi displace oţetul sau dacă pune lămâie pe pui, dar niciodată în salată...Şi uite
aşa o seară de vară, de exemplu, cu lună, cu briză... se duce dracului, se
îneacă în tâmpenii. Cretinii de genul ăstuia cu salata reuşesc să distrugă o
seară de vară numai ca să atragă ei atenţia. Sunt indivizi care se aşază la
masă cu unicul scop de a fi în centrul atenţiei. Ce de căcat! Cum n-au făcut
nimic important în viaţa lor, se aşază la masă şi spun: „nu mulţumesc: eu nu
mănânc salată”. Şi asta în timp ce toată lumea mănâncă salată. Iar dacă
cineva nu mănâncă, să tacă, în puii mei. Să tacă şi să bage-n el. Sau nu
mănâncă, ok, se serveşte, n-o mănâncă, şi-şi ţine dracului gura. Şi pe urmă
tipul se duce la culcare liniştit, pentru că în seara asta cel puţin zece persoane
au stat o oră să vorbească despre el şi despre mania lui tâmpită cu salata.
Toată viaţa am susţinut că nimeni nu are nici un motiv care să justifice o
fixaţie: dacă ai fost victima unui abuz sexual în copilărie, n-ai de ce să urăşti
sexul, futu-i. Dacă te-au bătut cu cureaua când erai mic, să-i spui lu’mutu’ că
ţi-e frică de curele. Dacă te-au obligat să studiezi pianul, nu-mi spune că
urăşti muzica, în puii mei. Dacă te-a muşcat un câine, nu-mi spune că fix de
asta nu-ţi plac ţie câinii. Asta era teoria mea până acum, când mi-am dat
seama că şi eu am o fixaţie idioată şi trebuie s-o recunosc, în puii mei. Dacă
te uiţi la mine, ai zice că-s sănătos, în puii mei. Ce fixaţie să aibă ăsta?
Fixaţia e un capriciu tâmpit şi o slăbiciune, cum ar veni. Slăbiciune
spirituală şi intelectuală. Mă uit în oglindă în fiecare dimineaţă şi nu mi se
pare că arăt rău. Nu sunt un debil mintal. Deci, nu sunt un debil mintal. Şi
totuşi... văd câte un Iuda la fiecare colţ de stradă. (video) Ies din casă şi-mi
spun: „Azi e o nouă zi; o să vezi cum o să ţi-o tragă cel puţin treizeci de
persoane”, ies cu frica în sân, futu-i. Nu poţi să ieşi aşa în lume. Mă
întâlnesc cu un vecin şi-mi zic: ăsta o să mi-o tragă la greu. Mă urc în taxi şi-
mi pică singurul taximetrist care o să mi-o tragă la greu. Merg la
cumpărături: sunt şase casiere, o să vezi cum o nimeresc eu exact pe aia care
o să-mi tragă ţeapă. Mă duc la plajă şi mă gândesc... idiotul de salvamar,
idiotul de salvamar e în stare să salveze un câine de la înec, dar dacă mie mi
se întâmplă ceva, o să mi-o tragă! Dacă rămân cu vreo gagică, ştiu clar că o
să-mi tragă ţeapă! Şi ca să nu rămân cu nici una, mă duc la curve şi ştiu că o
să dau peste aia care o să-mi tragă ţeapă! Şi dacă duc maşina la mecanic, ce
mecanic o să-mi pice mie? Dintre toţi, care? Ăla chitit să mi-o tragă la greu.
Îmi imaginez pe toată lumea întrebându-mă: Mă alegeţi pe mine, domnule?
Mă alegeţi pe mine, domnule? Sau pe mine?

Cocoşul Foghorn Leghorn

Când eram mic erau o grămadă de desene animate.

Niciodată nu am înţeles de ce, dar toţi copiii de pe vremea mea erau fascinaţi
în mod special de un motan care urmărea un şoarece...
Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom şi Jerry.
Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt:
stăteau cu gura căscată uitându-se la Tom şi Jerry.
Trebuia să-i vezi pe colegii mei de clasă: aveau pe masă de toate: pâine
prăjită, gem, Colacao...şi nici nu se sinchiseau: erau lipiţi de televizor, cu
ochii beliţi la Tom şi Jerry.
