Cu toate astea, te iubesc, tată, de Sorin Oros

PERSONAJE:
SÂNZIANA – 27 ani
TATĂL  – 45-55 ani
MAMA – 40-45 ani
ROBERT – fratele ei, 17 ani
VIOLATOR 1
VIOLATOR 2
VIOLATOR 3
VIOLATOR 4
ROBERT 1 – un copil de circa 4 ani, care-l va interpreta pe
Robert, în copilărie
SÂNZIANA 1 – o fetiţă de 6-7 ani , care-o va interpreta pe
Sânziana în copilărie
SÂNZIANA 2 – o fetiţă de 10-12 ani, care-o va interpreta pe
Sânziana elevă
SÂNZIANA 3 – o adolescentă de 13-16 ani, care-o va interpreta
pe Sânziana în adolescenţă 
 
 
Scena 1 
 
Gong. La ridicarea cortinei scena este goală. Rămâne aşa câteva
momente, după care, Sânziana se ridică dintre spectatori. Un spot de
lumină o încadrează. 
 
SÂNZIANA: Bună seara! M-am uitat cu atenţie la voi, când aţi intrat…
cum v-aţi căutat locurile , cum aţi bârfit puţin… Unii v-aţi închis
telefoanele mobile, alţii aţi râs… Sunteţi relaxaţi, aţi venit să vedeţi o
piesă de teatru, să vă amuzaţi, poate. Să uitaţi de griji, de gândurile
care vă macină… (urcă pe scenă) Ei bine, astăzi nu veţi vedea o piesă
de teatru. Va trebui să veniţi în altă seară pentru aşa ceva. Astăzi veţi
participa, fără voia voastră, poate… la o poveste. Dar una cât se poate
de reală, de veridică. O poveste tristă pe care-am trăit-o şi-am simţit-
o pe pielea mea. (îşi aprinde o ţigară şi se îndreaptă către fotoliul
mare, roşu, din piele, pe care-l introduce în scenă un maşinist. Un alt
maşinist introduce o măsuţă pe roţi, pe care se află diferite sticle cu
băuturi alcoolice şi sucuri. Sânziana îşi toarnă un pahar cu suc apoi se
aşează.) În cazul în care sunteţi dezamăgiţi că nu veţi vedea teatru, în
seara asta, puteţi pleca de pe-acum… să nu deranjaţi mai târziu. Dar
pe cei care rămâneţi vă rog să priviţi şi să ascultaţi, cu mare atenţie,
povestea… de fapt, realitatea. Numele meu e Sânziana. Am 27 de ani.
Acum mă simt, oarecum, mai bine… Pot să zâmbesc… să vorbesc… Dar
în urmă cu 20 de ani eram altfel. 
 
Intră  în scenă  TATĂL care aduce un pat, pe roţi, în care se află o
fetiţă de 6 ani. Sânziana urmăreşte scena din fotoliu. Îşi toarnă, din
când în când, în pahar. 
 
TATĂL: Ce fetiţă frumuşică are tata! Ca o păpuşică…Hai să facem
nani, acum, da? Uite, se pune şi tati lângă tine şi dormim împreună…
Ahhh, fetiţa lui tata!
SÂNZIANA: Când aveam 6 ani a început totul. Psihanaliştii spun că nu
ne  amintim nimic decât după 3 ani de viaţă. Întâmplările prin care am
trecut eu, însă,mi le amintesc , chiar dacă s-ar fi petrecut înainte de
această vârstă. Mulţi ani am crezut că aşa trebuie să fie…Am crezut că
tata trebuie să se joace cu mine… Uneori plângeam… alteori stăteam şi
râdeam împreună cu el. Mult mai târziu am observat că… se scutura…
că îşi ţinea o mână la pantaloni, iar cealaltă la mine .Mă mângâia pe
picioare şi scutura ceva în buzunar… aşa credeam. De fapt, aşa era… O
scutura… În termeni medicali, se masturba. Iar eu râdeam sau
plângeam…De cele mai multe ori plângeam. Râdeam doar atunci când
tata îmi aducea ciocolată “Iepuraş”. Aşa se numea. Îmi aducea des
ciocolată, dar ciocolată “Iepuraş” găsea mai rar. Aia îmi plăcea pentru
că era foarte-foarte fină şi se topea, pur şi simplu, în gură. Atunci
mâncam ciocolată şi râdeam , eram bucuroasă…iar el mă mângâia pe
picioare şi se scutura…Ce ciudat sună! Eram bucuroasă în timp ce
eram agresată sexual! Ce poate înţelege din viaţa asta frumoasă, dar
uneori, de căcat, un copil de 6 ani? Unii nu înţeleg nimic nici la … 66 de
ani! 
 
Scena 2  
 
Tatăl impinge patul în culise şi se întoarce cu o masă, pe roţi, pe care
se află un călcător şi câteva rufe. Se apucă de călcat rufele, iar, din
când în când, amestecă în oala de pe butelia pe care o aduce în scenă
Mama. Aceasta iese apoi, în culise şi revine cu un fotoliu, pe roţi, în
care se aşează şi începe să-şi facă manichiura. 
 
MAMA: Ar trebui să mergem sâmbătă la ţară, la ai mei…Au zis să-i
ajutăm la câmp, au crescut buruienile cât casa.
TATĂL: Mergem, desigur! Putem merge de vineri seara. Nu ne strică
un pic de mişcare în natură.
MAMA: Dar şti că mie nu -mi place la sapă! Şi, în plus, îmi rup
unghiile…Eu am plecat de la ţară ca să-mi fie mai bine, să trăiesc la
oraş, în condiţii mai umane. Dacă-mi plăcea la sapă, rămâneam
acolo…
TATĂL: Lasă, mami, că ne descurcăm noi…Trebuie să-i ajutăm şi pe ai
tăi!
SÂNZIANA: Tata era un om foarte bun! Nu exagerez deloc spunând
că era un bărbat model. Muncea la o societate privată, era inginer
acolo. Muncea mult şi o    făcea foarte bine, era apreciat de şefii lui.
Apoi, acasă făcea tot ceea ce, în mod normal, trebuie să facă o femeie.
Călca, făcea curat în casă, gătea, mergea la piaţă. Mama nu ştia să
facă nici măcar un ceai…Tata, săracul, îi călca până şi lenjeria intimă!
TATĂL: Ar trebui să-ţi cumperi nişte chiloţi noi. Uite cum arată ăştia!
Nu se poate să te aranjezi, să fii elegantă, iar chiloţii să-ţi fie rupţi…
MAMA: Crezi că mă dezbracă cineva ca să-i vadă cum sunt? Eu
muncesc la serviciu, nu le-arăt chiloţii colegilor…
TATĂL: E vorba de respect. De respectul pe care-i ai faţă de tine
insăţi, în primul rând.
SÂNZIANA: Mama…chiar le arăta chiloţii colegilor! Cel puţin unuia,
care îi era amant…Da, mama era o curvă! Era o femeie rea. Era
leneşă. Şi, mai presus  de toate, era geloasă pe mine, pe propria ei
fiică. Dar, despre asta, vorbim mai târziu.
MAMA: Crezi că nu mă respect destul? Nu înţeleg ce vrei să spui?!
TATĂL: O femeie trebuie să aibă grijă de imaginea ei, în orice
moment. Chiar dacă nu o vede nimeni, trebuie să fie aranjată, să
poarte haine frumoase, curate…Astfel se       va simţi bine, îşi va
păstra încrederea în sine.
MAMA: Mă simt foarte bine în pielea mea! Nu sunt deloc frustrată!
SÂNZIANA: Mama minţea…Era frustrată mereu. Se simţea
neîmplinită. Ar fi vrut un bărbat care să o plimbe peste tot, în lume, să
fie plin de bani, să-i cumpere bijuterii, cadouri. Era materialistă, nu
cred că l-a iubit niciodată. Iar el, săracul, era ca un sclav în casă…Hm…
Probabil vă miraţi auzind că-l compătimesc pe un asemenea…om. Unii
dintre voi, i-aţi zice animal, fiară, monstru… dar el, pentru mine, este
…tata.
TATĂL: Ai văzut ce-a crescut Sânziana? Şi e frumoasă foc… Este un
copil minunat!
MAMA: E cam bleagă! E supărată mereu, e mofturoasă… Aş fi vrut să
fie altfel.
TATĂL: Nu e bleagă deloc. Dar ce-ai vrea să facă? Să sară pe pereţi
toată ziua? E mai sfioasă!
SÂNZIANA: Mama simţea că e ceva neclar, dar nu ştia despre ce e
vorba. Nu avea timp şi nici răbdare să se aplece asupra unui suflet de
copil…copil, care, din întâmplare , era al ei…
TATĂL: Poate că eşti prea dură cu ea.E doar un copil, pentru
Dumnezeu! Nu înţelege încă viaţa aşa ca un om mare.
MAMA: Nici n-o s-o înţeleagă vreodată! Am văzut şi alţi copii de vârsta
ei şi sunt altfel. Sunt veseli, zburdalnici… ea tace mereu, plânge, nici
să se joace nu ştie… Nu e în regulă…
TATĂL: Te înşeli, te asigur! Eu stau mult cu ea şi nu mi se pare nimic
anormal. Ai văzut că se descurcă foarte bine la şcoală? Şi e frumoasă
foc…
SÂNZIANA: Tata mă apăra mereu în faţa ei. O făcea pentru că eram
copilul lui şi… iubita lui, în acelaşi timp. Mă iubea ca un tată, dar mă
iubea şi ca un bărbat… Vedea şi copilul, dar şi femeia, în mine. Copilul
care-i dă sens vieţii şi femeia care-i dă… satisfacţie. Puritatea şi
sexualitatea, îngemănate într-un singur trup, într-un singur suflet,
într-un singur copil… propriul copil.
MAMA: Trebuie să plec la muncă. Azi ne-a chemat şeful mai repede,
avem şedintă.Vezi să nu uiţi să aranjezi şi hainele din dulapul meu. Iar
a căzut raftul.
TATĂL: O să îl repar…Cred că ai prea multe haine, pe unele nu le-ai
purtat niciodată!
MAMA: Nu spuneai că o femeie trebuie să fia aranjată? Ai vrea să
umblu într-o singură rochie? (iese în culise )
SÂNZIANA: Mama avea des şedinţe. Atât de des încât orice om
normal şi-ar fi dat seama că e ceva putred…Dar tata nu era un om
normal. Nu, nu era nebun! Era doar un om bolnav. Societatea îi
condamnă pe pedofilii incestuoşi, dar nu sunt toţi infractori. Unii sunt,
într-adevăr, o fac din viciu, din prostie, din sălbăticie…Dar sunt unii,
aşa cum era tatăl meu, care fac aceste lucruri, pentru că sunt
bolnavi… 
 
Tatăl iese  în culise cu masa de călcat, apoi se întoarce după  butelia
cu oala pe ea şi le scoate şi pe acestea, în culise.
  
SÂNZIANA: Orice bărbat ştie că nu e normal să te joci cu organelle
genitale ale fiicei tale, că nu e normal să-ţi găseşti satisfacţia sexuală
alături de fetiţa ta. Da, orice om normal… Dar un om bolnav? Boala
schimbă totul, în om, în primul rand, modul de a gândi. Apoi se
schimbă şi celelalte…dorinţele,
pasiunile, plăcerile… Evident, vorbesc de bolile psihice. Astea nu sunt
întotdeauna la vedere, cum sunt bolile fizice, de exemplu. Un cancer,
de pildă, se vede pe faţa unui om. Cancerosul e scheletic, gălbui,
uneori, fără păr, fără vlagă… Dar n-am auzit pe nimeni să condamne
un om bolnav de cancer la plămâni, la închisoare. În schimb, un
pedofil incestuos, e condamnat, blamat şi urât de întreaga societate. Şi
primul şi al doilea sunt bolnavi. Există vreo lege care poate condamna
boala la închisoare? Atunci ar trebui ca pentru o simplă tuse
măgărească să primim doi ani, pentru o otită patru, iar pentru o
operaţie de amigdale, şapte ani. Dacă noi, femeile, ne extirpăm un sân
să fim condamnate pe viaţă, pentru că ne-am mutilat. Iar atunci când
propriul nostru copil de doi, trei, sau patru ani, face varicelă ar trebui
să-l trimitem direct în lagărul de exterminare, pentru a nu molipsi
restul planetei. Greşesc undeva? Nu e logic ce spun? Societatea, însă,
cred că e mult mai bolnavă decât orice individ, luat în parte. Noi toţi,
la un loc, nu suntem mai bolnavi decât societatea însăşi. Iar societatea
e compusă din noi. E un paradox la care nenea Freud şi şleahta lui de
psihanalişti morganaţi, sobri şi importanţi, care i-au succedat, n-au
avut timp să se gândească. 
 