Şi Wacky Races: Dastardly, Muttley, Penelope Pitshop...
Şi mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic, dar dacă mă prindea
tata în faţa televizorului, îmi trăgea una după ceafă şi-mi zicea: închide
televizorul şi hai, la muncă. Futu-i copilul mă-sii! Eşti deja prea mare ca să
te mai uiţi la desene! În timp ce toţi copiii se uitau la desene, eu munceam la
măcelărie cu taică-meu.
Oricum, am făcut ce-am făcut şi tot m-am uitat la desene şi la televizor în
general.
O făceam ca să am ce vorbi cu ceilalţi, la şcoală.
Dar niciodată nu am reuşit să vorbesc cu ei despre ce era la televizor, pentru
că eu mă uitam la cu totul altceva.
La unsprezece ani eu eram complet acaparat de Cocoşul Foghorn Leghorn şi
de Rafaella Carra.
Prietenii mei se uitau la Tom şi Jerry cu gura căscată şi eu mă uitam la
Rafaella cu şliţul deschis.
Copiii nu se uitau la Rafaella Carra, ci la Pipo Pescador, un poponar care
avea o emisiune pentru copii pe programul 2.
Purta şepcuţă şi avea buzele operate.
Ca să vă faceţi o idee, cântecul ăla faimos cu „mergem la plimbare, c-o
maşină urâtă tare, dar mie nu-mi pasă, am o prăjitură gustoasă” despre care
toată lumea crede că e compusă de Gaby, Fofo şi Miliki, ei bine nu-i aşa, e a
lui Pipo Pescador care le-o punea copiilor şi îi punea să cânte.
Pipo le spunea: Haideţi copii, să cântăm!
Şi îşi lua notiţe, bulangiul.
Gaby, Fofo, Miliki şi Milikito, la fel.
Spun că se joacă cu copiii şi de fapt le-o trag şi le fură cântecele.
Apoi le înregistrează şi câştigă discuri de platină!
E foarte posibil ca melodia cu „mergem la plimbare, cu-o maşină urâtă tare,
dar mie nu-mi pasă, am o prăjitură gustoasă” să fi fost compusă de un puşti
dintre cei sodomizaţi de Pipo Pescador, în nici un caz de el.
Să vorbeşti despre chestii din astea e de prost gust. Dar şi mai rău e să faci
dans contemporan sau să montezi o piesă, nu?
Lumea îmi spune că cel mai bine e să nu vorbeşti despre chestii d-astea.
Se întâmplă, dar mai bine să nu vorbeşti.
Ce imbecili!
Să revenim: în timp ce colegii mei de clasă se uitau la Pipo şi Tom şi Jerry,
eu mi-o frecam în faţa televizorului la emisiunea „Bună Rafaella”.
Nu-mi ieşea nimic din pulă, numai pişat.
Dar îmi făcea o plăcere nebună.
Futu-i, dacă te atingi un pic aici la gât şi mori de plăcere, cum să nu îţi facă
plăcere să îţi atingi pula?
Dar nici despre asta nu se vorbeşte.
Dacă cineva îţi atinge ceafa sau antebraţul, e o plăcere super, dar dacă îţi
atinge pula... e tabu.
Părinţii mei nu m-au prins niciodată făcând laba în timp ce mă uitam la
„Bună Rafaella” pentru că se întâmpla după-amiaza târziu şi aveau clienţi la
măcelărie.
Ei jos, dă-i şi dă-i cu satârul tranşând carne.
Şi eu la etaj, făcând laba în faţa televizorului, cu Rafaella şi băieţii ei.
Ai mei, cu maşina de tocat.
Şi eu cu laba!
Era beton pentru că Rafaella ieşea întotdeauna la dans cu zece sau
doisprezece tipi care îi făceau de toate, o urcau, o coborau, o treceau de la
unul la altul...
Bine, se zvonea că mai mult de jumătate erau poponari, dar cu siguranţă mai
rămâneau trei sau patru, iar eu îmi imaginam nişte orgii fantastice uitându-
mă la Show-ul Rafaellei!
Toţi contra Rafaellei şi dintr-o dată, toţi împreună!