Scena 3  
 
Tatăl intră  în scenă  cu patul, în care se află  Sânziana 2.  
 
SÂNZIANA: Când am mai crescut îmi devenea tot mai clar, că nu e
ceva în regulă… Dar tot copil eram, nu judecam limpede… bănuiam
doar că e ceva… naşpa, cum ar zice noua generaţie emo.
SÂNZIANA 2: Tati, nu vreau să dorm…Nu mi-e somn! Vreau să
mănânc Danone!
TATĂL: Sânziana dragă, trebuie să dormi puţin…ca să creşti mare.
Apoi, îţi dă tăticul şi Danone. Dar, un pic, un pic, trebuie să dormi. Hai
că doarme şi tati, aici, cu tine… un pic şi gata…
SÂNZIANA: De fiecare dată se întâmpla în pat. Mă punea să dorm,
mă obliga, de fapt, iar el se aşeza lângă mine… De atunci urăsc
paturile… Mă rog, pentru unii e foarte important, e esenţial, dar mie
îmi repugnă. Eu îl consider obiect de tortură. Mai târziu, când am fugit
de-acasă, am dormit pe jos… numai pe jos. Mă mângâia şi…nu dura
mult…În câteva minute se termina totul… pentru el. Pentru mine, însă
nu se termina niciodată…şi nici nu ştiu dacă o să se termine cândva.
Sigur, acum nu mai sufăr, nu mai simt durere, dar imaginile şi
atingerile… răsuflarea precipitată… mă urmăresc mereu… Sunt aici, în
mine, în capul meu… pe trupul meu… În trupul meu… Unii spun că am
un trup frumos şi chiar şi eu cred asta, dar ştie cineva ce se află în
interiorul lui? N-aţi văzut niciodată o piersică superbă, pufoasă, iar
odată deschisă să descoperiţi mucegaiul şi putreziciunea din interior?
Eu am văzut multe… eu sunt o astfel de… piersică…. Hm… ce tâmpită
sunt! Unii dintre voi, bărbaţii, obişnuiţi să-i spuneţi păsăricii… piersică.
Am găsit cuvântul potrivit.
TATĂL: Nu trebuie să spui nimănui, nici măcar lui mami, ceea ce
facem noi… Adică nu trebuie să-i spui că tati se aşează lângă tine până
adormi. Da? Nu trebuie să ştie nimeni, pentru că dacă o să ştie cineva,
o să vină şi o să-l bată pe tati, şi o să-l ducă departe, departe şi n-o
să-l mai vezi… Şi rămâi cu mami, care nu e aşa de bună ca tati… Ne-
am înţeles, da?
SÂNZIANA 2: Da. N-o să spun… Dar nu vreau să mai dorm!
TATĂL: Gata, nu mai dormim… Vrei să mergem în parc, să te joci cu
fetiţele? Hai să mergem… şi tati îţi cumpără o ciocolată bună, bună… 
Tatăl iese cu patul, cu Sânziana 2, în culise. 
 
SĂNZIANA: De la început m-a atenţionat să nu vorbesc cu nimeni
despre aceste… orori! Nu am vorbit. Când eram micuţă nu am vorbit
de teamă, apoi nu ştiu de ce nu am făcut-o. Am vrut să-i spun, de
câteva ori mamei, dar n-am avut curaj… 
 
Scena 4  
 
Mama intră  în scenă  cu o masă  pe care se află  pregătit micul dejun (
ceai, pâine, unt, parizer, etc ). Sânziana 2 vine în urma ei şi se aşează
la masă, pe scaunul pe care şi-l aduce singură. Mama are o burtă
vizibilă, semn că este însărcinată. 
 
MAMA: Hai mănâncă mai repede! Nu mai fi aşa bleagă… mestecă mai
repede, că vine sfârşitul lumii până termini de mâncat!
SÂNZIANA 2: Nu mai vreau!
MAMA: Ei, nu mai vrei…! Mă-nveţi tu pe mine ce trebuie să faci? Vrei
să mori? Nu vezi cât eşti de slabă?
SÂNZIANA 2: M-am săturat!
MAMA: Te saturi când spun eu nu când vrei tu. Nu vezi că eşti
proastă, nu mănânci nimic şi eşti ca o aşchie… te suflă vântul!
SÂNZIANA 2: Aşa sunt toate colegele mele…şi Aura, şi Laura…
MAMA: Şi Aura şi Laura şi gaura…Gata! Termină odată ce-ai în farfurie
şi taci! Astăzi vine taică-tu să te ia de la şcoală, eu am treabă…
SÂNZIANA 2: Ce treabă ai, mami?
MAMA: Am şedinţă! La serviciu! Cu şeful! Ai priceput?
SÂNZIANA 2: Da! Înseamnă că o să vii acasă după ce se termină
Bakugan, la televizor, seara… Aşa vi mereu când ai şedinţă. 
 
Mama apelează  pe cineva pe telefonul mobil. 
 
MAMA: Alo…Poţi să vorbeşti? Da…O duc pe Sânziana la şcoală şi apoi
plec la muncă. Termin, ca de obicei, la ora trei….E în regulă? Păi mă iei
din faţa teatrului, ca şi până acum… pe la trei şi-un sfert. Da, bine…
Bine, lasă că vorbim la şedinţă. Bine, te pup!
SÂNZIANA 2: Pe cine pupi, mami?
MAMA: Pe…pe o colegă.
SÂNZIANA 2: Şi ea vine la şedinţă?
MAMA: Şi ea! Toţi vin! Toată firma!
SÂNZIANA 2: Aaaaaa, o să fie o şedinţă lungă!
MAMA: Da…lungă….Hai să mergem… 
 
Mama şi Sânziana 2 ies din scenă. 
 
SĂNZIANA: Mama era o curvă! Este mama mea, dar nu  pot spune că
era o femeie cinstită, atâta vreme cât ea avea şedinţe dese, cu un
coleg de la firma la care munceau amândoi… Nu ştiu… nu cred c-am
iubit-o niciodată… Era foarte rea cu mine, nu am auzit-o niciodată să
vorbească frumos, să fie calmă, să fie…bună! Nu ştiu de ce era aşa,
pentru că eu nu eram un copil rău, nu făceam prostii, învăţam bine la
şcoală, eram cuminte… Poate singura mea vină a fost că m-am născut!
Dar nici măcar vina asta nu-mi aparţine mie…Poate cineva refuza să se
nască? Când venim pe lume nu ştim nimic, habar n-avem că am
nimerit într-o lume nebună, într-o societate bolnavă de cancer, în
metastază… Intrăm în lume plângând, asta ar trebui să ne dea de
gândit, de la-nceput… Apoi ne potolim… şi începem să visăm… Ca orice
om, am avut şi eu vise… Sunt pasionată de artă, de orice act artistic…
Am visat să devin o mare pictoriţă, să am expoziţii… Am visat să devin
o dansatoare cunoscută, o Isadora Duncan autohtonă… Mă vedeam un
mare designer vestimentar, o creatoare de modă de succes… Îmi place
fotografia, teatrul… Hm…! Ce frumos ar fi fost dacă ajungeam actriţă!
Aş fi putut să fiu, în fiecare seară, altcineva şi uitam de mine.Dar toate
astea au rămas doar vise… N-am apucat decât să muncesc şi să
trăiesc. Acum nu mai visez nimic, nu mai vreau nimic… Vreau doar să
trăiesc…! 
 
Scena 5  
 
Intră  Tatăl, care impinge în scenă  patul, în care se află Mama cu un
bebeluş  pe care-l ţine la piept. Este evident că va fi folosită o păpuşă. 
 
TATĂL: Stai liniştită aici şi odihneşte-te…Am făcut supă de pui aşa
cum îţi place ţie. Am reparat şi căruciorul, dacă vrei să ieşi la plimbare.
Şi ai ceaiul pregătit în bucătărie pentru piticotul nostru… Eu nu stau
mult!
MAMA: Păi nici n-ar fi trebuit să pleci! Mă laşi aici, singură şi cu copilul
pe cap…
TATĂL: Nu-i pot lăsa pe ai mei cu robinetul stricat!... Înţelege şi tu…
Dacă era vorba de părinţii tăi i-ai fi lăsat să le curgă apa în casă?
MAMA: Ai mei nu au apă în casă!
TATĂL: În ultima vreme te-ai schimbat… Eşti tot timpul pusă pe
ceartă!
MAMA: Păi pleci mereu şi eu rămân singură cu copiii, pe cap. Crezi că
e uşor să rezist singură cu amândoi?
TATĂL: Hai că Sânziana nu mai e un copil… Te poţi înţelege cu ea. Îţi
promit că nu stau mult! Le repar robinetul şi vin cât pot de repede… Te
sărut! 
 
Tatăl iese în culise. 
 
SÂNZIANA: După ce s-a născut fratele meu, Robert, vreme de
aproape doi ani, tata nu a prea putut profita de mine. Mama era acasă
zilnic şi tata nu putea face nimic. Încerca el, săracul, dar nu avea curaj
deplin să acţioneze cu scorpia în casă. Naşterea fratelui meu a fost un
noroc pentru mine. Dar eu mă temeam în continuare…oricum nu
aveam o viată şi o copilărie firească. Am înţeles asta mult mai târziu,
atunci, în acei ani, doar mă temeam… 
 
Scena 6 
 
Sânziana 2 intră în scenă cu masa, pe care se află călcătorul şi câteva
rufe. Apoi se apucă de călcat. 
 
MAMA: Mişcă-te mai repede cu rufele alea. Dacă eram aşa bleagă ca
şi tine, nu-mi ajungea o zi să calc doi pantaloni şi două bluze. Of, cu
cine semeni, oare?
SÂNZIANA 2: Nu pot mai repede! Eu sunt copil, nu sunt om mare!
MAMA: Eşti copil, da…Tu nu vezi că încep să-ţi crească ţâţele? Te faci
domnişoară deja, trebuie să ştii să faci tot ceea ce trebuie să facă o
femeie. Să calce, să spele, să facă mâncare…
SÂNZIANA 2: Dar şi tati face aşa ceva şi el nu e domnişoară! El a
făcut mâncare astăzi şi aproape tot timpul el face…
MAMA: Păi cum ai vrea să fac eu, cu frate-tău, în braţe? Acum trebuie
să am grijă de el.
SÂNZIANA: Mama era din ce în ce mai rea…Parcă era o mamă
vitregă, o maşteră, ca în Albă-ca-zăpada! Deşi eram doar un copil, mă
oblige să fac toate lucrurile, în casă. Vorbea urât, mă certa mereu şi
nu zâmbea niciodată. Cel puţin, eu, nu am văzut-o zâmbind…
MAMA: Eu merg la plimbare cu ăsta micul. Să nu uiţi să ştergi praful
în camera ta. Dacă vine taică-tău să-i spui să spele hainele din baie. 
 
Mama se ridică şi începe să  împingă patul în culise.  
 
SÂNZIANA 2: Vin şi eu afară, mami!  
 
Sânziana 2 împinge masa cu rufe în culise. 
 
MAMA: Nu pleci nicăieri! Du-te şi şterge praful!  
 
Ies amândouă  în culise. 
 
SÂNZIANA: Mi-amintesc o întâmplare care m-a marcat foarte tare.
După ce mama a început iar munca, a venit într-o seară acasă şi am
văzut că avea o ciocolată mare, în buzunarul hainei. Am fost atât de
fericită încât am uitat, pentru moment, de toate răutăţile pe care
mama mi le făcea. Am adormit repede gândindu-mă că dimineaţă voi
mânca din ciocolata pe care mama o avea în buzunar… Dar, a doua zi
mama a plecat, luând şi ciocolata mult visată cu ea. Am fost extrem de
dezamăgită… am plâns încontinuu vreo oră… Oare de ce a luat mama
ciocolata, cu ea? Ciocolata este pentru copii sau  pentru oameni mari? 
 