Seara născoceam ceva ca s-o văd Rafaella şi dimineaţa mă fofilam cumva ca
să-l văd pe Cocoşul Foghorn Leghorn:
Cocoşul Foghorn Leghorn era un desen animat în care era vorba despre furia
de dragul Furiei.
Propovăduia spiritul coleric. Era un desen în totalitate biblic.
O minte îmbibată de Sigmund Freud!
Eh, ce spun eu Sigmund Freud, de fapt „obsedatul ăla de Sigmund Freud”!
Pentru mine, Cocoşul Foghorn Leghorn a reprezentat întotdeauna Furia în
stare pură. Ce poate fi mai apropiat de anumite pasaje din scripturile sfinte?
Iată că tocmai un produs Warner Brothers este atât de apropiat de scripturile
sfinte.
Brothers, Brothers...Biblia...Brothers...
Foghorn Leghorn se trezea dimineaţa,
Se întindea, căsca,
Lua o bâtă de baseball
Şi făcea câţiva paşi cântând:
„la, la, la, luu”
până ajungea la cuşca unui câine,
care dormea.
Îl lua de coadă,
Îl ridica în aer şi îi dădea,
cum se obişnuieşte în orice desen animat,
cincizeci de mii de lovituri de bâtă
în două secunde
şi îl lăsa lat pe jos
făcut praf
şi pleca cântând:
„la, la, la, luu”
Încă-mi mai amintesc mişcarea
bâtei de baseball a cocoşului
ca un baston de poliţist
şi cum cânta sau fluiera...
– asta nu-mi mai aduc aminte –
„la, la, la, luu”
Cocoşul Foghorn Leghorn era alb, dar pentru mine era de un negru
strălucitor, ca un poliţist în uniformă antrenat să ucidă.
Ca ăla care i-a tras tânărului din Genova un glonţ în cap, exact la fel.
Să ne lămurim:
Tom îl urăşte pe Jerry pentru că sunt şoarece şi pisică.
Dastardly o urăşte pe Penelope Pitshop pentru că vrea să câştige cursa de
maşini.
Coiotul îl urăşte pe cucul sudamerican pentru că niciodată nu poate să-l
prindă şi să-l mănânce dracului odată în deşert.
Cocoşul alb îl bate de-l usucă pe câinele vecin fără nici un motiv.
Pur şi simplu se scoală de dimineaţă şi îşi alege duşmanul. Îl cataloghează:
„duşman”, pentru că aşa are el chef, adică să ia pe oricine drept duşman. Îl
ridică şi îl bate până îl face ţăndări, în puii mei.
Îl usucă în bătaie.
Îl face zob pe câine.
Şi asta îmi place.
Ăia care dau într-o femeie pentru că şi-a pus fustă mini sau într-un copil
pentru că nu şi-a terminat mâncarea sau într-un animal, nu-mi plac.
Dar să baţi pe cineva fără motiv, asta îmi place, să mor io.
Pe femei, pe copii, pe negri, pe argentinieni, pe câini, pe iepuri, pe
taximetrişti îi baţi şi gata. Şi pe judecători, pe fotbalişti, pe patroni, pe
miniştrii îi baţi şi gata.
Zbang, zbang....
Cum face Cocoşul alb.
Selecţie naturală: unul se naşte ca să bată şi altul ca să fie bătut, futu-i.
E legea firii.
Destinul.
Poliţia e făcută să bată, beţivii şi cerşetorii ca să fie bătuţi.
Indivizii cu o educaţie precară şi care au mai mult de 90 de kile se nasc ca să
bată iar soţiile lor se nasc ca să fie bătute.
Punkiştii între 15 şi 20 de ani se nasc ca să bată, africanii se nasc ca să fie
bătuţi.
E destinul, futu-i.
De ce am avut un Auschwitz?
Degeaba?
De ce am avut Insulele Malvine?
Degeaba?
Şi Afganistan?
Degeaba?
Am avut Malvinele, am avut Afganistan, am avut Auschwitz, ca să învăţăm
o dată pentru totdeauna că cineva trebuie să întoarcă şi celălalt obraz, căci
dacă nimeni nu întoarce şi celălalt obraz, nu progresăm, în puii mei.
Ori te naşti ca să dai palme – ca Margaret Thatcher, asta ca să dau un
exemplu la întâmplare, ori ca să primeşti, futu-i.