Scena 7  
 
Tatăl  împinge patul, în scenă,  în care doarme Sânziana 3. Apoi se
aşează lângă  ea, încet, ferindu-se, parcă, să  n-o trezească… 
 
SÂNZIANA 3: Ce faci? Of, de ce mă trezeşti?
TATĂL: Stai cuminte… Tati vrea să te mângâie…Un pic şi gata…
SÂNZIANA 3: Nu vreau… Nu mai vreau… Nu e normal ceea ce faci.
TATĂL: Stai cuminte…mi-a fost tare dor de tine… Şti că tati te iubeşte
mult… cel mai mult… Hm… de cât timp nu am mai stat doar noi doi?
SÂNZIANA 3: Dar nu vreau să mă iubeşti aşa… Ne-a spus diriginta că
bărbaţii care sunt atraşi de copii, se numesc pedofili. Şi că e foarte
urât ceea ce fac ei.
TATĂL: Sper că nu vorbeşti la şcoală, ceea ce facem noi! Ţi-am spus
că ăsta trebuie să fie secretul nostru. Să nu afle nimeni…Oamenii sunt
răi şi pot să-i facă necazuri lui tati. Dacă află cineva pot să ajung la
închisoare…Vrei să rămâi fără mine? Să stai cu mami, iar eu să fiu la
închisoare?
SÂNZIANA 3: Nu vreau, dar nu mai vreau nici să facem prostii… Mi-e
ruşine… şi e urât…
TATĂL: Nu trebuie să-ţi fie ruşine de tati… Nu ştie nimeni, decât noi
doi… Hai, stai cuminte, că nu durează mult.          
SÂNZIANA: Pe la 13 ani mi-am dat seama că e o nebunie ceea ce
făceam. Aveam deja menstruaţie, sâni… Îmi era ruşine să mă atingă…
acolo. Dar nu prea puteam face nimic, nu vroaim să ajungă la
închisoare. Îl iubeam, aşa cum era, dar mă îngrozea teribil gândul că
rămân doar cu el, în casă, şi se va atinge de mine… M-am gândit să
mă sinucid… Locuiam aproape de calea ferată. Am vrut să mă aşez pe
linii şi să aştept venirea trenului… Dar mi-a fost frică… M-am gândit şi
la otravă… eram debusolată… Acum mă bucur că nu am făcut-o!
TATĂL: Ai văzut că nu s-a întâmplat nimic!? Gata… Te iubeşte tati, te
iubeşte foarte tare, să ţii minte asta!         
SÂNZIANA 3: N-o să uit… niciodată! Poţi să fii sigur de asta.              
Cei doi ies din scenă, Tatăl scoţând şi patul în culise.                 
SÂNZIANA: Pe la 15 ani s-a petrecut un lucru care m-a făcut să
înţeleg de ce era mama atât de rea cu mine…Era geloasă…! Da, mama
era geloasă pe mine! Am început să mă fardez, să am grijă de mine,
să mă îmbrac frumos, iar toate astea o făceau pe mama să turbeze… Îi
părea rău că îmbătrâneşte şi că, poate, nu-şi va mai găsi amanţi. Ea
nu putea trăi dacă nu avea un amant, în permanenţă. Într-o zi m-am 
întâlnit cu ea, pe stradă… eu ştiam că e la muncă… Era cu un bărbat,
destul de arătos, elegant, amabil…Mama i-a spus că sunt fiica ei iar
acesta a început să mă complimenteze. Dar o făcea din amabilitate, nu
era nimic deplasat în vorbele lui. Mama, însă, a interpretat altfel…
Acasă m-a certat că umblu aiurea, prin oraş şi l-a pus pe tata să mă
bată. Da! Mama l-a pus pe tata să mă bată! Dar tata … mă iubea! Însă
a trebuit să o facă… A scos cureaua de la pantaloni şi mi-a tras câteva
lovituri, peste fund, în timp ce mama privea satisfăcută şi răzbunată!
L-am văzut pe tata, pentru prima dată plângând! Plângea pentru că a
trebuit să mă bată! După ce mama  a ieşit din cameră, tata s-a
aruncat, în genunchi, la picioarele mele şi m-a rugat să îl iert. A
încercat să mă atingă acolo, dar i-am spus că-l spun mamei… S-a
potolit… De atunci nu s-a mai atins niciodată de mine!  
 
Scena 8  
 
Tatăl intră  în scenă  destul de nervos. Îl urmează  Mama care îl trage
de mână, după ea, pe Robert 1.        
MAMA: Ţi-am spus clar! Cale de împăcare nu mai există. Am sperat
15 ani că o să te
schimbi, că  o să înţelegi ce vreau de la viaţă, de la tine… Nimic… Mă
stresez cu toate pe cap şi tot n-avem bani… Muncesc pe rupte, fac ore
suplimentare…   
TATĂL: Eu nu te-ajut acasă? Îţi fac treburile ca să poţi tu munci mai
mult. Şi tot nu e bine?
MAMA: Nu e, sigur că nu e! Nu ne potrivim şi gata!
TATĂL: Ţi-au trebuit 15 ani ca să constaţi asta?
MAMA: Am sperat să te schimbi…
SÂNZIANA: Când iubeşti un om, îl iubeşti aşa cum e. Nu încerci să îl
schimbi,
pentru că  devine un alt om, pe care, evident, n-o să-l mai iubeşti.
Mulţi nu înţeleg asta niciodată…şi din cei mai mari iubiţi, ajung să  fie
cei mai mari duşmani. Omul, prin esenţa lui, are o capacitate de
dominare exacerbată. Vrea să cunoască, să ştie, să stăpânească! Şi,
din păcate, aplică acest principiu şi altor oameni… Iată de ce poveştile
de iubire sunt doar…poveşti! Nu pot să dureze pentru că omul de lângă
tine vrea să te schimbe, să te facă alt om… O aberaţie! Mulţi oameni
iubesc ceea ce ar putea să facă din celălalt, nu ce e celălalt, în sine, în
valoarea lui intrinsecă! Văzând că celălalt îl iubeşte, că îi este docil şi
aservit, crede că îl va face aşa cum vrea el. Noi, oamenii, nu ştim să
iubim! Ar trebui să luăm lecţii de la câini. Ei iubesc necondiţionat. Şi
bătut şi flămând şi alungat, câinele te iubeşte… Omul nu iubeşte,
uneori, nici mângâiat, nici sătul, nici acceptat… Hm, am început să
filosofez… Au făcut-o alţii mult mai bine decât mine, aşa că prefer să
mă opresc.
MAMA: Vreau să plec în Spania. Am nişte cunoştinţe care o duc bine
acolo. Se câştigă bani mulţi şi e altă viaţă. Divorţăm şi gata, am
plecat! 
TATĂL: Şi copiii?
MAMA: Te ocupi de ei, doar n-ai vrea să-i car după mine, acolo…
TATĂL: Dar… e absurd! Cinsprezece ani am format o familie, ne-am
iubit… nu se poate.
MAMA: Ne-am iubit? Ce e iubirea? O aiureală!
TATĂL: O boală… O boală care afectează psihicul şi ochii… Înnebuneşti
fără să fii nebun şi orbeşti fără să fii orb. Nu există nici un
medicament… boala dispare singură, în timp. Începi să vezi şi să judeci
limpede. Toate defectele care erau calităţi ţi se arată în splendoarea
lor grotescă...
MAMA: Nu vrei să scrii o carte cu teoriile astea? Îl concurezi pe
doctoral ăla de suflete, de la televizor. 
 