De obicei, cei care primesc palmele sunt dispreţuiţi: se spune că sunt slabi.
Nu, domnule, fără ei nu s-ar fi scris istoria umanităţii.
Ăştia născuţi ca să primească palme sunt oameni deosebiţi!
Să înveţe! Să înveţe de la cocoşul alb, în puii mei.
Să-şi lingă rănile... şi să uite!
În timp ce desenul animat uită şi se pregăteşte să o încaseze din nou, ca şi
când nimic nu s-ar fi întâmplat, torturatul iese din celula sa în fiecare
dimineaţă tot mai distrus fizic şi psihic.
Un tip de 35 de ani sau o femeie însărcinată nu rezistă la zece şedinţe de
electrocutare, fără ca mintea şi corpul să nu rămână marcate pentru toată
viaţa... şi atenţie la expresia „pentru toată viaţa”.
Pentru că anumite vieţi, dacă trebuie trăite după ce au fost supuse degradării,
mai bine să nu fie trăite deloc.
Te lasă cu uşile deschise pentru sinucidere, cu corpul epuizat, făcându-te să
crezi că nu mai eşti fiinţă umană. Te simţi mai mic decât un câine,
abandonat chiar pe marginea prăpastiei.
Dacă torturatul se salvează, îl aşteaptă o viaţă dominată de panică.
Unui torturat pus în libertate îi este teamă şi să nu-şi ardă buzele cu o cană
de ceai prea fierbinte.
Există în mod sigur casete video cu torturile ordonate de Jorge Rafael Videla
în Argentina între anii 1976 şi 1984.
Da, există. Doar că sunt bine păzite.
Păi, să le dea în fiecare după-amiază împreună cu desenele animate; înainte
şi după Familia Flintstone, pentru că e infinit mai sănătos şi mai realist ca
fiii tăi să vadă filme cu torturi adevărate decât desene animate de tot rahatul.
Americanii desenau desenele lor animate şi în acelaşi timp finanţau tortura
din Chile, Argentina şi Africa.
Desenau învieri fictive în desenele animate aşa cum fabricau memoria
morţilor din Santiago şi Buenos Aires.
Exportau, pe de-o parte, suferinţă reală, iar pe de alta, tehnici de uitare sub
formă de desen animat.
În fiecare dimineaţă, milioane de copii învăţau asta de la Cocoşul alb:
învăţau să suporte şi să-şi ţină gura. Timpul a trecut şi nu au reuşit să-l facă
pe nici unul să uite.
Oligarhia sudamericană trimitea banii necesari pentru producţia de desene
animate în schimbul păstrării intacte a porţelanului englezesc, a vacilor,
servitorilor creoli, cailor, fabricilor de bere şi materialelor de construcţii.
În Buenos Aires, o familie din acest „clan” a produs materiale de construcţie
şi bere; adică: pietre pe care să le care zidarii şi bere ca să uite şi să se
omoare.
Asta numesc eu să ai control asupra zilei şi nopţii.
Vrei să ai control asupra zilei şi nopţii?
Nu e nevoie decât de bani şi de un sistem de educaţie corupt.

Ronald

Nu ştiu care e mai întors pe dos: capul sau stomacul.

După lucrurile care îmi trec prin cap, aş spune că am capul mai întors pe dos
decât oricine.
După pârţurile pe care le trag, îmi spun că nimeni nu poate avea stomacul
atât de întors pe dos.
Dar nu, eu ştiu că am capul mai întors pe dos decât stomacul, pentru că un
gând de-al meu este infinit mai greu de suportat decât un pârţ de-al meu.
Trag un pârţ, îl miros şi spun: se poate suporta.
Dar analizez un gând de-al meu şi spun: asta chiar că nu poate suporta
nimeni.
Un gând de-al meu este mai scârbos decât cel mai rău pârţ pe care l-ai putea
trage sub pătură.
Pârţurile alea care încălzesc iarna patul mai eficient decât un şemineu!
Lumea crede că eschimoşii pescuiesc făcând o gaură în gheaţă şi că se
hrănesc cu ce pescuiesc.
Ei bine, nu.
Eschimoşii mănâncă fasole toată ziua şi noaptea îşi încălzesc paturile cu
propriile pârţuri.
Nu fac o găurică în gheaţă şi se aşază cu undiţa ca să pescuiască.
Deschid conserve de fasole Litoral şi o înfulecă imediat.
Există eschimoşi care se coc în căldura propriilor băşini.
Aşa cum europenii se coc în propria vorbărie binevoitoare.
Aşa cum americanii se coc în propria ignoranţă.
Aşa cum politicienii se coc în propriile promisiuni.
De-asta mă interesează atât de tare relaţia dintre ceea ce mâncăm şi ceea ce
gândim.
Relaţia stomac–cap este o relaţie fundamental gazoasă: se stabileşte în
eructaţie, acel gaz care urcă de la intestine la cap şi iese pe gură.
Se recunoaşte în respiraţie şi în pârţuri.
Dar în mod special în mirosul urechilor.
Poţi să ştii cu siguranţă dacă o persoană este putredă după mirosul urechilor.
Poate că nu ştiaţi, dar unul dintre cele mai urâte mirosuri ale corpului iese
prin urechi.
Se întâmplă atunci când creierul începe să se descompună.
Din cauza mâncării sau, mai bine zis, din cauza eructaţiilor pe care stomacul
le transmite creierului.
Un pârţ e parfum în comparaţie cu mirosul urechilor putrezite.
Nu există nimic mai urât.
I s-a întâmplat câinelui meu, îi putrezea creierul.
O săptămână întreagă i-am pus picături, seară de seară. Când mă apropiam
de ureche, simţeam mirosul ăla pestilenţial; confirmarea absolută a unui
creier putrezit.
Lumea spune: ca să cunoşti sufletul unui om, priveşte-l fix în ochi.
Eu îţi spun: dacă vrei să cunoşti sufletul unui om, miroase-i urechea.
Într-o secundă vei şti dacă este putrezit sau nu din cauza gazelor
comunicante.
În anumite mâncăruri e ceva care îţi face creierul muci.
Eu sunt clovn la Mc Donald’s, asta e munca mea.
Le dau copiilor Happy Meals cu nave spaţiale, dinozauri şi mâncare.
Dacă un copil mănâncă asta, e clar că asta o să eructeze.
Pentru că eructaţia e comunicarea cea mai evidentă dintre aparatul intestinal
şi creier, ea se naşte în intestine şi iese pe gură, adică, prin cap.
Aşadar, gândeşti în funcţie de ceea ce mănânci. Sau, mai bine zis, în funcţie
de ceea ce eructezi, care e sinteza a ceea ce mănânci.
Nu am nimic împotriva americanilor.
Nu fac altceva decât să studiez relaţia dintre gaze şi comunicarea lor cu
creierul prin intermediul eructaţiilor. Şi deformaţiile de gândire şi
comportament.
M-am gândit serios să otrăvesc Happy Meal-urile copiilor.
Cu otravă de şoareci.
Pentru că e mai bine să moară repede, duminica asta, decât să umble toată
viaţa cu capul putrezit şi răspândind mirosuri împuţite, mai bine zis gânduri
împuţite, futu-i.
Iar lucrurile pe care le gândesc, atenţie... le şi fac.
De obicei, oamenii se gândesc la multe lucruri, dar nu fac nimic.
Sau se gândesc la lucruri îngrozitoare şi în final ajung să facă lucruri mai
mult sau mai puţin corecte.
Se gândesc să-şi omoare şeful şi îl servesc cu o cafea.
Se gândesc să sară peste bara de la metrou şi cumpără un bilet de zece
călătorii.
Se gândesc să bată un poliţist şi să-l lase lat pe trotuar şi se duc să-l întrebe
numele unei străzi.
Se gândesc să avorteze şi în final se hotărăsc să nască.
Se gândesc să ardă de viu un cerşetor şi îi dau bani.
Se gândesc să voteze cu extrema dreaptă şi rămân acasă să doarmă în
duminica respectivă.
Se gândesc, în sfârşit, că vor fi homosexuali sau cel puţin bisexuali şi ajung
să doarmă toată viaţa o pizdă lângă o pulă.
Ăsta e un Happy Meal.
Să-l analizăm: avem aici un înlocuitor de salată, un surogat de roşii şi mai
ales această bucată ovală, maro şi tare care vrea să pară o bucată de carne
adevărată.