Cei trei ies, încet, în culise. 
 
SÂNZIANA: Mama era hotărâtă. Amantul îi plecase în Spania, muncea
pe şantier şi a chemat-o la el. În ziua divorţului a plecat aţă la
Castelon, lângă Madrid, unde o aştepta iubitul. Eu şi cu Robert am
rămas cu tata. Brusc, mi-am dat seama că trebuie să fiu mamă pentru
fratele meu. Viaţa a început să aibă alte coordonate pentru mine. Dar,
sărmanul, s-a mai trezit, încă odată abandonat. La 16 ani am cunoscut
un băiat şi am decis să plec de-acasă… să plec la el. Locuia doar cu
maică-sa, tatăl îi murise. Ne-am căsătorit şi în câteva luni am rămas
gravidă, apoi am născut. Nu am mai terminat liceul. Dar… nu era o
relaţie serioasă. Am plecat la el doar pentru a scăpa de-acasă. A fost
primul pe care l-am întâlnit şi care m-a chemat la el. Am divorţat
repede şi m-am mutat într-o garsonieră, în chirie. Munceam la un bar
unde făceam ciubucuri serioase. Aveam o prietenă care mai stătea cu
copilul uneori. A fost cea mai grea perioadă din viaţa mea. Mai grea
chiar decât… atingerile tatălui meu. Când copilul a împlinit trei ani i l-
am dus fostului meu soţ, iar eu am plecat în Portugalia să fac bani. Nu,
nu m-am prostituat, să nu credeţi asta. Am muncit la o familie, făceam
curăţenie, spălam, călcam… Am stat la ei cinci ani… veneam în ţară
doar de două ori pe an, la copil. De câteva ori a venit şi fostul meu soţ,
cu copilul, la mine. Am strâns o sumă frumoasă cu care intenţionam
să-mi cumpăr un apartament, în ţară. Întoarcerea mea a coincis cu
întoarcerea mamei. Ne-am întâlnit, cu toţii, acasă… 
 
Scena 9 
 
Tatăl intră  în scenă  cu o canapea, urmat de Sânziana 3 şi de Robert
2. Copiii se aşează pe canapea. Sunt veseli…Sânziana 3 trebuie să
arate mai matură decât în scenele anterioare. 
 
TATĂL: Ce mult mă bucur că te-ai întors! Ultima dată ai stat doar
două zile şi n-am apucat să vorbim prea multe…Vezi ce mare e
Robert?
SÂNZIANA 3: E un bărbat în toată regula deja!
TATĂL: Şi e foarte cuminte. E liniştit, învaţă bine şi nu s-a înhăitat cu
derbedeii din cartier.
SÂNZIANA 3: Foarte bine! Sunt mândră de tine, fratello!
ROBERT 2: Bine, bine, nu mă mai lăudaţi atâta…
TATĂL: Ce-mi face nepoţelul? Unde e acum?
SÂNZIANA 3: L-am lăsat la taică-său câteva zile. Apoi cred c-o să-l
iau cu mine în Portugalia.
TATĂL: Şi ce faci cu el acolo? Mai poţi munci dacă e copilul cu tine?
SÂNZIANA 3: Ei , am evoluat. Sunt impresar la un club. Pot munci şi
de-acasă. Dau  telefoane, intru pe mess, nu trebuie să stau 10 ore la
muncă.
ROBERT 2: Ce impresar? Cumperi fotbalişti?
SÂNZIANA 3: (zâmbeşte) Nu! Impresar artistic… La un club, un fel de
discotecă… Aduc cântăreţi, dansatori, artişti… Îţi place fotbalul?
TATĂL: Joacă la echipa de juniori, aici la noi.
SÂNZIANA 3: Da? Bravo! Sportul e foarte bun!  
 
Intră  Mama. Are o valiză  mare, pe roţi, pe care o trage după ea. Un
moment de stupoare pentru toată lumea. După câteva clipe, primul
care îşi revine este Robert 2 care se ridică de pe canapea. 
 
ROBERT 2: Sărut mâna, tanti!
MAMA: Bună dragă! Robert… ai crescut!
TATĂL: Te-ai întors?!
MAMA: Am venit pentru câteva zile… V-am adus nişte cadouri!
SÂNZIANA 3: Ce să facem cu ele? Noi aveam nevoie de o mamă… Şi,
mai ales, Robert…
ROBERT 2: Mamă…?! Ea e … mama?!
MAMA: Doamne, dar  nu mă mai cunoşti? Robert…
SÂNZIANA 3: De unde să te cunoască? Era mic atunci când ai
plecat…Au trecut anii.
TATĂL: Nu ai mai dat nici un semn de atâţia ani…!
ROBERT 2: Ea e …mama?! Tu eşti… mama mea?! 
 