La asta trebuie să adăugăm lichidele galbene şi roşii în formula cărora nu e
nici urmă de muştar sau de roşie.
Apoi, acest amestec exploziv, care include toate elementele menţionate mai
sus, puse în această cutiuţă miraculoasă numită Happy Meal, provoacă o
mare cantitate de gaze nocive copilului care îl digeră, cu evidente
repercusiuni eructo-cerebrale.
Cine mănâncă aşa ceva, nu va mai putea să gândească corect niciodată în
viaţă.
Şi pot să dovedesc asta ştiinţific.
De-asta cel mai bine ar fi să pun otravă de şoareci în Happy Meal şi în
celelalte.
Şi după cum vă spuneam şi o repet: eu chiar fac ceea ce gândesc. Asadar, am
cumpărat treizeci de kile de otravă de şoareci, pe care am încărcat-o în
portbagajul maşinii.
Mi-am pus costumul lui Ronald, clovnul de la McDonald’s, şi în spate, în
portbagaj, am pus otrava de şoareci.
Dar pe drum m-am răzgândit, futu-i.
Mi-am zis, trebuie să gândeşti pozitiv, futu-i: mai bine să mănânci d-astea
decât să dai muie.
Pentru că un copil care mănâncă un Happy Meal, nu dă muie.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti la Lisabona, te duci la Mc Donald’s în fiecare
duminică.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti în Cuba, îi dai muie unui turist italian.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti la Bruxelles, te duci la Mc Donald’s în fiecare
duminică.
Dacă trăieşti în Bolivia, munceşti la mină ca să-i îmbogăţeşti pe
nordamericani.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti la Florenţa, te duci la Mc Donald’s în fiecare
duminică.
Dacă trăieşti în Africa, coşi mingi pentru Nike.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti la New York, te duci la Mc Donald’s în fiecare
duminică.
Dacă ai nouă ani şi trăieşti în Thailanda, eşti nevoit să-l laşi pe un australian
să ţi-o tragă în cur.
Pe urmă două avioane intră în doi zgârie-nori şi lumea se miră.
Cauzele religioase sunt altă minciună.
Credeţi propaganda politică la fel cum credeţi publicitatea făcută de Danone.
O naţiune crede că poate rade Hiroshima fără a fi pedepsită.
Că poate distruge din punct de vedere economic Argentina fără a fi
pedepsită.
Că poate bombarda orice bucată de pământ fără a fi pedepsită.
Iar în propaganda sa susţine discursul opus: spun că sunt un popor rănit.
Trupe de soldaţi, trupe de gogoşi, trupe de Big Mac-uri, trupe de Levis, trupe
de Phillips, trupe de Hollywood...
Ce imbecili!

Două texte de proiectat

Banii

Îţi aminteşti de Performance art?

Îţi aminteşti de Fluxus, de Happening?
Îţi aminteşti de tortura din Argentina?
Îţi aminteşti de vreo bătaie primită de la părinţi?
Îţi aminteşti de ziua în care ai vrut să mori?
Îţi aminteşti de vreo ştire din presă?
Despre ce?
Genomul uman? Alt război?
Tipul care are capul învelit în ziare, se preface...
Adică nu trebuie să faci o lume din toate astea.
Se preface că se asfixiază.
Şi e plătit pentru asta.
Îţi aminteşti de Hiroshima?
Îţi aminteşti de Auschwitz?
Ce-ţi vine în minte?
Atenţie, memoriei istorice trebuie să-i adaugi tone de propagandă!
Îţi aminteşti de Jorge Rafael Videla, de Suarez Mason?
Îţi aminteşti de Grotowsky, de Bob Wildon, de Pina Bausch?
Îţi aminteşti de vreo pictură de-a lui Goya acum?
Toţi luau bani, gândeşte-te bine!
Toţi erau plătiţi.
Toţi.
Eu nu mai cred în nimic.
Îţi aminteşti de teatru?
Ce sens are?
Şi ce sens are, în general, toată chestia asta?
O faci pentru bani.
Până la 25 de ani te crezi artist.
De la 26 încolo ai nevoie de bani zilnic.
Şi la 27 eşti deja un ratat.
Şi faci de toate, doar că la jumătate de randament.
Şi aştepţi să-ţi pice totul din cer.