Robert 2 fuge în culise supărat. 
 
SÂNZIANA 3: De ce te-ai întors? Nu avem nevoie de cadourile tale…
Nouă ne trebuia o mamă care să fie aici, cu noi, când aveam nevoie de
ea.
TATĂL: Sânziana!
SÂNZIANA 3: Lasă-mă! Ai plecat, ne-ai părăsit… Acum vrei să ne
cumperi cu nişte cârpe? Dragostea de mamă e în această valiză? Asta
crezi tu… mamă?
MAMA: Aşa a fost să fie! Să nu crezi că mi-a fost uşor… M-am gândit
tot timpul la voi!
SÂNZIANA 3: Înainte, în timpul, sau după partidele de amor?
TATĂL: Sânziana încetează!
SÂNZIANA 3: Da, mamă, asta eşti, o curvă! O curvă ordinară care şi-
a părăsit copiii pentru a fugi cu amantul, în Spania…
SÂNZIANA: Am fost ca o fiară sălbatică la prima întâlnire cu ea. Îmi
venea să o omor, să o sfâşii… Fratele meu, săracul, nici măcar nu a
recunoscut-o… Nu ştia cine era femeia care a intrat în casă… De fapt,
era doar o femeie…atât şi nimic mai mult.
MAMA: Te rog să te linişteşti!...Am greşit…toţi greşim în viaţă…
SÂNZIANA 3: Şi acum ce vrei? Să sărim în braţele tale şi să-ţi
mulţumim pentru că exişti? Pentru că ne-ai adus cadouri? Pentru că
ne-ai născut şi ne-ai părăsit?
MAMA: Nu am venit să vă cumpăr. Am venit să vă văd…mă-ntorc în
Spania. Mi-am făcut un rost acolo…aici nu mai am nimic… Nici măcar
pe voi…!
SÂNZIANA 3: Pe noi nu ne-ai avut niciodată! Ne-ai născut doar… Dar
o simplă naştere nu dă şi dreptul la posesie!
MAMA: Am vrut să vă văd… aţi ieşit din mine…Sentimentul matern nu
dispare niciodată!
TATĂL: Liniştiţi-vă! Reproşurile şi cearta nu-şi mai au rostul acum…
MAMA: Sânziana, vreau doar să te rog să nu faci greşelile pe care le-
am făcut eu, cu voi. Să ai grijă de copilul tău şi să nu-l ignori
niciodată.
SÂNZIANA 3: Taci! Te rog să taci! Copilul meu înseamnă totul pentru
mine. Chiar dacă uneori a fost la tatăl său, am vorbit zilnic cu el,
înţelegi, zilnic! El ştie că are o mamă care îl iubeşte!
MAMA: (se apropie de ea) Şi eu vă iubesc… Acum vă iubesc! Înainte
nu am ştiut… nu am putut…(o mângâie) 
 
Sânziana 3 are o reacţie de respingere, de retragere, dar acceptă,
totuşi, mângâierile mamei. Încep să  plângă amândouă  şi se aşează 
pe canapea. 
 
SÂNZIANA: Atunci mama m-a mângâiat pentru prima dată în viaţă!
Am avut un sentiment pe care nu l-am cunoscut până atunci. Am
plâns… Mi-au venit în minte cuvintele lui Goethe…
SÂNZIANA  3: “ Clipă, rămâi, că eşti atât de frumoasă! “
SÂNZIANA: Aş fi vrut să rămânem aşa, îmbrăţişate, o eternitate… îmi
vibra tot corpul, toţi porii… 
 
Intră  Robert 2, încet, impresionat şi se aşează  lângă  ele. 
 
MAMA: Robert, ce mare te-ai făcut! Erai doar un pui de om când am
plecat.
ROBERT 2: Pot să… îţi spun… mamă?
MAMA: Dar asta sunt… puiule!... Mama ta… mama voastră…
SÂNZIANA 3: Mamă…!
ROBERT 2: Mamă!
SÂNZIANA: A fost un moment teribil!... Niciodată nu m-am mai simţit
aşa ca şi atunci… Era ceva nou pentru mine… să simt că cineva mă
atinge cu drag… cu duioşie… M-a impresionat foarte tare să o văd
plângând… Uneori, în viaţă, un gest simplu, tandru, face mai mult
decât o sută de vorbe goale.
MAMA: Regret enorm că n-am putut să fiu o mamă bună pentru copiii
mei. Am fost egoistă, mi-a păsat doar de mine…Mereu am vrut altceva
de la viaţă, mereu am alergat după nişte fantome, fără să observ
oamenii vii, de lângă mine.
SÂNZIANA 3: Nu mai contează! Viaţa trecută nu se mai întoarce! Nu
se mai poate repara nimic acum…
TATĂL: Haideţi la masă! Am făcut o supă bună, de perişoare şi
friptură de viţel.
MAMA: Nu mi-e foame!
SÂNZIANA 3: Nici mie!
TATĂL: Haideţi, haideţi, pofta vine mâncând!
ROBERT 2: Cum e… Spania?
TATĂL: Hai că o să-ţi povestească la masă!
MAMA: E o ţară frumoasă… 
 
Ies toţi patru în culise. 
 
 
SÂNZIANA: Mama a stat câteva zile la noi. Am văzut alt om, era mai
caldă, mai umană, mai bună…Ne mângâia tot timpul, pe mine şi pe
Robert. Parcă ar fi vrut să recupereze mângâierile trecute…Apoi s-a
întors, acolo unde avea un rost. Aici, în ţară, nu avea decât nişte
oameni pe care nu a ştiut să-i iubească! Noi ne-am reluat viaţa de
dinainte. După o lună m-am întors şi eu în Portugalia. Dar înainte cu o
seară de a pleca s-a întâmplat ceva. Am plecat la fostul meu soţ
pentru a-i lăsa nişte bani. Copilul era acasă, cu tatăl meu. Era destul
de târziu… 
 
Scena 10 
 
Sânziana merge în mijlocul scenei. Din culise apar brusc patru bărbaţi
tineri. După haine şi atitudine par interlopi. 
 
BĂRBATUL 1: Ce faci frumoaso? La plimbărică?
BĂRBATUL 2: E periculos să ieşi la promenadă seara…
BĂRBATUL 3: Ne oferim să te însoţim, să nu păţeşti ceva!
BĂRBATUL 4: Suntem bazaţi…Ai auzit de clanul lui Ciupac?
SÂNZIANA: Cred că mă descurc singură..
BĂRBATUL 1: Crezi…?
BĂRBATUL 2: Ia uite, frate, duduiţa crede că se descurcă singură…!
SÂNZIANA: Vreau să mă lăsaţi în pace!
BĂRBATUL 3: Ei… şi noi vrem multe…
BĂRBATUL 4: Nu e întotdeauna aşa cum vrem noi… Ne mai ajută şi
alţii, nu…?
SÂNZIANA: Am un copil acasă care m-aşteaptă!
BĂRBATUL 1: Şi pe noi ne-aşteaptă maşina, după colţ…
BĂRBATUL 3: Hai că terminăm repede şi mergem fiecare…
BĂRBATUL 2: Tu la copilaş…
BĂRBATUL 4: Iar noi la maşinuţă… (râd toţi patru)
SÂNZIANA: Ce terminaţi…? Ce vreţi…? 
 
Cei patru se năpustesc asupra ei, o lovesc, o pun la pământ şi o
violează, pe rând…Apoi dispar în culise. Sânziana se ridică  încet…
plânge… 
 
SÂNZIANA: Nu mi-au ajuns “ bucuriile “ de-acasă, din copilărie… Îmi
lipsea un viol în grup… Doamne, unde eşti Tu, oare? Doamne, exişti
cu  adevărat?... De ce trebuie să trec prin toate astea…? Doamne, te
urăsc…! Nu, nu, iartă-mă… Ştiu că mă pui la încercare… ai oameni pe
care-i alegi… pe care-i iubeşti… şi vrei să-i faci să simtă măcar o parte
din ce-a simţit Isus Christos, pe drumul crucii… Mă căiesc pentru ce-
am zis şi-mi asum suferinţa… Cred în Tine, Doamne, pentru că Tu mi
le trimiţi pe toate… Şi tot Tu o să mă scoţi din toate…! Îi iert pe-aceşti
nemernici aşa cum şi Christos şi-a iertat călăii… Poliţia, oricum, nu
rezolvă nimic. Şi-apoi cred că această încercare nu este una telurică,
pământeană… E mai presus de asta! E încercarea Ta de a crea… sfinţi…
poate, de a crea bunătate şi iertare… Fără astea lumea se duce la…ăla
negru, cu coarne mari… 
 
Sânziana vine încet la rampă. Îşi toarnă  în pahar. 
 
Scena 11  
 
SÂNZIANA: Toată viaţa am crezut în Dumnezeu! Ştiu că există şi că,
din când în când,ne trimite semne. Şi mai ştiu că totul se întâmplă cu
voia Lui… A doua zi m-am întors în Portugalia. Am muncit, am trăit,
am încercat să mă bucur de viaţă… Copilul era lângă mine. Aveam un
rost, un ţel. Vroiam să-l văd plin de bucurie, să aibă tot ce-şi doreşte,
să înveţe… E un copil frumos, care-şi iubeşte mama… Şi care simte, la
rându-i, iubirea maternă. A mâncat multă ciocolată, uneori am
exagerat. Dar e sănătos şi frumos!... Într-o zi am ieşit la un club…
Aveam chef de dans, de distracţie…Pe copil îl lăsasem la o familie de
români cu care mă împrietenisem. Am băut cam mult şi mi s-a pus
pata pe…un negru. Cred că orice femeie visează un negru, bine dotat,
potent, care să o pătrundă… Nu m-am formalizat, el cu atât mai puţin.
Din club am plecat la el acasă. A fost primul bărbat în faţa căruia m-
am dezbrăcat! Fostul meu soţ nu m-a văzut niciodată goală… Şi tot
negrul a fost primul bărbat care mi-a provocat un orgasm. Aproape
zece ani nu m-a văzut nimeni goală şi nu am ştiut ce e plăcerea
sexuală. Era o chestie mecanică, robotizată… Raschid Traore
Mbuluwzanga a fost primul bărbat care mi-a arătat feţele frumoase ale
unei partide de amor. Am rămas cu el o vreme… Nu mult, deoarece
mi-am dorit să recuperez, oarecum, anii irosiţi…A urmat un brazilian…
câţiva portughezi…un italian…Am încercat şi cu o femeie…Se spune că
noi suntem mai tandre, mai delicate… că ştim să ne stimulăm mai
bine…Nu a fost rău, dar prefer, totuşi, un bărbat adevărat care să mă
pătrundă… (oftează) Am obosit…Dar sunt împăcată cu mine însămi. La
27 de ani sunt o mamă tânără, încă frumoasă şi îmi trăiesc viaţa…Am
păşit cu stângul, am cunoscut infernul, dar acum pot să râd, pot să mă
bucur de o floare, de o frunză uscată, de o rază de soare… chiar şi de
ploaie, uneori… Îmi place ploaia… te purifică, te spală…Pot să mă bucur
de un bărbat, de un pahar cu vin roşu, de o porţie de fructe de mare…
Pot să mă bucur că am înţeles ce înseamnă toate astea! Şi, în mod
special, pot să mă bucur că am reuşit să-l înţeleg pe tata. Şi
societatea…Şi oamenii…Iar acum nu mai rămâne decât să tragem
cortina şi să mergem fiecare la casele noastre. Sau, cum spunea foarte
frumos, Ion Creangă, “am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea
mea “. O poveste cât se poate de reală, din păcate… sau din fericire…?
Vă doresc o seară frumoasă şi o viaţă liniştită! Dar să nu uitaţi
niciodată că Dumnezeu a lăsat atât de mulţi oameni şi atât de multe
boli psihice încât sunt convinsă că aceste lucruri se vor mai petrece pe-
acest pământ. Fiţi atenţi la copiii voştri! Eu am fost puternică şi am
trecut peste… Dar alţii? Noapte bună! 
 
 
SFÂRȘIT

http://regizorcautpiesa.ro/autori/Sorin-Oros-1228.html